Sunt de două luni la o universitate din Franţa şi încă nu a trecut o zi fără să mă uimească sistemul lor de învăţământ. Şi când mă uimeşte, mereu se întâmplă să fie în mod pozitiv.

Era 09:00 dimineaţa şi vreo 15 copii alergau pe un teren imens de fotbal, cu trei profesori care îi instruiau. „Sunt foarte competitivi şi pentru ei sportul e o materie importantă”, îmi spune Cristina, care fusese şi anul trecut aici. Îmi muşc buzele în semn de „noi când eram mici făcea o profesoară sport cu trei clase deodată”, dar mă abţin. Doar nu poate să mă uimească chiar şi sportul (nici măcar cele 15 sporturi care se fac aici!).

Şi merg. Încă nu descoperisem universitatea, dar mai văd încă un teren de fotbal, trei de tenis, două clădiri cu săli de dans, de ping-pong, sală de box şi altele încă neştiute. Apoi, imaginea din filmele americane cu dealurile înverzite pe care Mandy Moore visează iubirea eternă. Entuziasmul încă nu respiră din cauza dorului de casă. Dar zâmbesc şi încep să fac poze. Cu tot şi toate: bănci, săli de clase, toalete, scări, cafenele, baruri din universitate. Sunt uimită de aparatură, de televizoarele, videoproiectoarele, boxele din fiecare sală de curs. De biblioteca imensă care e cât jumătate din Universitatea din Craiova. De cantină. De xerox. Dar încă nu descoperisem sistemul. Atunci m-am îndrăgostit cu adevărat.

Să încep cu astăzi. Astăzi am analizat 20 de secunde dintr-un filmuleţ în 60 de minute. Da, o oră pentru 20 de secunde de imagini şi sunete. Este exemplul care cuprinde întreaga logică a sistemului de învăţământ în Franţa. Aici, la literatură nu se studiază mai mult de trei cărţi pe semestru, la teatru nu se învăţă mai mult de doi autori, la analiza presei scrise nu ţi se predau noţiuni, ţi se aduc ziare. Şi aşa, ajung din nou la cursul de astăzi. O materie la care trebuie să ne alegem un video pe care să îl analizăm un semestru. Un singur video de fiecare. Cu un profesor pasionat de tot ce înseamnă publicitate, politică, internet, spoturi, virale etc. O materie la care trebuie să scrii pentru fiecare cadru poate pagini întregi. Dintr-un cuvânt să scoţi filozofie pură. Într-o culoare să vezi cuvinte. Multe cuvinte.

Sunt multe de spus despre sistem. Din nou, multe aspecte pozitive. Sau poate negative, în funcţie de cine le percepe. Câteva exemple:

- Notele sunt de la 1 la 20. Pentru a putea da nota 19 sau 20, profesorul trebuie să facă raport prin care să justifice de ce acel student merită nota maximă (adică 10-le nostru). Aici, nimeni nu se bate pentru note, toţi îşi doresc doar să treacă. Iar profesorii nici nu au bine dezvoltată latura asta a notării (un profesor îi laudă lucrarea unui tip, foarte bine, ok, aprecieri, nota 11, adică un 6 la noi).

- Oricine are bacul luat se poate înscrie la facultate. Fără taxă sau buget. Fără să conteze media de la bacalaureat. Fără examen. Principiul este următorul: intră 1000, după prima sesiune rămân 100. Examenele sunt foarte grele, dar în principiu, sistemul vrea să formeze doar oamenii capabili şi pasionaţi de acea facultate.

- Se pune foarte mare accent pe reorientare. Mulţi studenţi francezi sunt la a doua, a treia încercare, pentru că, dacă nu le place o facultate, după un semestru sau un an renunţă şi se încriu la alta. Fără să treacă prin situaţia din România, ca atunci când te înscrii la o facultate trebuie să mori în ea, că pe a doua o faci la taxă sau plăteşti atâţia ani câţi ai făcut în prima. Şi e cât se poate de logic sistemul lor: de unde poţi să ştii ce îţi place până nu studiezi domeniul respectiv? De exemplu, la mine la Jurnalism în Craiova se intră pe bază de dosar, cu medii foarte mari, dar poate cei cu adevărat buni nu au reuşit să se înscrie din cauza celor care au copiat la bac. Şi în România 27 de milioane taxă pe an nu îşi permite oricine să plătească. Asta, ca să nu mai vorbim de zecile de milioane taxa la Medicină.

- Se pune mare accent pe prezenţe. La începutul semestrului primeşti programa, cu toate condiţiile. Ai mai mult de două absenţe, nu intri în examen. Nu la toate disciplinele e aşa, dar în principiu contează activitatea de la ore şi temele din cursul semestrului fără de care nu poţi să ajungi în examen.

- Sunt două tipuri de cursuri, ca la noi de fapt, cursul în sine, în care profesorul predă în amfiteatru şi seminarul, la care chiar se fac aplicaţii. Doar că aici fiecare primeşte credite separete, aşa cum este normal. La seminar ai 3 credite şi le obţii doar dacă ai prezenţe, eşti activ, faci teme etc. Iar la cursul magistral ai alte 3 credite pe care le iei dacă reuşeşti să treci examenul. În total 6 credite la un curs compus din cele două părţi.

- Francezii citesc mult. Vin cu trolerele la bibliotecă, profesorii vin cu plasele de cărţi după ei. Vorbesc cu pasiune de cărţi şi nu doar profesorii de literatură. Ci toţi. Despre orice carte, de filozofie, sociologie, istorie, nu contează domeniul. Profesorii îţi fac ei xeroxurile, vin cu materialele printate sau ti le trimit prin mail. Niciodată nu am auzit cazuri în care să te pună să le cumperi cartea, nici măcar să te trimită la bibliotecă să o iei. Au totul pregătit, structurat, pe zile, săptămâni. Dacă absentează, mereu se recuperează cursul, plus că la orar se afişează  numele şi data când lipseşte.

- Aici, un student cu o situaţie financiară dificilă primeşte bursă 500 de euro. În România, bursa socială este 40 de euro. Asta în condiţiile în care preţurile la mâncare şi haine sunt aproape identice. Căminul, în schimb, este destul de scump.

Minusuri: mi-e greu să le recunosc, dar ele totuşi există.

- Francezii nu îşi cunosc deloc bine limba, vorbesc cu dezacorduri, nu ştiu formele literare. Am o materie la care facem conjugarea verbelor şi, ca exemplu în română, avem ceva de genul: eu mănâ…., completaţi terminaţia (bineînţeles, regulile sunt altele în franceză), dar studenţii chiar au dificultăţi şi mi se pare de-a dreptul ciudat ca în limba ta să nu ştii să spui forma corectă a unui verb.

- Un alt minus, un mare minus, este că şi aici există birocraţie. Şi încă cum. Destul de multe probleme cu actele, şi nu doar la facultate. Şi la spital, pentru o radiografie, ai nevoie de o groază de semnături.

- Iar un ultim minus, dar mai mic, că poate asta e normalitatea, ceea ce mie mi se pare anormal, francezii chiar nu ştiu să socializeze. Doar la beţie. Dar, la facultate, ei între ei sunt individualişti, egoişti. Nu au acel spirit românesc de „fatăăă, ia-mi şi mie o cafea”.

Iar acum, un minus personal: mi-era dor să scriu mult, fără dicţionare şi cărţi lângă mine. Doar eu, cu laptopul în braţe. Ştiu că aici trebuie să fiu creativă, dar în limba lor, nu mi se leagă decât pauzele. Şi ălea sunt multe şi lungi şi albe.

E mai bine acasă. Aşa mi-a zis el, cu ochii căprui şi speriaţi. Avea vreo 10 ani şi o cutie cu un scris în franceză. Nici nu am citit, am avut timp doar pentru vocea lui. Era un ţigănuş la metroul din Lille care nu înjura, nu scuipa şi nici nu asculta manele, aşa cum, câteva zile mai târziu avea să audă o colegă. Sau cum, cu zile în urmă, am văzut chiar eu iadul românesc în suburbiile Franţei.

Era din Târgovişte şi locuia în caravane. Ne-a întrebat, când şi-a recunoscut limba, dacă suntem din România. Noi, de obicei, ne renegăm statutul în faţa lor, că doar mândria naţională nu acceptă asemenea comparaţie. Dar acum am răspuns. Şi el s-a bucurat şi nici măcar nu ne-a cerut bani –  aşa, din solidaritate românească. Ne-a spus că face şi el ce poate, că doar ai lui asta l-au învăţat să facă. Nu teme, nu fotbal, nu jocuri pe calculator. Doar o mână întinsă şi o poveste bună pe care oricum francezii nu o mai cred, dar poate, în ţara străinilor, succesul îşi găseşte locul. L-am întrebat, pentru curiozitatea mea banală, dacă îi e dor de casă. Şi mi-a răspuns ce ştiam, doar că nu ştiam cum e pentru ei să le fie cu adevărat dor: „e mai bine acasă”. Şi am văzut în ochii lui o întreagă lume lăsată în urmă, o copilărie uitată în metrourile franţuzeşti, printre cuvinte rârăite şi priviri neiertătoare.

R, h, m, z, s – litere care nasc obstacole. Sunt fie din franceză, arabă, italiană, spaniolă sau germană. Pe holurile Universităţii din Lille le aud pe toate, numai româna nu. Sau poate, secundă de secundă, în gândurile mele.

Am ajuns în Franţa de 14 zile şi sunt mai frustrată decât credeam că aş reuşi. Sunt nervoasă pe mine că nu îndrăznesc să gândesc decât în limba mea, şi, mai grav, nu reuşesc să mă exprim în nicio altă limbă. Amuţesc atunci când profesorul de filozofie vorbeşte de Dr. House şi face legătura între artă şi simptome medicale, mă intimidez atunci când francezii cu care sunt în grupă la cultură şi ştiinţe sociale vor să facem un reportaj despre echipa de fotbal a oraşului. Aş fi vrut să povestesc măcar, la practică jurnalistică, tot ce ştiu despre politica internă şi internaţională şi să fiu capabilă să scriu un articol, orice articol, dar să pot să îl scriu. În franceză. Dar tot ce am reuşit a fost să mă bâlbâi atunci când am povestit istoria încurcată a politicii din România.

Sunt nulă la franceză, iar statul român, bineînţeles, cu complexele sisteme de verificare a comptenţelor lingvistice, mi-a dat şi certificat de limbă. Iar eu, cu un act a cărui valoare mi-o însuşeam greşit, am crezut că e de ajuns. Am crezut că cele 10 ore de cursuri se reduc la 5-6, aşa cum, uneori în ţară se întâmpla. Am sperat că 3-4 zile de învăţat înainte de examene vor fi suficiente pentru 10 pe linie. Am tocit sute de pagini şi am ştiut că aici voi avea de învăţat mai puţin. Şi am, doar că aici, nimeni nu vrea să pui virgulele din dictarea profesorului, ci vor să te vadă pe tine gândind. Şi eu gândesc. Dar în limba mea.

Am acceptat, până să ajung aici, clişeele idioate că românii sunt cei mai inteligenţi şi occidentul e plin de retardaţi. Doar că, aceşti retardaţi pe care îi arătăm cu degetul au cultură generală, sunt informaţi din toate domeniile, sunt competitivi, sunt interesaţi. Aici, sportul e materia la care ai toate şansele să pici. Şi sunt vreo 10 profesori cu peste 30 de sporturi. Pentru care trebuie să fii aproape olimpic ca să treci. Aici, „retardaţii din occident” nu epatează, nu îşi vând imaginea prin haine, prin maşini sau case de lux. Nimeni nu te critică pentru cum te îmbraci, cum arăţi, câţi cercei ai în nas.

(Încă) nu îmi place Franţa. Nu iubesc (prea mult) diversitatea de naţii care, ba te sperie, ba te face să vrei să cunoşti mai multe (africani, arabi, turci). Urăsc faptul că totul se închide devreme, că sunt magazine puţine, că nu lucrează aproape nimeni în week-end, că metroul e scump. Mă irită răceala francezilor, ignoranţa lor în faţa celorlalte culturi, traducerile exagerate (mouse – souris, şi restul cuvintelor). În schimb, îmi iubesc Universitatea, e exact ca în filme, campus, studenţi întinşi pe iarbă, pe jos, pe holuri, biblioteci imense, săli securizate, amfiteatre uriaşe, aparatură modernă, profesori deschişi la minte, sinceri. E locul în care vrei să te formezi, să cercetezi, să te documentezi.

Ultimul of al experienţei mele în Franţa e căminul studenţesc – destul de scump (şi e cel mai ieftin dintre cămine, 180 euro), cameră mică, baie comună. Doar că, nu pot să nu fiu fericită pentru şansa pe care am avut-o, întâlnind aici persoane deosebite. Şi, dacă tot am amestecat o groază de idei şi gânduri, închei prin a spune că internetul şi telefonia în Franţa sunt super mega slabe şi scumpe (cartele care au valabilitate doar 7, 15 zile, minute puţine, trafic pe mobil de la 20 de euro în sus). Aşa că, măcar de asta să ne bucurăm în România:).

Un clip foarte tare de la Sector 7 & Krem.

via

M-am entuziasmat luni întregi că plec într-o bursă de studiu în Franţa. Am umblat încă din februarie după acte, semnături, dosare. Mi-am pierdut zile multe cu traduceri, vizite pe site-uri franţuzeşti, forumuri, bloguri. Am consumat minute şi am furat din timpul celor care au fost acolo. Nu mi-am cumpărat nici pantofi, nici rochii şi nici excursii. Am strâns bani pentru studii. Dar mi-a fost mereu teamă. Teamă de România.

Am trimis formularul de înscriere la Universitatea din Lille prin poştă – împreună cu încă două colege, ca să plătim mai puţin. De trei ori am fost întoarse la ghişeul de la poşta română, că nu am lipit un timbru bine, că nu am scris adresa lor în ordinea în care trebuia, că nu se poate să trimitem trei formulare într-un plic: „aşa ceva nu am văzut de 20 de ani de când lucrez”, zice doamna de la ghişeu, frustrată că nu îi ascultăm sfaturile. În nici trei zile, pe mail primim confirmarea din Lille şi suntem anunţate că am fost acceptate în program. Francezii ăştia nu ne-au respins nici că eram toate trei în plic, nici că timbrul era puţin într-o parte sau scrisul cam urâţel.

Tot francezii, ăia de îi urâm că râd de noi, ne spun pe site că până pe 15 iulie o să primim confirmarea de la cămin. Pe 4 iulie primim listele, cu toate numele scrise corect, fără litere în plus sau minus, cu tabele făcute pe fiecare cămin, să nu stai ca prostul trei ore să te cauţi prin alte părţi, cu descrierea camerelor etc. Aşadar, mă gândeam, drumul în Franţa e sigur. Pe 1 septembrie uit de Băsescu, Ponta, Antonescu etc.

Dar, cum spuneam, mi-a fost frică de România. Aşa că, preventiv, am zis să mai merg şi aici la Universitate să întreb ce mai trebuie să fac: asigurări, paşaport, carduri etc. Pe site-ul celor de la Lille am ghiduri întregi în care mi se spune ce trebuie să fac înainte să plec din ţară, cum să le dau mail să mă aştepte acolo la gară când ajung, îmi asigură informaţii cu privire la preţuri, rute de autobuze, trenuri, avioane etc. În România, singurele informaţii de pe site sunt nişte liste cu universităţi, puse în 2009, şi care acum nu mai sunt valabile. Dar ştiam ce am de făcut, am vrut doar să mă asigur că e bine.

Când, surpriză. În Universitatea din Craiova nu apărem pe liste. S-au schimbat coordonatorii de programe, aşa că numele noastre au ajuns în prăpastia dintre nou şi vechi. Liste fără de care nu putem face contracte, de unde rezultă că totul se anulează. Adică toate confirmările din Franţa sunt egale cu zero fără semnăturile celor de aici. Să simplific povestea: tot ce era de făcut în România era de dus o listă dintr-un birou în altul. Atât!

Drept dovadă, cei din Franţa au putut respecta absolut toate datele şi procedurile precizate, iar în România o simplă listă te poate face, mai mult sau mai puţin, să te ratezi. Încă sper să se mai poată rezolva ceva, dar nu am cuvinte să spun cât de tare urâsc ţara asta. O URĂSC, URĂSC, URĂSC!

După scandalul cu obligativitatea religiei ortodoxe în şcoli, cei de la Ministerul Educaţiei revin cu explicaţii:

1. Formularul de înscriere a elevilor în clasa pregătitoare/clasa I conţine o serie de câmpuri marcate cu asterisc. Pe respectivul document apare menţiunea explicită: „Completarea câmpurilor marcate cu asterisc este opţională”. Întrucât spaţiul destinat informaţiilor privind religia este clar şi vizibil marcat în această manieră, obligativitatea declinării orientării religioase este exclusă din start.
2. Introducerea câmpului menţionat anterior în formularul de înscriere are o singură raţiune: stabilirea numărului de elevi care doresc să urmeze alte cursuri de religie decât cea ortodoxă, în vederea asigurării necesarului de personal calificat. sursa

Nu înţeleg deloc formularea asta: “stabilirea numărului de elevi care doresc să urmeze alte cursuri de religie decât cea ortodoxă”. Vorbim de copii de 6 şi 7 ani, iar ei au curajul să introducă verbul ăsta în explicaţia lor? De ce trebuie să decidă un părinte, deja îndoctrinat de preotul venit cu Paştele, Boboteaza, Crăciunul, dacă acel copil o să studieze sau nu religia ortodoxă? Şi, să fim serioşi. Oricare ar fi opţiunile, în şcolile româneşti nu o să se predea niciodată altceva decât religia ortodoxă. Dacă vă întrebaţi unde este problemă, vă zic că eu, după 12 ani de şcoală în care am studiat religia, nu am deloc cultură în acest sens. Nu ştiu nimic despre celelalte religii, decât din propria documentare. Şi nu înţeleg de ce mi s-a refuzat dreptul de a fi informată şi dreptul de a decide.

P.S. Când am întrebat-o pe o tipă din Franţa ce religie studiază în liceu, mi-a răspuns, fără să înţeleagă întrebarea, că la ei tinerii nu sunt aşa credincioşi încât să li se predea religia. Şi că nici măcar nu ştie dacă familia ei aderă la vreo religie.

Statistici de pe wikipedia:

Din punct de vedere constituțional, Franța este un stat laic. Laicitatea franceză antrenează o separare reciprocă între Stat și Biserică, pe baza unui postulat prin care statul respectă toate religiile, dar nu recunoaște niciuna, ceea ce permite mai multor religii să coabiteze. Din principiu, statul francez interzice recensămintele cu caracter religios astfel încât datele din acest domeniu sunt oferite doar de instituții neoficiale.
Conform unui sondaj CSA:

• 51 % din francezi se declară catolici (față de 67 % în 1994), dar doar jumătate dintre ei cred în mod ferm în existența lui Dumnezeu;
• 31 % din francezi (față de 23 % în 1994) se declară fără religie;
• 4 % musulmani (față de 2 % în 1994);
• 3 % protestanți;
• 1 % evrei;
• 10 % nu se pronunță.

via

Poate vin dintr-o altă lume şi măsurile luate în societatea actuală mi se par absurde, dar unele lucruri chiar mă depăşesc. Cum ar fi cea mai nouă metodă de îngrăjduire a elevilor, un sistem antichiul, care cică va fi introdus de la toamnă în toate liceele din România. Este un sistem prin care elevul este înregistrat când vine şi pleacă de la şcoală, părinţii sunt anunţaţi prin sms dacă acesta absentează, recunoaşterea se face pe bază digitală, iar profesorii şi securitatea sunt mereu în alertă ca elevul să nu înşele programul. (mai multe aici)

Ce nu înţeleg boii de la Minister este că şcoala nu înseamnă nici forţă, nici nepăsare, că educaţia nu se face prin tehnologie, ci prin sprijinirea educaţiei. E ca şi cum ţi-ai închide copilul în cameră să înveţe, dar nu i-ai da nici cărţi, nici caiete. Şcoala din România e plină de profesori plictisiţi de meserie, profesori fără bani, biblioteci fără cărţi, clase cu frig sau căldură în exces, copii cu părinţi nepăsători sau copii cu părinţi torturători. Educaţia se face prin înţelegere. Un copil care nu poate pricepe rolul şcolii, nu poate înţelege că învaţă pentru el, nu pentru părinţi. Ceea ce înseamnă că îşi doreşte să fie şmecher (muncitor pe şantier) şi nici părinţii nu sunt cei care să îşi dorească mai mult. O astfel de metodă forţată nu face decât să agraveze percepţia elevului asupra instituţiei care ar trebui, mai înainte de toate, să îl înveţe ce înseamnă valoarea, onestitatea, moralitatea, idealul. Nu o şcoală care să promoveze frica (credeţi-mă, există copii care tremură la câteva absenţe în faţa părinţilor), obligativitatea şi controlul.

Elevul universal din toate timpurile a chiulit. Elevul universal le-a ascuns părinţilor că merge la suc sau bere cu colegii, le-a ascuns că joacă fotbal în orele de muzică, i-a minţit înainte de şedinţe cu privire la numărul absenţelor, nu le-a spus mereu toate notele. Dar asta înseamnă să fii elev şi adolescent. Să ai partea ta de libertate, de adrenalină. Să ştii să diferenţiezi binele de rău şi să înveţi pentru tine şi pentru persoana care vei deveni în societate. Un program nu poate face educaţie. Cu atât mai puţin cu cât preşedintele ţării  chiulea sau fuma în curtea şcolii, primarii nu ştiu pluralul substantivelor, fiii primarilor fac legea în oraşe etc.

În loc să tăiem răul de la rădăcină şi să aducem în şcoli profesori competenţi, să investim în câteva biblioteci, să motivăm elevii cu programe educaţionale, burse, să îi învăţăm pe părinţi că nu au dreptul să îşi bată joc de educaţia copiilor, noi instalăm programe de supraveghere. Mai bine am inventa programe care să le spună politicienilor „cum să nu îţi baţi joc de şcoală în România”.