Poate că suntem un popor de credincioşi sau doar unul fără cultură. Poate că simţim ceva când îl menţionăm pe Dumnezeu, sau poate e doar un reflex. Doar că e un reflex din cauza căruia mânjim orice formă de divinitate. M-am săturat de invocarea lui Dumnezeu şi atunci când ne latră un câine. Sau ne tăiem la deget. Ori ne vedem numele scris pe o diplomă.

Îl invocăm pe Dumnezeu la fel de des ca atunci când ne facem nevoile. La televizor în fiecare zi trebuie să existe cineva care, dacă ar fi bogat, ar dona banii bisericii, în numele Domnului. La şcoală cineva care ne învaţă că Dumnezeu e cel care ne ajută să luăm note mari, vedetele îl folosesc pe post de clişeu universal, scriitorii scriu despre incertitudinea credinţei, dar nu uită să îi recunoască meritele lui Dumnezeu, casa trebuie sfiinţită de trimisul Domnului, bani la biserică se dau tot pentru că Dumnezeu vrea să avem palate, nu mănăstiri de lemn în care să primeze credinţa.

Am uitat de intimitatea credinţei. De acel sentiment pe care ori îl avem, ori nu îl avem, atunci când ne raportăm la divinitate. Am găsit un nume comun dorinţelor noastre nerezolvate în ordinea lumească şi atunci lăsăm totul în cârca unei credinţe false: îl pedepseşte Dumnezeu, îl vede Domnul, îşi plăteşte păcatele pe lumea cealaltă. De parcă aici ne-am juca de-a viaţa şi tot ce contează e invocarea asta în tot şi în toate.

Mă gândesc că şi criminalii, hoţii, violatorii îl invocă în acţiunile lor. „Doamne ajută, a apărut o bunăciune”. Sau „Dă Doamne să nu mă prindă că sparg banca asta”. „Iartă-mă Doamne că l-am măcelărit”. De ce trebuie să exteriorizăm şi acel ceva rămas, încă, inexplicabil? Suntem mai credincioşi dacă ne bucurăm, înjurăm, plângem, urlăm, cu Dumnezeu pe buze?

Mergem la piata si vedem un copil care cere 5 mii, nici macar nu te lasa pe tine sa decizi cat vrei sa ii dai. Te gandesti ca e luna sarbatorilor si fiecare dintre noi are dreptul la o bucurie. Decizi sa deschizi plasa si sa il lasi sa isi aleaga de vrea, dupa care ii dai si un ban. V-am spus de o colega care a vrut sa faca o fapta buna? Intr-o zi cumparase doi hamburgeri pentru ea si frate-sau. Un mic cersator nevinovat i-a cerut cativa banuti, insa din nefericire ea nu dispunea de ei sau nu a vrut sa ii dea. In schimb, a renuntat la unul din hamburgeri si s-a hotarat sa il dea lui… parea infometat. Imediat dupa ce a plecat a simtit o durere, micutul ii daduse cu hamburgerul in cap si fugise. Era plina de ou. A renuntat!

Mergem la biserica si dupa slujba sunt toti acei oameni nevoiasi care iti spun ca o sa te ajute Dumnezeu daca si tu ii ajuti pe ei. Credincios, scoti din buzunar 1 leu sau poate si mai mult si te gandesti ca esti in curtea bisericii unde Dumnezeu iti vede faptele. Faci o fapta buna pentru el.

Pe strada o batranica iti cere ajutorul. Te grabesti, dar nu poti sa o refuzi. E pacat. Te apuci sa o ajuti, iti multumeste si tu esti fericit. Mergi la scoala, te duci la meditatie, seara faci niste cumparaturi si vii acasa. Cu tramvaiul. Dupa 10 ore de oboseala si bani cheltuiti pe bilete. De obicei esti acel copil care nu sta jos, cedand locul oricui putin mai in varsta, chiar daca nu e nevoie. Asa e politicos. In acea zi pur si simplu iti doresti cu ardoare acel scaun. Te uiti in tramvai si admiti ca nimeni nu are nevoie pentru a te ridica. La statia urmatoare, o doamna cu palarie rosie, ruj rosu si sprancene desenate se urca in tramvai si cauta loc. Te gandesti ca are undeva peste 50 de ani, insa la cum e de aranjata sigur adora sportul. Ramai cu plasele in brate, lipit de scaun. Nu trec bine doua statii, ca iti auzi numele de “tineretul nesimtit” care sta pe scaun si nu se ridica. Incepe sa te dracuie si sa iti vorbeasca in cele mai urate cuvinte. Te abtii. Zici ca e pacat sa raspunzi si nu tine de bunul-simt.

M-am saturat sa fac fapte bune doar pentru ca ma vede cel de Sus. Asa am fost invatata sa gandesc si poate in mare mi-am putut controla gesturile in functie de aceasta gandire. Dar oare merita sa facem fapte bune doar pentru asta? Am ajuns chiar sa cred in ipocrizia ca de Craciun trebuie sa ajutam copiii saraci (chiar daca in timpul anului uitam de ei), am ajuns sa cinstim nasterea lui Iisus prin taierea porcilor si brazilor. Mai este ea credinta?

Pentru cine facem faptele bune? Pentru noi vreodata? Am facut ceva fara sa asteptam rasplata?

Daca esti credincios, iti este foarte usor sa gasesti raspuns la orice intrebare. De unde provenim?: ne-a creat Dumnezeu; de ce unii sunt grasi si urati, altii frumosi si slabi?: asa a vrut Dumnezeu; de ce unii sunt prosti, iar altii inteligenti?: tot voia Domnului; de ce noi oamenii suntem atat de diferiti de restul lucrurilor si fiintelor de pe Pamant?: pentru ca, asa cum zicea Pico della Mirandola, Dumnezeu nu a mai avut in tolba sa cu arhetipuri trasaturi esentiale cu care sa ne inzestreze, noi fiind ultimii din creatia asa, si tocmai de aceea nu ne-a dat niciun chip anume, niciun loc anume, ne-a dat insa liberatea de a alege rational intre bine si rau.

Atunci insa cand ai dubii cu privire la creationism, incepi sa te intrebi: De ce Dumnezeu a facut si raul? De ce nu puteam avea decat bine pe pamant, o viata in care toate alegerile erau corecte, o viata in care nu era crima, jaf, coruptie, mizerie, politica. Singura explicatie pe care mi-o pot oferi in acest sens este aceea ca a alege intre bine si rau, ne ajuta sa intelegem binele si sa il apreciem mai mult. Insa ce ne facem in momentul in care toate valorile noastre morale sunt zdruncinate de societatea care scoate in fata criminalii, hotii, materialistii, si toti cei care au ales sa faca rau. Tot societatea scoate in fata incultura, oameni necinstiti care au bani, si oameni cinstiti care sunt saraci. Atunci, care bine sa il apreciezi? Cel care iti provoaca saracie, neputinta, deziluzie?

Ciudat e ca putem raspunde oricarei intrebari, insa nu putem fi siguri de 2 cele mai importante: De unde am venit si unde ne ducem?

Cei de la Vama au lansat videoclipul piesei Dumnezeu nu apare la stiri. Foarte sugestiv cu un mesaj puternic.

Cred ca oamenii nu stiu ce isi doresc…sau din cauza faptului ca isi doresc prea mult, uita esentialul: bucuria, uita maruntul si simplitatea. Desi toata lumea scrie si vorbeste despre asta, nimeni nu tine cont.
Dorintele sunt diferite:unii isi doresc bani, altii cat mai multe « victime sentimentale « , altii faima, altii cariera. Putini isi doresc lucruri simple si putini isi doresc putin. Toti vor mult, iar cand obtin, cu munca sau nu, uita sa se multumeasca cu atat si continua sa isi doreasca mai mult, mai mult si poate nu au ce face cu ce e in plus, dar dorinta de avutie este cu atat mai puternica cu cat averea este mai mare.

Stai si te gandesti cum de la un lucru initial normal, simplu si de apreciat (intr`o anumita limita), cum ar fi un om care isi doreste sa castige bani, se ajunge sa isi uite prietenii sau sa faca lucruri numai in favoare lui si sa construiasca numai pentru el, pentru ca restul nu sunt importanti. E foarte ciudat cum un om se poate schimba si cum distruge tot ce e moral.
Cei care isi doresc faima sunt multi. Putini obtin. Dar atunci cand ajung « vedete » uita si ele de oamenii care i-au adus acolo, uita de tot ce a ajutat la asta, uita sa multumeasca, uita….

«Uite frate cu cine e»Multi baieti isi doresc fete frumoase. De ce nu dragute ? De ce e mai bine sa fie doar frumoase. Un motiv ar fi « faima «, iar altul ca poate cine se aseamana se aduna. Dar totusi, e ciudat, ca cei din jur ii fac sa fie asa : oameni superficiali, carora li se pare ceva extraordinar sa fii foarte frumos pentru ca doar asta conteaza. Nu conteaza cum vorbim, cum ne purtam, cum gandim, daca avem idei, idealuri, daca avem sperante, conteaza sa fim frumosi « tu nu trebuie sa spui nimic, doar sa zambesti frumos «  asta prinde, asta se cere, si din pacate asta se si da…

Ce vina au unii ca s`au nascut doar draguti. Dumnezeu ne`a facut dupa chipul si asemanarea Lui. Dumnezeu a dat la fiecare frumosul in suflet, in chip, in minte . Nimeni nu le are pe toate, nimeni nu e frumos de’a-intregul , dar toti avem un lucru pe care il pretuim. De ce sa ne mandrim ? De ce ne fac altii sa ne complexam si sa ne dorim ceva mai mult, avand in vedere ca la ce speram este cu adevarat superficial.

Stau si ma gandesc ca nu stim ce idealuri sa avem si nu ne dam seama cate clipe pierdem din viata pentru lucruri superficiale. De ce nu ne dorim decat foarte tarziu (sau poate niciodata) dragoste? Oare nu e la fel de apreciata ca si celalate dorinte ? De ce nu aspiram la lucruri ce tin de spirit de intelepciune de frumosul interior? Si de ce sa ne judecam noi intre noi cand singurul judecator este Dumnezeu ? Trebuie sa te gandesti ca tot ce faci faci pentru tine si un lucru facut pentru ceilalti este tot un lucru facut pentru tine.”Be careful what you wish for, because you might as well get it”.
…ganduri de la prieteni pentru prieteni…

“Cea mai groaznica zi din viata mea, omul e nascut ca sa moara, ai fost si vei ramne cel mai bun tata din lume, imi lipsesti”

Asa suna mesajul unei prietene (impropriu zis-o cunosc doar din auzite), careia i-a murit azi tatal. In primul rand as vrea sa ii transmit condoleante, Dumnezeu sa il odihneasca pe tatal tau!
Daca am sta sa ne gandim macar o secunda la ceea ce este viata, la faptul ca nimic nu este sigur pe acest pamant..ca acum esti iar peste 3 minute se vorbeste despre tine la trecut…si in urma raman averile si toate lucrurile materiale pe care, pentru a le avea ai calcat peste orice, ai actionat in mod egoist fata de semeni tai si nu te-ai gandit ca viata este scurta. Ceea ce este cel mai trist este ca pleci fara a spune macar ce simti si ce iti doresti! Te duci lasand in urma o familie, o fata de 17 ani, o nevasta de 39 de ani, si nici macar nu ti-ai cunoscut primul nepot. Ca si sotie, universul tau a murit: nu te poti obisnui fara sprijinul lui, nu te crezi capabila sa iti creste fetita in continuare, deodata nu ai bani nici macar pentru gropile din cimitir. Ca o adolescenta de 17 ani nu mai ai vise, nu mai este omul care trebuie sa te tina de brat cand te mariti, nu mai ai tatal care te pupa pe frunte si iti zice noapte buna.

Nu fac decat sa accentuez starea de tristete, nu fac decat sa adancesc rana si imi pare rau! Doar ca in momentul cand am auzit vestea am empatizat cu ea. Mi-am imaginat toata durerea ei deodata, mi-am insusit toata suferinta, si m-am cutremurat. Desi moartea este un fenomen de care nu trebuie sa ne fie frica, moartea este fenomenul pe care trebuie sa il asteptam si sa il intelegem ca atare, ca pe o cunoastere, ca pe o noua descoperire, o noua portita, dar despre ce portita punem vorbi cand tot timpul inchidem ochii in fata acestui fenomen, de frica de necunoscut, de frica sau regretul de a lasa in urma tot ceea ce lasam!

Ne pare rau de orice om care moare! Regretam moartea lui si ne gandim ca nu il mai vedem niciodata! In momentul in care a murit Laura Stoica, s-a facut o mediatizare enorma, mii de massuri pe internet, articole, regrete, plansete! Mie mi-a parut rau, dar nu mai mult decat de acest om care moare asa ! Nu mai mult ca de un copil de 18 ani care moare in accident de masina, sau care moare de o boala! De ce? Pentru ca ea a cunoscut fericirea, si-a trait o parte din viata, in urma ei a lasat amintiri placute si lucruri frumoase! Pe cand, un copil la 18 ani ce lasa in urma lui, in afara de regrete? Nu apuca sa isi traiasca nici macar o clipa viata, nu se insoara, nu simte emotia unei nunti, emotia vestii”esti tatic”, nu isi vede copilul crescand, nu iubeste, nu se realizeaza profesional, nu trece prin viata! La fel ca acum cateva zile cand Pruteanu a murit, am simtit un regret, mi-a parut rau, dar sa ne gandim cate lucruri a lasat acest om in uma lui si cat de multe a realizat si a reusit sa simta in intreaga sa viata!

Am intrebat un domn profesor trecut de 50 de ani ce perioada a vietii ar dori sa o retraiasca. A zis: perioada trecuta de 30 de ani! Am ramas uimita prima data , pentru ca toata lumea cand aude intrebarea aceasta raspunde: copilaria. Apoi am meditat si mi-am dat seama de ce a ales asa, chiar el aprobandu-mi banuiala. Trebuie sa apreciem clipele cand suntem limpezi in gandire, cand deja avem o varsta la care dupa ce am invatat, aplicam teoria. Este mult mai placut sa vezi care este muntele Hasmasu Mare, ce rauri izvorasc de acolo, sa te duci sa vizitezi Cheile Nerei, decat sa inveti la geografie pe de rost, ce scrie in carte despre acestea. Asa este copilaria! Invatam si ascultam de la altii! Deja perioada cand vine vremea sa aplicam ceea ce am invatat, se poate numi dupa parerea mea”perioada de aur a vietii”. Nu cred ca este mai frumoasa perioada cand iti zicea mama”treci in casa ca e trecut de ora 10″, iar tu ca un copil cuminte, stiind ca mereu mama stie ce e mai bine pentru tine, treceai imediat, decat atunci cand iei propriile decizii,cand ai realizari, si dorinte care se implinesc abia la maturitate!

Sfatul meu este sa nu incerci sa faci in copilarie lucrurile de adult, pentru ca apoi nu vei mai aprecia nimic de la viata. Am o poveste chinezeasca extrem de frumoasa “Un om a intalnit pestisorul de aur, si i-a cerut trei dorinte:prima dorinta sa ajunga mare om de afaceri, zis si facut pestisorul i-a indeplinit porunca”; a doua dorinta sa aiba multi bani, zis si facut hopa si pestisorul cu implinitul; iar a treia dorinta a fost sa i se rezolve toate problemele, pestisorul nici aici nu a intampinat vreo piedica. Stiti ce s-a intamplat dupa cele 3 dorinte implinite? Omul a murit! Concluzia:iti trebuie o viata pentru a ajunge sus, nu incerca sa te grabesti, nu faci decat sa mori mai repede!

Iar ca incheiere as dori sa mai zic inca o data condoleante familiei IBRASH, Dumnezeu si cu voi sunteti singurii care va puteti ajuta sa mergeti mai departe!