spuse pe bune, bine si apasat
6 Feb
Îmi plac reclamele care transmit un mesaj. De exemplu, cea de jos, o reclamă la apă minerală, nu ne vorbeşte despre regina izvorului fără de moarte, ci despre motivaţia de a slăbi prin distracţie. Simplu, nu?
7 Nov
Am ajuns la prânz. După vreo 10 ore de mers cu tot cu pauze, aşteptări, rătăciri şi schimburi de autobuze. Cu pacheţele de mâncare, creme de uns, prosoape şi ce mai aveam nevoie pentru două zile într-o unitate militară. Sau liceu, că asta era. Dosarul medical a fost nevinovat în comparaţie cu ce aveam să văd aici. Am fost primiţi într-o cameră, probabil a portarului, situată la ieşirea din liceu. Un subofiţer ne instruia riguros, dar destul de milos că erau părinţi şi rude în încăpere. Abia apoi, a doua zi, a început instrucţia.
Seara a trecut destul de repede. Nu şi noaptea. Trebuie să spun că neşansa m-a adus într-un pat, din acela de spital, cu sârmele rupte şi salteaua mică. De fiecare dată când mă întorceam, alunecam cu tot cu pat în jos. Mă ridicam, reaşezam salteaua şi aşternuturile, dar fără vreo şansă de reuşită. O colegă din cele 12 câte eram în cameră, mă încuraja: „Stai liniştită, mâine o să pice multe şi o să prinzi un pat mai bun”.
Militarul – strângător de frunze
A doua zi am ieşit undeva pe la 6 în curte, îmbrăcată, spălată, pregătită să fiu testată fizic şi psihologic (o probă destul de grea, cu probleme de matematică, vedere în spaţiu şi alte chestii de care nu mă lovisem în filologia vieţii mele). Dar, înainte de probele propriu-zise, ne testau subofiţerii nervii timp de trei ore, până când începea primul examen. Mai trebuie să spun că la ora şase elevii liceului militar măturau curtea pe o muzică de armată. M-am întrebat ce dracu fac ăia treji la ora aia, dar confirmarea nu a întârziat să apară. „Îi vedeţi, asta o să faceţi şi voi dacă sunteţi admişi”, spunea subofiţerul rânjind de satisfacţie. De parcă nu exista bucurie mai mare decât să mături un întreg liceu de frunze la ora 6 dimineaţa. Plus spălat de wc-uri şi curăţenie în camere.
A început testarea psihologică (după cum am spus, în cele trei ore au avut grijă să urle la noi şi dacă aveam piciorul cu un centimetru mai ieşit din coloana de câte doi). Nu mai aveam nici emoţii, nici stres, nici bucurie sau tristeţe. Voiam doar să scap şi să aflu rezultatul. Am fost chemate să ni se spună cine rămâne şi cine pleacă. Unele plângeau dinainte, ştiind că nu au făcut nimic. Altele întârziaseră şi comandantul (de data asta era unu cu grade mai multe) le spunea că nu sunt deloc disciplinate. Eu eram dintre cele ce trecuseră. Dau vestea în ţară şi fug să mă schimb. Urma să dau probele sportive.
Şi picaţii primesc ordine
M-am uns toata cu BenGay, din acela roşu ca să nu mai fac încălzirea, nu am băut apă şi nici nu am mâncat, deşi eram leşinată şi am pornit spre sălile de sport. Aveam de făcut un traseu în cateva minute, cu flotări, mers pe bară, aruncat pe nişte saltele, trecut prin tunele, sărit pe numere, la capră şi ladă şi alte chestii de genul plus doi kilometri de alergat în nu ştiu câte minute. Când eram acasă mai făcusem antrenament la săli de sport din oraş (că doar cum poate pierde o adolescentă mai bine timpul?), dar aici era total diferit. Totul era şupred şi îmi tremurau picioarele la fiecare săritură. Ştiam însă că pentru Academia mea sunt mai indulgenţi (ştiţi cum e cu poveştile despre admitere, subiecte la examene şi alte legende) şi nu mi-am făcut prea multe griji. Doar că, în momentul în care mi-am auzit numele strigat, am încetinit să mai gândesc şi mai ales, să merg. „Mişcă odată”, striga profesorul de sport. Şi nu m-am mişcat suficient de repede. M-a picat la flotări (dacă vreţi să mă enervaţi, îmi spuneţi ceva de flotări şi imediat reacţionez:D).
Am ieşit afară plângând. Cu lacrimi din acelea mari şi pregătită să îl sun pe frate-meu să îi reproşez că am pierdut un an din viaţa cu o academie de rahat. Doar că, mă trezesc cu un subofiţer după mine care mă întreabă cum îndrăznesc să părăsesc aşa sala şi mă ameninţă că mă dă afara din liceu (idioţenia unui subofiţer absurd – să dai ordine unui picat care oricum pleca în câteva ore – i-am urat numai de bine).
Şi aşa nu am mai apucat nici patul bun şi nici nu m-am bucurat de minunatul peisaj din Breaza. Pentru că luam fiecare bancă la rând şi mă aşezam să plâng. Până la sosirea trenului când am plâns iar până acasă. Soarta nu m-a vrut femeie ofiţer, ci femeie care scrie. Cu siguranţă e o decizie mai bună decât alergatul pe munţi.
5 Nov
Eram în ultimul an de liceu şi habar nu aveam ce vreau să fiu în viaţă. De fapt aveam un caiet în care îmi notam câteva meserii pe care le-aş fi urmat, dar nu găseam echilibru între avantaje şi dezavantaje. Mă gândeam la psiholog, dar nu aveam înclinaţie spre aşa ceva. Apoi la vreo academie de poliţie, dar uram tot ce ţinea de ordine şi prostie. Jurnalismul era cel ce îmi plăcea, dar nu mă vedeam capabilă să îmi înving timiditatea pentru o aşa meserie.
Aşa le-am luat pe rând şi am învăţat, alergat, citit pentru fiecare în parte. O să mă opresc asupra academiilor de poliţie. Visam, ca încă 30% de la mine din clasă că o să ajung femeie ofiţer. De fapt, nici măcar nu visam, doar mă gândeam că nu o să fiu vreo ratată fără loc de muncă după terminarea facultăţii. Aveam în familie cazuri de reuşită în domeniul ăsta, pe frate-meu, doar că el avusese norocul să fie pe tehnic şi făcuse o academie din care învăţase multe în IT, iar eu voiam să merg să fac instrucţie prin munţi (a nu se citi „voiam” – ci doar asta puteam, că eram pe filologie).
Dimineaţa – prin pădure
Prima dată am învăţat pentru Academia de Poliţie de la Bucureşti. În somn îmi repetam anii tratatelor încheiate între ţările fantomă ale istoriei şi descoperirile care între timp au fost schimbate de interese politice, iar ziua bântuiam zonele periferice din oraş cu saci de nisip pe la picioare, cretă, ruletă şi alte instrumente care să îmi asigure reuşita sportivă. Detestam fiecare dimineaţă în care îmi socoteam progresele de pe o zi pe altă. Pădurile de la iesirea din oraş îmi deveniseră prietene pentru pământul moale pe care alergam, fără să îmi mai tocesc genunchii pe asfaltul tare din oraş. Trecusem la o etapă în care nu mai gândeam dacă o să pot face asta toata viaţă, doar mergeam cu ochii închişi să urmez scopul stabilit. Mi-am schimbat opţiunea apoi, tot pentru o academie, dar de data asta cea de la Sibiu a Forţelor Terestre. Am auzit de ea la o defilare de 1 decembrie şi mă încânta ideea că pot schimba istoria cu psihologia, cea din urmă fiind proba obligatorie la Sibiu.
Antrenamentul era în mare acelaşi. Doar că aici cunoşteam fete care erau deja studente acolo. Îmi povesteau cum săpau gropi în munţi să se ascundă de grenade sau cum alergau cu puştile prin noroi şi ploaie, cu bocancii greoi, zeci de kilometri. Mai că plângeam numai când mă gândeam că o să renunţ la muzică, filme, cărţi, scris, ceai, doar ca să alerg ca nebuna pe munte. Eee, dar ştiam ce vreau să ajung: femeie ofiţer.
Pirueta dezbrăcatei
Nu mi-am schimbat opţiunea, deşi îmi vedeam viaţa terminată. Fără strop de bucurie, doar siguranţa unui amărât loc de muncă. Nici nu ştiu ce gândeam în acele momente, dar continuam să fac asta. Mi-am făcut dosarul. Prima lovitură am primit-o la dosarul medical când am dat de un doctor în faţa căruia trebuia să mă dezbrac, iar el, lipsit de milă, mă punea să fac piruete pe mocheta murdară din cabinet. De parcă roşeaţa de pe faţa mea nu era vizibilă şi nu meritam puţin mai multă atenţie. Când dădeam să mă îmbrac, auzeam un ţipăt de superioritate „Îţi dădui eu voie?”. Şi aşa am trecut prin fiecare cabinet, de data asta îmbrăcată, să îmi verific capacităţile mintale, cariile, problemele ginecologice, pielea, oasele, plămânii, inima şi ce a mai rămas din corpul meu.
Am trecut cu bine de proba medicală şi măcar reuşita unui astfel de test, mai întâi psihic pentru orice om normal, mi-a dat speranţă că sunt pregătită să alerg cu puşca prin nămol şi printre grenade. Am învăţat pentru academie şi bac în acelaşi timp, am alergat, pentru mine şi pentru instrucţia ce mă aştepta, luni întregi, şi am aşteptat ziua cea mare. Când aveam să merg la Breaza pentru probele psihice şi fizice.
Abia de aici începe adevărata poveste a femeii-ofiţer. În partea a II-a
31 Aug
Eram la mare, pe plajă. Jucam whist pe cearceaf, cu berea de lămâie în mână (mna, ultima fiţă în rândul femeilor) şi cu foaia de notiţe pe picior. În spate, pe şezlongurile unui hotel de lux din staţiune se aşază doi: o ea şi un el. A fost prentru prima dată când am poftit sau invidiat, că nici eu nu ştiu cum să numesc sentimentul, un trup feminin. Era întruchiparea femeii perfecte. Îndeajuns de înaltă, cu fundul rotund, ridicat, cu bikini deschişi la culoare, cu umerii negri, bronzaţi perfect şi cu sânii dezgoliţi. Rotunzi, mari, perfect distanţaţi. Părul negru, suficient de tuns, vâlvoi, netocat la vârfuri. Sprâncene după model, fără fire în plus sau în minus. Buze şi nas care îi conturau faţa exact aşa încât să pară perfectă.
Am privit-o şi eu şi băieţii de pe cearceaf. Au privit-o şi alţii, dar imaginea ei perfectă se pierdea în el. Un ţigan gras, burtos, cu părul neras, cu un slip înalt şi strâmt care se contopea cu grăsimea. Buze mari, nas strâmb, cercel în ureche, ochii furioşi. O bere la halbă în mână, un râgâit de şmecher. Se întinde, cu cracii depărtaţi, cu părul de pe burtă la soare şi cu ochelarii pe ochi.
Ea rămâne perfectă. Până se întinde şi, sub sânii negri, rotunzi, fermi, se vede o tăietură de câţiva centimetri. Roşie, strâmbă, grosolană. Mai multe voci o condamnă: „aaa, are silicoane”. Aşa, ea a devenit siliconata perfectă a ţiganului scârbos.
Am continuat să jucăm whist. Zâmbăreţi, departe de gândul de a fi perfecţi. Din când în când mai aruncam câte o privire către ei. Nu vorbeau, nu zâmbeau, nu se tachinau. Erau doi strâini împreună. La sfârşitul jocului, ne-am împins, ne-am bătut cu nisip, apoi ne-am aruncat în apa rece a mării. Fără frică de frig sau de sfârcuri ridicate. Ea, siliconata perfectă ne-a urmărit cu privirea şi zâmbea. La orice gest de tandreţe dintre noi. Îi privea şi pe copiii care făceau castele. De nisip. Cu părinţi plinuţi, urât bronzaţi, cu mame cu sânii mici şi imperfecţi. Apoi, a întors capul şi s-a uitat la el. Ţiganul cu bani, care nu joacă nici cărţi, nu face nici castele de nisip, dar care i-a redat perfecţiunea artificială.
Atunci, poate s-a întrebat: fericirea stă în sâni mari sau în sâni mici?
22 Oct
Nu vreau sa aprob cliseul care inculpa femeile ca ar fi materialiste. Vreau doar sa va povestesc o intamplare cu o ea si un el.
Am avut in generala un coleg cu care am ramas prietena si in ziua de astazi. Un baiat simtit, simpatic, cu simtul umorului (are multe calitati cu “s”:D ) care stia sa se faca placut in fata tuturor fetelor. Dupa terminarea scolii generale a fost unul dintre cei care a facut conexiunile intre fostii colegi, reusind sa mai faca cate o intalnire, sa mai dea un telefon, sa mai afle o stire despre unul sau altul. Este colegul cu care mergeam mereu la alergat, ba vara pe la iesirea din Craiova, ba primavara pe stadion. Eram intr-una din zilele cand mersesem cu el la stadion. Avea o Dacie 1310 care ne cara de fiecare data spre marele antrenament. Pe drum ne sfatuiam cu privire la condus, ba el nu vedea cate un pieton, ba eu cand mergeam cu masina mea mai intram pe interzis si masinile din fata ma ocoleau. Ba el imi zicea ca nu iau curba bine si turez prea mult, ba mie mi se parea ca el e prea lent sau prea rapid in curbe. Una dupa alta, peripetiile cu dacia au fost multe. Isi mai uita cheia in masina exact cand taica-sau il avertiza sa nu cumva sa uite cheile inchise in Dacie.
Sa vorbim acum despre ea. O colega din liceu care mi-a fost o prietena foarte buna. Frumoasa foc, mereu sa te ajute cand ai nevoie, sociabila, cu greutati, extrem de muncitoare si descurcareata. Si ea alerga pe stadion sa isi mentina silueta si era singurul om pe care il cunosc care se putea plimba oriunde, oricand, fara telefon, fara sa stie ce face cat timp mai are de asteptat cine stie ce. Cert este ca nu e genul de om care sa dea 10 telefoane sa intrebe cine merge cu ea sa isi cumpere o fusta. Se imbraca si se duce singura.
Intr-o zi se intalnesc cei doi pe stadion: el si ea. Ma intreaba cine e el, ii povestesc, dar nimic nu ii atrage atentia. Baiatul are Dacie, ea stie ce inseamna greutatile, subiectul devine deci unul neinteresant, mai ales ca parea a nu fi pe gustul ei (oricum tipul avea prietena si nu voia nimic). Peste cateva luni, mai exact acum cateva zile, dupa o patanie cu chei uitate in contact si chemat oameni in ajutor, il sun pe colegul asta sa vina sa ma ajute. Dar intre timp si-a luat Audi, la semafor ii mai face cate unul/una semn sa coboare geamul si lumea a inceput sa se schimbe in jurul lui. El nu, dar altii da. Vine el cu noua lui masina, ma ia si ne ducem sa ne intalnim cu cea despre care v-am povestit. Ea imi imprumuta o cheie, el ramane in masina, se privesc, el mai putin, ea mai mult si apoi plecam.
A doua zi la facultate aud o voce care mi se parea cunoscuta. Din spatele meu o ea ma intreaba “Cine era, cine era?!” Nu il observase prea bine in seara precedenta, dar i se paruse simpatic. “Nu l-am vazut prea bine la fata, dar mi s-a parut dragut. Cand iesim cu el in oras?” Ceva se schimbase in atitudinea ei. Desi nu stia ca e acelasi cu cel de pe stadion, deodata, in Audi parca aparuse cel ce avea sa o cucereasca. In zadar insa ca cel cu fosta Dacie si actualul Audi nu este disponibil.
Ma gandesc insa cate poate schimba o masina. De fapt o marca de masina. Din cersetor ajungi print si asa teoria chibritului care spune ca banii conteaza se adevereste. Vrei sau nu sa primesti atentie, e de ajuns sa ai altceva decat Dacie, Oltcit sau Trabant si succesul este garantat. De ce, nu stiu! Dar aproape toate femeile se indragostesc mai intai de masina!
1 Mar
Ce pot barbatii si nu putem noi femeile? O intrebare de care adesea ne ascundem.
Sa nu desconsideram insa si calitatile unei femei:D
28 Oct
Saptamana trecuta eram impreuna cu niste amici.
Discutam despre una, despre alta, cand unul dintre noi spune:
- Hei! Am citit undeva ca in bere ar fi hormoni feminini!
Avand in vedere ca suntem dotati cu un oarecare spirit stiintific am decis sa verificam.
Foarte rapid am golit 20 de beri, in interesul stiintei, bineinteles! Rezultatul acestei experiente “in vivo” a fost stupefiant.
Dupa cele 20 de beri:
1. Toti am prins ceva greutate in plus;
2. Vorbeam prea mult fara sa spunem nimic;
3. Am intampinat dificultati in a conduce corect;
4. Ne era imposibil sa efectuam chiar cel mai simplu rationament;
5. Refuzam cu incapatanare sa recunoastem ca nu avem dreptate, chiar daca era evident;
6. Ca sa fie complet, mergeam la toaleta la fiecare 5 minute, si in plus: impreuna!
Cred ca e inutil sa continuam sa experimentam acest subiect. E clar ca berea contine hormoni feminini !
18 Sep
I: Care femei sunt cele mai fidele: blondele, brunetele sau roscatele ?
R: Caruntele