Că tot am citit pe bloguri despre experienţe cu mersul la cinema, ba doi băieţi la un film de dragoste, ba de unul singur ca experiment subiectiv, am să vă povestesc şi eu una din sâmbata asta. Am mers la film în 3: eu şi două colege de la Jiunimea, Ştefania şi Anca.  Nu ăsta e elementul wow din povestea asta, ci că la film în 3 a însemnat exact asta: în toată sala de cinema eram doar noi 3.

Mai erau doar 5 minute până la începerea filmului si nenea de la bilete (nu ştiu de ce tot timpul am avut impresia că ar trebui să fie o doamnă) era de negăsit. Am urmat şi noi clişeele clasice de a atrage atenţia, ba printr-un tuşit, ba printr-o ridicare de voce, dar nimic. Nu se aşteptau ca la filmul de la ora 15:30 să se mai găsească cineva să vină, şi într-o zi de sâmbătă. Cu păreri de rău pentru dezamăgirea celui care ne-a vândut bilete şi tot el, peste două secunde s-a dus la intrare să ne controleze, am ajuns în sala de cinema. Ne-am făcut comode, ne-am permis să ne alegem ce scaune vrem şi mai mult, să ocupăm câteva în plus pentru geci şi genţi.

Ne-am dus să vedem Medalia de onoare (2009), un film românesc cu Victor Rebengiuc. Ion I. Ion, este un pensionar fără nicio bucurie, cu multe regrete, a cărui soţie nu îi vorbeşte din cauză că acesta şi-a pârât fiul la securitate când a vrut să plece în Canada. După 7 ani de la această întâmplare, Ion I. Ion primeşte acasă o scrisoare oficială prin care este anunţat de primirea unei medalii de onoare din partea Ministerului de Interne, şi după ce intră în posesia acestei medalii, lucrurile se schimbă in jurul lui: vecinii, care până atunci îl vedeau ca pe un avar şi un rău-platnic, îl fac modelul blocului şi întreg cartierul află de povestea lui din război, pentru care a primit medalia. Bucuria adusă de medalie îl face să încerce o împăcare cu fiul său din America. Din nefericire pentru el, totul se schimbă când se află de încurcătura făcută cu numele. Deţinătorul medaliei era de fapt Ion J. Ion. Finalul este unul tipic românesc.

Pe tot parcursul filmului m-am întrebat un singur lucru: de unde atâta nevoie de a fi eroi în faţa celorlalţi? Şi nu mă gândeam doar la personaj, ci la fiecare dintre noi atunci când povestim altora şi cel mai banal eveniment din viaţa noastră. Oare nu putem fi apreciaţi fără “medalia oficială” primită din partea unor necunoscuţi?

Eroul/Eroii. Astazi vroiam sa citesc ceva de genul:

Din pacate, astazi, din cauza unei clanta care era fierbinte, citesc despre niste romanasi care au stat langa usa si au asteptat o jumatate de ora ca sa vina pompierii. Niciunul dintre cei prezenti acolo nu a suferit vreo arsura sau intoxicare cu fum, desi ii despartea o singura usa de bebelusii in flacari.

[sursa poza]

Asa arata bucuria unui OM adevarat.

Crucea de pe Caraiman sau Crucea Eroilor Neamului este un monument construit pentru a cinsti memoria eroilor neamului, cazuti in Primul Razboi Mondial. A fost construit la initiativa Reginei Maria intre anii 1926-1928 pe Muntele Caraiman, la altitudinea de 2291 m, numai crucea are o inaltine de 28 de metrii iar tot monumentul are 35 de metrii.