Am trecut ieri pe langa scoala generala, unde am facut clasele I-VIII. Desi nu mai recunosteam nimic din ea, pentru ca geamurile sparte de cand eram acolo fusesera intre timp inlocuite cu termopane, bucatile de perete rupte din ea erau acum astupate, scoala fiind vopsita si modernizata, in locul perdelelor pe care le luam o data pe luna acasa sa le spalam erau acum draperii verticale.

Cu toate schimbarile mentionate mai sus, mi-am adus aminte de profesori. Sunt unii oameni pe care nu cred ca ii pot uita vreodata.  Din categoria profesorilor o sa imi aduc aminte mereu de:

- Doamna invatatoare: mereu atat de rea si aspra la exterior, dar la fel de sensibila si grijulie in interior. De la ea am invatat, pe langa scadere si adunare, lectii de viata. De la ea am priceput atentia pentru lucrurile marunte, rabdarea de a scoate la capat un lucru imposibil. Tot de la ea am primit prima palma, insa nicidecum nu am anuntat televiziunea, ci am murit de rusine pentru ca nu invatasem. Ea e unul din oamenii pe care nu ii voi uita.

- Doamna profesoara de romana din generala: prima lectie de romana a inceput cu un citat din Romeo si Julieta, Shakespeare. Eu eram cea nominalizata sa il citesc si sa imi spun punctul de vedere. Din nefericire pentru mine, atentia mea era asupra cuvantului Shakespeare, pe care nu-l mai vazusem niciodata scris si nu stiam cum se citeste. Dupa ce l-am silabisit in gand, am pronuntat fericita [S h a k e s p e a r e]. Jumatate din clasa a ras, jumatate nu stia despre ce este vorba, iar prima ora de romana din viata mea se transformase de fapt intr-o rusine de nedescris. Am trecut cu bine de acest capitol, cu ajutorul doamnei profesoare, pe care, desi suntem in clasa a XII-a, mereu o cautam si o sunam sa ne mai explice cate ceva. Iar asta spune multe.

- O doamna de pe strada: nu stiu daca o voi tine minte toata viata, insa a trecut un an de cand am intalnit-o si tot mi-a ramas intiparita in minte. Chiulisem la ora de geografie si stateam unde ascunsi intre blocuri. Eram 5 fete galagioase, care mai de care sa isi spuna punctul de vedere. Ne-a abordat o tanti pe la vreo 70 ani si a inceput sa ne vorbeasca despre viata. Intre categorisirea de a fi nebuna sau foarte desteapta, a reusit sa ma faca sa inteleg ca nu exista lucru mai frumos decat noi insine. Ne-a explicat avantajele unui om gras, slab, prost, destept. Ne-a facut sa intelegem necesitatea increderii in sine, cat si importanta de a ajuta. Dar cum altcumva am putea sa ii ajutam pe ceilalti, daca nu ne ajutam pe noi? Nu am vazut in viata mea mai multa fericire in ochii unui om, asa cum am vazut in ochii acelei femei. Radia.

- O doamna din spital: era bolnava de cancer si era in acelasi salon cu bunica mea. De fapt, erau 5 bolnave de cancer, dar doar cea despre care va vorbesc era constienta ca are cancer si nu va mai trai mult. De fiecare data cand mergeam la bunica, era fericita ca am venit. Ma considera un fel de nepoata, pentru ca, desi avea si ea nepoti, nu trecusera deloc in vizita la ea. Imi povestea despre ea si tineretea ei. Vorbea despre viata asa cum niciun om condamnat la nemurire nu ar fi putut sa o faca. Stia ca avea sa moara, dar privea fenomenul ca pe ceva firesc, fiind pregatita oricand de marea trecere. Ma cuprind fiori cand ma gandesc ca unii oameni au aceasta putere si sunt constienti ca altfel lasa mai putina durere in urma. Desi am aflat acum luni bune ca a murit la cateva saptamani dupa bunica mea, mi-am tot spus “ce om mare”.

Imi tot vin exemple in minte, insa cele 4 enumerate mai sus sunt cele care in mare parte mi-au schimbat modul de a gandi. In acest articol mai pot incadra si cativa profesori din liceu, ca de exemplu doamna diriginta, pot incadra oameni deosebiti pe care i-am intalnit la scoala de vara de la Bucuresti, sau cei ale caror traininguri si sfaturi m-au ajutat, ca de exemplu Mihail Musat.

Poate ca intamplarile sunt prea recente si o data cu intalnirea unor noi oameni, a unor noi situatii, aceste exemple vor fi inlocuite cu altele. Cel mai important este insa ca mereu in jurul nostru exista oameni deosebiti carora trebuie sa le multumim de fiecare data cand ii intalnim.

Cum sa te bucuri de vacanta de vara cand nu ai bani/timp/permisiune sa faci ce vrei, cand vrei, cu cine vrei? E nasol. E al naibii de urat sa ai 18 ani si sa crezi ca acest statut iti va oferi libertate, iar atunci cand te uiti in jurul tau sa vezi aceleasi mentalitati si prejudecati. Sa incepi sa visezi ca esti la mare si ca el iti face un masaj cu crema pe care ai cumparat-o pentru bronzat cu SF15, dar pe care o folosesti doar pe malul baltii din cartierul tau. Sau sa visezi ca esti la munte cu cortul si prietenii se pregatesc sa bage berea si sucul la rece in izvorul de munte care trece fix pe langa cortul tau, iar dupa micul dejun servit din cutii si conserve va pregatiti de “marea aventura”.

E al naibii de urat sa vezi cum toti isi scriu experientele din excursiile de vara asta si tu sa te gandesti ca nu ai motive sa fii invidios ca doar tu ai reusit sa spargi niste pereti si sa ii dai cu vopsea, dar toate astea in timp ce vezi peisaje de vis, apa, mare, aer curat, munte, rucsac si toate cele. Si atunci, cum sa faci cand stii ca mai ai cateva zile pana sa incepi scoala si tu ai reusit sa vezi un singur oras in care ai visat atat sa ajungi, si ala cu multe rugaminte si cereri in fata parintilor de a te lasa

Te gandesti ce anume te-ar relaxa si bineinteles ti-ar mai si da parintii voie, si ajungi la concluzia ca pescuitul. Si asa se folosesc resursele si se cumpara materiale necesare pescuitului si se merge alaturi de cei cu care te simti bine pe o balta. O balta de langa Craiova. Asta dupa ce cateva zile colinzi sa iti faci permis de pescuit. Si se ajunge la balta Ghercesti, o balta situata fix in mijlocul naturii, aer curat, padure si iarba verde, bineinteles si multe constructii nu demult incepute care par ca peste ani sa impanzeasca zona si sa devina una “urbana”. Si tu esti fericit ca ai ajuns acolo acum, si nu peste anii ce vor face din zona una ca oricare alta. Dar cand esti pe cale de a iti desface toate sculele de pescuit, de a incerca apa, de a mai adauga niste plumb si de a mai pune un ac, caci totul parea promitator si e prea putin un singur ac, cand iti pregatesti mulineta si momitorul, atunci vine o tanti cu barca si iti da vestea “e balta privata, nu are nicio relevanta permisul vostru de pescuit, aici se plateste, 50 ron/persoana/zi. ” Dar cum noi venisem tarziu, dupa-masa pe la ora 5,  am scapat ieftin, cu cate 15 lei. Si ce fericire la prima aruncatura de bat cand vezi ca tacane dupa numai cateva secunde, si cum te mobilizezi si stai in picioare, nici macar cracan nu iti mai trebuie, si fix atunci cand pestele pare sa o muste si fuge cu ea, o pune pe lat, iar tu, crezand ca ai captura cea mare, tragi de undita si nu vezi nicio farama de peste. Si incepi sa iti amintesti ca poate e vorba de fus, acel peste mic si enervant, care iti mananca rama si nici macar nu se agata de acul tau. Si incerci si cu lanseta si dai in mijloc si acelasi rezultat sinistru: nimic.

Norocul pare sa fie de partea ta cand un “orb” se agata de ac si tu, dupa 2 ore, il tragi la suprafata. Si atunci vezi ca e un carasel cat degetul de mic, probabil nesatul, care a crezut pe bune ca rama este pentru el si a luat plasa. Si uite asa am stat noi 3 oameni, 3 ore, si am prins 3 carasei un pic mai mici decat degetul fiecaruia dintre noi, pe o balta privata. Si tot ce faci este sa te gandesti la vremurile bune si la canalele cu apa din Dunare de la tine de la tara si sa stii ca prindeai cate 5kg in cateva ore, iar atunci cand era peste mic te puneai pe marginea baltii si trageai un pui de somn.

Si uite asa raman eu cu dilema, ce naiba fac astea cu baltile private de nu se prinde nimic? Dau mancare pestilor seara cand nu mai e nimeni pe balta, ca a doua zi, tu cand vii ca milogul, sa dai doar de pesti cu chef de joaca, nu cu chef de mancare? Si cum naiba de au astea voie sa isi puna navoade si ce mai au ei de-a lungul baltii si sa iti interzica sa mergi in mai multe locuri pe balta, tu fiind nevoit sa pescuiesti in locul in care te-ai stabilit?

Eee, si uite asa se duce si vara si singurul tau hobby ramas in picioare tocmai a murit. Poate vara viitoare va fi mai bine (mai mult peste ma refer), ca in privinta viselor cu mare, soare, prieteni, distractie mai am putin.. si chiar cred ca sunt doar vise.

Mi-a placut mereu sa cred inversul a ceea ce se spune. Mi-a placut sa cred ca se poate face primavara cu o singura floare. La fel imi imaginez si experienta traita la Bucuresti, in cadrul Scolii de Vara, perioada 13-19 iulie. O experienta ce mi-a elimitat toate nedumeririle si m-a facut sa cred ca vreau jurnalism.

Programul, trainerii, dar si invitatii au facut ca lucrurile mici sa para mari. Si cum astfel te-ai putea simti cand Cristi Lupsa iti vorbeste despre scris si despre incercari? In momentul acela nu vrei altceva decat sa scrii despre orice: despre oameni, vedete, lucruri sau obiceiuri.  Cum sa nu crezi ca meseria asta ti se potriveste cand George Hari Popescu te critica exact ca pe un jurnalist, iar singurul tau gand este “mi s-a spus ca trebuie sa am stomacul mare”. Sau momentele petrecute cu Bogdan Manolea in care stii cate drepturi de autor trebuie sa respecti si cum nu poti fura poze, articole si subiecte, cum o fac mai marii nostri! Sa nu mai vorbim de Ioana Avadani si George Ene, care fac o echipa formidabila si te impotmolesc cu argument peste argument. Iar despre doamna Mihaela Danga, ma pot exprima ca in clasa 1, cand o vedeam pe doamna invatatoare ca pe a doua mama. Asa am vazut-o pe dumneaei in zilele acestea.

Daca in prezenta celor de sus am putut fi noi pentru ca am petrecut mai mult timp cu ei, in prezenta urmatorilor: Catalin Tolontan, Mirela Zeta, Cristina Bazavan, Petrisor Obae, Cristian Pantazi , ne-am simtit umili, complexati de complexitatea muncii acestor oameni, dar in acelasi timp dornici de a le urma experientele si de a avea cel putin vise la fel de marete ca ale lor. To be continued…

Unul dintre cele mai triste lucruri pentru un om este atunci cand te simti mic, atat de mic incat nu poti realiza ca cei de langa tine sunt tot oameni obisnuiti. Asa m-am simtit in unele momente in cadrul acestor cursuri, ca acum sa realizez ca asa ma voi simti mereu in fata oricarui om, cunoscut sau anonim, care va face ceva pentru ceilalti. Pentru ca admiratia izvoreste din faptele bune ale celor de langa noi.

M-am simtit bine. Mi-a placut tot, hotelul unde am fost cazati, mancarea, excursia pe care am facut-o, oamenii pe care i-am cunoscut, mi-a placut Bucurestiul (mai putin oamenii care nu stiau pe ce strada se afla), mi-a placut Parcul Cismigiu, nu mi-a placut Pipera (da, am fost curioasa sa vad si eu zona despre care se tot vorbeste, insa a fost un peisaj dezamagitor), nu am vazut niciun mall (pierdere sau castig?), mi-au placut magazinele cu reduceri, mi-a placut Bucurestiul Vechi, nu am apucat sa vad niciun muzeu, mi-a placut parculetul din zona Casei Poporului. To be continued…