via

Ce nu înţeleg boii de la Minister este că şcoala nu înseamnă nici forţă, nici nepăsare, că educaţia nu se face prin tehnologie, ci prin sprijinirea educaţiei. E ca şi cum ţi-ai închide copilul în cameră să înveţe, dar nu i-ai da nici cărţi, nici caiete. Şcoala din România e plină de profesori plictisiţi de meserie, profesori fără bani, biblioteci fără cărţi, clase cu frig sau căldură în exces, copii cu părinţi nepăsători sau copii cu părinţi torturători. Educaţia se face prin înţelegere. Un copil care nu poate pricepe rolul şcolii, nu poate înţelege că învaţă pentru el, nu pentru părinţi. Ceea ce înseamnă că îşi doreşte să fie şmecher (muncitor pe şantier) şi nici părinţii nu sunt cei care să îşi dorească mai mult. O astfel de metodă forţată nu face decât să agraveze percepţia elevului asupra instituţiei care ar trebui, mai înainte de toate, să îl înveţe ce înseamnă valoarea, onestitatea, moralitatea, idealul. Nu o şcoală care să promoveze frica (credeţi-mă, există copii care tremură la câteva absenţe în faţa părinţilor), obligativitatea şi controlul.

Elevul universal din toate timpurile a chiulit. Elevul universal le-a ascuns părinţilor că merge la suc sau bere cu colegii, le-a ascuns că joacă fotbal în orele de muzică, i-a minţit înainte de şedinţe cu privire la numărul absenţelor, nu le-a spus mereu toate notele. Dar asta înseamnă să fii elev şi adolescent. Să ai partea ta de libertate, de adrenalină. Să ştii să diferenţiezi binele de rău şi să înveţi pentru tine şi pentru persoana care vei deveni în societate. Un program nu poate face educaţie. Cu atât mai puţin cu cât preşedintele ţării  chiulea sau fuma în curtea şcolii, primarii nu ştiu pluralul substantivelor, fiii primarilor fac legea în oraşe etc.

În loc să tăiem răul de la rădăcină şi să aducem în şcoli profesori competenţi, să investim în câteva biblioteci, să motivăm elevii cu programe educaţionale, burse, să îi învăţăm pe părinţi că nu au dreptul să îşi bată joc de educaţia copiilor, noi instalăm programe de supraveghere. Mai bine am inventa programe care să le spună politicienilor „cum să nu îţi baţi joc de şcoală în România”.

In acelasi timp ma gandesc la perioada cand am fost in Franta cu colegii. Imi amintesc cum unii din liceu furau suvenire fara urma de regret si cum se laudau cu toate lucrurile furate. Tin minte ca imi doream atat de mult sa mai cumpar un breloc de la Mont Sain-Michel, dar cum nu mai aveam bani l-am luat si l-am bagat in buzunar. Dupa cativa metri facuti imi venea in minte imaginea maica-mii cand imi spunea sa nu fur niciodata orice ar fi. M-am intors si l-am pus la loc si parca ma simteam de 10 ori mai libera. Mai fericita.

Copiii din Romania au nesansa de a nu fi educati, de a nu beneficia de increderea si sprijinul unui parinte. Asa se nasc smecherii. La fel si hotii si criminalii. Asa sunt cei pe care ii vedem si ii condamnam. Ei sunt copiii care stau in spatele gratiilor, pe care ii uram, dar care de fapt sunt doar niste copii, ca si noi, dar cu alt destin. Cu alta soarta pe care nu ei o hotarasc.

Cum e de cele mai multe ori un parinte de Romania?

• Indiferent. Nu merge la sedinte, nu tine cont de nevoile copilului, il rasteste cand acesta isi spune punctul de vedere;
• Exagerat. De cele mai multe ori copilul se fereste sa vorbeasca la telefon in preajma lui sau sa lase deschisa o conversatie la mess. Nu are incredere in parinte si nu poate avea o relatie de amicitie cu el. Interpreteaza orice gest si afirmatie.
• Plin de prejudecati. Mai ales in ceea ce priveste fetele. Aici se incadreaza si parintii mei cu brio si nu pot trece peste anumite concepte pe care le-au mostenit si ei la randul lor. Parca viata ar fi un tipar pe care trebuie sa il urmezi intocmai. Orice abatere de la regula e o greseala. Niciodata nu poti incerca pentru ca nu primesti sprijinul lor.
• Violent. Am prietene care au parintii violenti si care stiu pe de rost sloganul “bataia e rupta din rai”. Dar nu bataia pentru ca ai facut ceva rau, ci bataia ca nu te supui. Ca nu faci in fiecare zi ce ti se dicteaza. Ca nu esti sclavul care trebuia sa devii prin nastere pentru simplul motiv ca ai fost nascut. Aici se incadreaza parintii cu gandirea “eu te-am nascut, eu te omor”.
• Exemplu negativ. Cand un parinte bea, fumeaza, injura, incalca toate regulile de circulatie, nu inteleg cum vine cu pretentia ca al sau copil sa nu bea, sa nu fumeze si sa mearga regulamentar? Pai cu cine a trait acel copil? Mai trist mi se pare sa ti se spuna cu tigarea in gura ca nu ai voie sa fumezi.

Nu vreau sa generalizez, stiu ca sunt si foarte multi parinti care stiu sa aiba o relatie buna cu copiii, care inteleg ca cel mai important e sa comunici si sa ajungi la un compromis. Din pacate, majoritatea sunt ca cei descrisi mai sus. Sau poate zona asta a Olteniei e mai nefasta si exista atatia parinti care nu inteleg ce inseamna aia educatie, ori intr-adevar in Romania nu se va putea vorbi despre o relatie cu adevarat constructiva intre un copil si un parinte. Cert este ca cei mai multi monstri se nasc din incapitatea parintilor de a ii educa. Si asta este o mare tragedie: sa nu ai norocul de a fi educat si crescut spre a fi fericit si implinit ca om. Atunci esti degeaba!

In clasa a II-a era ziua copilului si doamna invatatoare a vrut sa facem ceva deosebit. Am iesit intr-o livada din apropiere scolii si am inceput sa pictam. Unii mai talentati, altii mai putin, eu cred ca ma incadram in categoria celor care se ocupau ca paharele cu apa sa fie pline, culorile sa nu se verse, pensulele sa fie sterse bine. Astfel capatam un super desen de la colega mea care stia mai bine ca mine sa picteze. Bineinteles ca acasa toti ma vedeau ca un mic Picasso, fiind de fapt plansele altora. Acum au ajuns pe un raft.

In clasele mai mari deja ma apucasem de scris. Cum la romana eram considerata o buna comprehensibila a textelor ce le studiam, am fost trimisa la diverse concursuri de interpretare literara, unde, printr-o compunere despre mine si frate-meu scrisacu atentia cuvenita, litere cu litera, am aparut intr-o carte cu texte literare. Ce mandrie la momentul acela si cu cat devotament pastram acea carte. Acum era pe un raft.

Prima dragoste. Primele scrisori trimise unui baiat. Obisnuiam cand eram mica sa trimit scrisori si prima data am inceput cu o prietena de la tara care era din alt oras. Scrisoare dupa scrisoare, mai frumos impaturita si mai atent pictata cu noi cuvinte. Apoi a urmat prima scrisoare de dragoste la sute de kilometri distanta. Emotii. Teama. Poze si floricele puse in fiecare scrisoare. Le-am pastrat. Le-am pus pe acelasi raft.

De multe ori am trecut pe langa raft fara sa observ nimic, am vazut si felicitarea, si cartea si desenele, plus multe alte amintiri adunate, depozitate si uitate. Le-am mai mutat sa sterg praful, dar mereu am trecut peste ele ca si cand ar fi fost niste chitante ce trebuiesc pastrate pentru dovada platii. Am depozitat pana si lucrarile de control din I-VIII. Un teanc mare care de fiecare data ma incurca, impreuna cu carnetele de note pe care le ignoram stiind ca tin de trecut.

Desi uitate, nu am aruncat nimic din tot ce am adunat din clasa I pana acum. Caiete, carti, reviste, desene, mesaje, scrisori, pixuri cu semnificatii, carioci, pahare impletite, sapunuri facute cosulete. Desi nearuncate, m-au chemat de multe ori sa le recitesc. Au chemat fetita care avea timp sa croiasca haine pentru papusi, au chemat adolescenta care scria cu pix rosu scrisorile de dragoste, au chemat eleva care scria si muncea la fiecare rand asternut in caiet. Astazi le-am raspuns. Fiecare obiect de pe raftul atat exterior, dar mai ales interior din trecut ne va chema si striga pana cand vom avea grija sa ne amintim de ceea ce am fost.

Si nu pot fi mai bucuroasa de atat atunci cand stiu ca amintirile de pe raft vor deveni oglinda mea in ochii copiilor mei. Iar voi, dragi cititori, ce amintiri ati depozitat pentru actualii sau viitorii vostri spiridusi?

Românii care vor trece prin Piaţa Constituţiei pot afla de pe aceste panouri că în România sunt 18.300 de biserici şi doar 4.700 de şcoli generale şi 425 de spitale.

“În România, în ultimii 15 ani, s-a inaugurat câte o biserica nouă la fiecare două zile, nota de plată fiind achitată, într-o măsură semnificativă, de bugetul de stat sau de către bugetele locale. În România, în aceeaşi perioadă, din cauza unui buget insuficient alocat Ministerului Educaţiei, s-au desfiinţat peste 21.000 de unităţi de învăţămînt – echivalent cu dispariţia a patru şcoli în fiecare zi a fiecărui an!”, se arată într-un comunicat la ASUR. Sursa

Mie imi e greu numai sa imi imaginez ce inseamna 18.300 de biserici in comparatie cu 425 de spitale. Desi daca ma gandesc in Craiova sunt vreo 15 cartiere. Fiecare cartier are cel putin cate o biserica, as putea sa zic chiar cate 2. Daca inainte erau bisericute frumos pictate si decorate, unde te simteai ca intr-un lacas de cult, acum fiecare biserica a devenit un palat. Un palat care are subs0l, are etaj, multe biserici au ramas nepictate pe dinauntru, tot ce conteaza insa e imensitatea. Daca ne gandim la toate orasele din Romania, plus comunele si satele din fiecare judet, parca 18300 incepe sa fie un numar calculabil.

Ce ne ofera o biserica? O slujba, un botez, o nunta, o inmormantare. Cat platim pentru fiecare? Ca sa fii botezat ai nevoie de bani, la fel de nunta si de mort. Dar nici la slujba nu e asa simplu. Vrei sa fii spovedit, platesti. Vrei sa ti se citeasca pentru morti si sa dai parastas, platesti. Dai si un acatist, platesti. Faci pomana, platesti. Te casatoresti, platesti. Sa nu mai vorbim de manastirile din Moldova unde platesti sa le vizitezi, platesti sa le fotografiezi plus afacerile cu suveniruri din biserica. Asta mi se pare culmea culmilor. Sa platesti pentru ceva sfintit, sa platesti pentru sfintenie. Sa stea credinta intr-un lantisor care de care mai atractiv. Sa stea credinta intr-o bratara de diverse marimi.

1 spital la 43 de biserici. Preoti, tarcovnici, calugari, maicute pentru 18300 de biserici.  Sa facem un mic exercitiu de imaginatie si sa ne gandim cum ar arata Romania cu un numar mai mare de scoli si spitale decat numarul bisericilor?

Cu timpul am ajuns in generala si am inceput sa fiu motivata cu tot felul de chestii: ba ca daca iau premiul I imi cumpara bicicleta, aceeasi motivatie care a tinut la frate-meu, ba ca ma trimit la mare cu prietenii, nici gand cand venea vara, ori ca primesc cine stie ce haine. Am crezut cu sfintenie proverbul si in primul an de liceu, in anii urmatori am lasat-o mai moale nefiind prea multa exigenta, iar in anul terminal de liceu am izbucnit. M-am trezit ca nu mai credeam proverbul.

Inainte cu cateva luni de bac, taica-meu incerca sa imi reaminteasca ce imi spusese inca din clasa 1. Si asa am pornit o discutie contradictorie. Incercam sa ii explic ca toti cei pe care ii vede el cu bmwuri pe strada sunt tigani fara nici macar 4 clase, sunt smecheri cu o afacere probabil ilegala, sau inceputa cu spaga, incercam sa ii arat politicieni care nu stiu sa conjuge un verb si au ajuns primari, fata presedintelui care nu poate sa faca pluralul unor substantive, mare vedeta care zice testuri in loc de teste. Si atunci, ce naiba de proverb tampit mai e si asta “Ai carte, ai parte”? Parte de ce? De munca? De stat si muncit pentru cateva sute de lei cu care nu iti poti plati intretinerea? Oameni cu facultati care lucreaza ca soferi pe taxi? Studii superioare pentru muncitori necalificati?

Si mi-am dat seama dintr-o data, dupa toata cearta asta, ca pana la urma proverbul asta e adevarat. Chiar daca stiu ca poate nu o sa am niciodata o casa cu o gradina mare si un hamac in care sa adorm cu o carte in brate, si nici o masina de familie cu 7 locuri, sunt convinsa ca tot ce am invatat pana acum ma face superioara celor cu bmwuri si cu afaceri pe malul marii. Sunt convinsa ca discutiile cu oamenii inteligenti din jurul meu sunt cu multe peste discutiile dintre vedete pe scena inselaciunii. Vreau sa cred ca in cativa ani, sau zeci de ani, si sute daca vom mai apuca, la puterea tarii vor fi tineri care cred in acest proverb, care stiu ca numai invatand si asimiland pot dobandi putere.

Sunt convinsa ca orice om cu carte are parte de tot ce poate fi mai spectaculos pe lumea asta, incepand de la informatie, pana la sentimentul cunoasterii si al iubirii de frumos. Timpul trece, faima, masinile si banii se duc, dar oamenii deosebiti raman. De aceea eu zic sa incepem sa credem cu totii in el.

In fiecare zi sunt dezbateri, greve, discutii, insa devenim tot mai pasivi si mai nepasatori la deciziile luate de oameni fara abilitati de guvernare, dar care totusi ne hotarasc soarta. Am devenit parca obisnuiti cu tot ceea ce se intampla ilegal in scoli, licee, universitati, si trecem cu ochii inchisi. E normal , am justifica orice neregula pe care am observa-o. Pentru ca si eu si tu facem acelasi lucru: trisam.

Iar ca o paralela intre invatamantul din 1978 si cel din 2010 am ales foaia matricola a tatalui meu, si foaia mea, desi pe coloana clasei a XII-a nu este nimic completat pentru ca este anul in care activez eu ca eleva:

Aceasta este foaia tatalui meu. Cred ca ar trebui sa va spun cateva lucruri despre el. Desi dintr-o prostie proprie a ales sa nu faca o facultate, fiind la vremea aceea condus de dorinta de a isi intemeia o familie si de a obtine niste bani pentru un apartament si o masina, ii placeau mult matematica si desenul tehnic. In plus, ii placea sportul si mult timp a jucat fotbal (de observat ca nici macar la sport nu se dadea 10 pe linie). Desi dupa cum se observa pe diploma, la matematica a avut printre cele mai mari medii, (8, 7, 7, 8 + sutimile de rigoare), spun cele mai mari si insir medii de 7 si de 8. Cu ce a ramas din liceu? Stie aproape (si nu exagerez) orice formula din matematica (fara sa facem referire la matematici speciale) si nu cred sa fi existat vreo problema sa nu fi stiut sa mi-o rezolve.  Inca se mai distreaza cu frate-meu, student la Academia Tehnica Militara unde face matematica in prostie, plus 4 ani ai lui de matematica in liceu, insa tot nu reuseste sa stie atatea formule cate stie taica-meu. Dar foaia lui matricola cuprinde medii mici (asa le numim noi acum), avand o medie generala a liceului de 7, 20.

Pe de cealalta parte, apar eu si fisa mea matricola. Anul 2010.

Nu, nu sunt eleva la tara sa am note mari pe branza si pe lapte, ci sunt eleva intr-un colegiu renumit din Craiova. Cam multe medii de 10 spre deosebire de foaia tatalui meu, nu? Matematica: 9,50 si 10. Cat mai stiu? Lucrurile de bun simt: tabla inmultirii, delta si ecuatia de gradul 1 si 2. Poate si putina geometrie (asa ma incurajez eu, crezand ca asta inseamna bunul-simt legat de matematica). Fizica? Stiu doar ca luam note pe referate, iar doamna profesoara era o tanti batranica, gata sa iasa la pensie, care se enerva cand jucam avioane in ora ei. Diferentele sunt clare, atat de cunostinte, cat si de medii. Totul este invers proportional.

Si atunci ma intreb, de ce ne cere societatea asta diplome si medii mari? Ultima medie la Jurnalism in Craiova anul trecut a fost de 9,70 la buget. Trebuie sa iau la toate materiile pentru bac peste 9, 50. Cam greu tinand cont ca foaia de mai sus nu reflecta realitatea, iar bacul se apropie cu pasi repezi si cunostintele sunt din ce in ce mai vagi.

Oare cat la suta reflecta realitatea aceste note si oare cat la suta suntem noi constienti ca nu valoram nici pe departe cat indica notele? Si ma intristez gandindu-ma ca va fi din ce in ce mai rau, iar societatea va fi o nascatoare de diplome si note mari, iar facultatilor vor fi maternitatile care primesc doar copiii cu multe kilograme de diplome. Pacat. Pacat ca invatamantul vrea sa ne uniformizeze si sa devenim doar niste prosti cu diplome.

Nu stiu cum indrazneste sa vorbeasca despre realitate si despre abordarea depolitizata, despre testele europene si analize ale sistemului de invatamant. Nu stiu daca mai este vreo tara europeana care sa reuseasca, in ciuda proastelor conditii si a guvernarii atat de infecte, sa faca performante si sa scoata de pe bancile scolii elevi care sunt cautati de acel Occident despre care spune presedintele nostru ca este mai bine pregatit. Vreti performante? Bagati-ne macar caldura in scoli, sa nu trebuiasca sa suflam in degetele reci in timp ce scriem, sa nu fim nevoiti sa inhalam praful care ne provoaca lacrimi si tuse, sa nu existe copii care sa mearga zeci de kilometri pe jos in cautarea scolii pierdute, ca apoi sa mearga la cules de porumb si taiat coceni. Vorbim de o Romania a unui om care traieste in ea, nu dincolo de ea cum traiesc toti politicienii.