Parcă tot mai des mă lovesc de oameni care nu reuşsesc să înţeleagă societatea. Cel mai recent exemplu este al unei mame care a venit cu fata ei la bal pentru a o încuraja la concursul de miss al facultăţii. Întrebată de ce a ales să vină, a raspuns că vrea să o susţină şi să o ajute să scape de timiditate.

Să înţeleg că în societatea de astăzi un părinte nu mai este deranjat nici măcar de faptul că un copil, un adolescent, o femeie în devenire este tratată ca un obiect sexual, împinsă pe scenă pentru a face spectacol, pentru a se dezbrăca, a fi penibilă si a deveni fantezia bărbaţilor care o privesc. Azi, la fel ca şi ieri, însă nu unul foarte îndepărtat, pe toţi ne preocupă ceilalţi, de la cele mai mici vârste trebuie să ne supunem unor coduri, unor reguli scrise sau nescrise: mâncarea se mănâncă numai cu tacâmuri, la şcoală trebuie să ne comportăm exemplar, nu numai pentru că aşa este corect faţă de noi, ci pentru că vecinul de la doi va fi întotdeauna curios să afle ce note mai iei, ce ai făcut la bac, la ce facultate ai intrat şi dacă eşti cumva pe o scară ierarhică mai sus decat propria-i odraslă. Prietenii de o viaţă se dărâmă atunci cand realizările unui copil dintr-o familie sunt mai mari decât cele ale altui copil, din altă familie, şi atunci apar mândria, trufia, respectiv invidia. Nu mai trăim pentru a ne demonstra că suntem capabili, ci trăim ca să impresionăm, sub diverse forme.

Nici măcar cei mici nu scapă de această manie de a face totul pentru a impresiona. Dacă un desen nu este bun la şcoală, nu pentru că ar fi urât, ci pentru că “bun” este “bun” doar daca o învăţătoare îşi dă acordul, nu contează că atât poate şi ştie acel copil, contează ca acasă fiecare părinte să devină şi pictor şi planşele să devină impresionante “Uitaţi ce poate picta un copil de clasa I”, doar că pictura este a părintelui. Şi nu puţine au fost dăţile când ai mei apelau la fel şi fel de profesori pentru a îmi face planşele la desen pentru că ale mele erau aruncate de profesoară pe motiv că
“ăştea sunt bune de aruncat la gunoi”.

Mai departe, creştem, trăim sub aceleaşi reguli stricte şi absurde: eşti altfel dacă apari într-o maşină de peste 10 000 euro, şi eventual să ai şi ceva schimbat la ea, asta pentru eticheta de “cool”. O întâlneşti pe ea, sau pe el, dar după un timp, chiar dacă nimic nu mai e cum a fost, în faţa celorlalţi nu ai voie să greşesti. Trebuie să păreţi perechea perfectă care demult a uitat ce înseamnă perfecţiunea. Nunta nu are voie să iasă din tipare: chiar şi grâul ce trebuie aruncat la ieşirea din biserică e notat pe foaie, alături de celălalt caiet în care notezi cât a dat fiecare darul, pentru a nu te ţăpi când mergi la nunta lor.

Şi în astfel de momente când crezi că nu mai există umanitate şi totul a căpătat un sens material, îţi e dat să vezi un film despre renunţarea la societate pentru descoperirea propriei tale identităţi. Este vorba de filmul “Into the wild” , un film scris după romanul lui Jon Krakauer, roman care are la bază povestea reală a lui Christopher McCandless, un tânăr american, care renunţă la bani, familie, prieteni, facultate renumită pentru a deveni el. Astfel, donează cei 24 000 euro în scop caritabil şi pleacă în marea călătorie a vieţii lui: Alaska, locul sălbatic în care libertatea este absolută. Filmul şi cartea sunt două instrumente prin care poţi descoperi ce înseamnă renunţarea la societate în schimbul recuperării propriului tău eu. Cu toate astea, concluzia neiertătoare a filmului este că “Fericirea este reală doar atunci când este împărţită”.

Alături de această lecţie finală, filmul are multe altele din care nu numai că poţi învăţa ceva, dar te şi ajută să fii exact aşa cum vrei să fii: “Măsoară-te cu tine însuți cel puțin odată” sau “În viață nu este important să fii puternic, ci să te simți puternic” , “Dacă vrei ceva în viață, du-te dupa el”, dar si favorita mea: “Fragilitatea cristalului nu e o slăbiciune, ci o finețe.”

Auzisem acum cativa ani de Sigmund Freud, dar rapiditatea cu care studiam o materie in liceu ma facuse sa uit la fel de repede acest nume. Din fericire, curiozitatea unei fraze din manualul de psihologie m-a facut sa il descopar mai mult, dar mai ales lucrarile sale sa ma faca sa meditez asupra proprie-mi vieti.

Una din lucrarile si subiectele care m-au interesat ale lui Freud a fost “Interpretarea viselor”. Poate ca acest subiect devine fascinant din simplul motiv ca totul este incert, ca inconstientul este de cele mai multe ori mai puternic decat constientul si ca nu putem fi decat intr-o oarecare masura stapani ai viselor noastre. Exista insa o explicatie a viselor care ar trebui sa ne faca sa reflectam. Aceea ca vissele reprezinta viata netraita, reprezinta regrete din viata cotidiana, bariere pe care nu le putem depasi cand suntem constienti, dar pe care le refulam in vise si cu ajutorul carora reusim sa implinim si acea parte care ne lipseste.

Ma intreb atunci care este adevarata noastra identitate? Sau mai degraba fericire? Aceea a constientului in care normele si regulile nu trebuie sa lipseasca, propriile sentimente sunt inselate de autocontrolul ce ne face sa ne stapanim dorintele, ideile raman doar idei de teama esecului, incercarile sunt puse sub semnul indoielii din cauza religiei, prejudecatilor, abtinerilor si stapanirilor? Sau aceea a viselor in care viata se desfasoara la cote maxime, nicio placere nu este refuzata, sentimentele se implinesc conform simturilor, abtinerile dispar si apare ardoarea de a repeta ce in viata reala nu avem curaj sa facem?

Bineinteles ca nu putem iesi din aceasta colivie. Traim intr-un secol in care fiecare tinde sa se afirme mai mult pe scara societatii, dar pentru asta trebuie respectate principii, norme, reguli ale societatii. Din nefericire pentru fericirea noastra ramanem doar niste prizonieri ai propriilor noastre dorinte. Captivi in vise.

Ramane sa va intreb ce vis (nu cu sens de ideal de viata) l-ati face realitate? Mai exact ce anume nu aveti curaj sa faceti/nu credeti ca ar fi potrivit sa faceti, dar v-ati dori macar o data in viata sa se intample acel lucru?

Nu stiu daca ati simtit cum e sa ai totul si sa fii nefericit. Nu nefericit in sensul in care bietii sarmani nu au ce manca, unde dormi si la ce visa, ci a cea nefericire a unui destin incert.

Oare ar fi mai bine sa stim cum va fi viitorul? Ma gandesc ca viitorul nu e decat o imagine pe care o putem modifica daca o detinem, astfel el este doar un puzzle ce ramane neschimbat indiferent de pozitia in care am aseza tabloul final. Mi-as dori sa stiu ca voi avea o cariera, ca nu voi fi victima unei tari de care toata lumea s-a saturat, mi-as dori macar sa stiu ca voi face ce imi place si nu ma voi trezi dimineata la 6 din cauza criticilor sefului, as vrea sa am o casa, dar oare se poate sa mai visezi in Romania la asta?

Cand nu stii ce iti lipseste  esti dezamagit. Dezamagit ca nu ai facut mai multe sau mai putine. Ca nu ai ales altfel. Ca te-ai nascut unde nu trebuia. Ca nu ai cunoscut pe cine trebuia. Ca destinul tau putea fi altul. M-am intalnit ieri  cu cea mai buna prietena din copilarie pe care nu o mai vazusem si cu care nu mai vorbisem de 10 ani. Eram o copila cand am vazut-o ultima data. Am vorbit cu ea ore in sir cand ne-am regasit si mi-a zis ca are totul. Are o mama iubitoare, are bani, are prieteni, are distractie. Dar ii lipseste ceva. Ii lipseste iubirea unui tata. Ii lipseste increderea unei prietenii adevarate. Ii lipsesc strugurii din vie, nu din piata, rosiile din gradina, nu de la turci. Ii lipsesc atat de multe, desi are totul.

Dar poate ca suna ciudat sa avem totul si sa ne lipseasca multe. Sau sa avem putine si sa simtim ca avem totul. Dar un singur lucru nu putem insela: sentimentele. Sentimentul de a avea, a face, a vedea, a vorbi, a cunoaste. Iar cand nu stii care din aceste sentimente iti lipsesc, esti pierdut. Pierdut in propria-ti persoana pe care inca nu ai ajuns sa o cunosti si te intrebi de ce ai nevoie cu adevarat ca sa fii fericit? Bani, iubire, sanatate sau doar de niste lucruri marunte pe care nu le vezi si nimeni nu ti le poate da?

Daca asta mai e viata, eu nu inteleg. Daca toate sunt cu un scop, as vrea sa inteleg care e scopul unei boli care costa 700.000 euro (adica de 6 ori mai mult decat au strans toate vedetele noastre din fotbal) si care apare la o fetita de 9 ani plina de viata si fericire?

Undeva in Romania exista:

• Un om care are o familie in Urziceni, dar care lucreaza pe o dubita ca distribuitor de suruburi. Sta plecat prin tara de marti pana sambata si isi vede fetita de 1 an 2 zile pe saptamana. Bucuria cea mai mare este un gratar cu familia.
• Un sofer de tir care mananca paine cu pateu. La fel ca si primul face turul tarii ca distribuitor de bere. E fericit ca a vazut locuri pentru care unii platesc sa le vada, dar patronul la care lucreaza nu ofera nici cazare nici masa. Astfel face dus cu sticlele de apa si doarme in parcari. Stie ca in Ploiesti se fura cea mai multa motorina, dar se dau si gauri in cabina pentru a fi furata berea. E oltean si ii place sa munceasca, dar cea mai mare bucurie e sotia care il intelege si stie ca meseria de sofer pe tir inseamna mult timp departe de casa. Cu toate astea, are puterea sa zambeasca prin statie cu colegii de pe celelalte tiruri atunci cand apare un politist pe care toti il injura cum stiu mai bine.
• Un agent de paza care e foarte deschis si dezinvolt. E femeie si a facut sacrificii mari sa isi intretina familia, dar mai ales sa isi sacrifice un potential viitor pentru o iubire neconditionata: iubirea pentru parinti. A incercat sa ocupe posturi inalte in societate, dar concursurile castigate de altii prin pile au clasat-o undeva unde nu merita sa ajunga. Cu un salariu minim pe economie, are colegi la fel de inteligenti, cu facultati de stiinte economie, drept, sociologie terminate, dar cu un sef cu 8 clase si liceu fara frecventa. Singura bucurie e reusita si bunatatea copiilor pe care ii iubeste mai mult ca pe orice, o mama si un catel rau cu restul, dar deosebit de iubitor cu ea.
• Un muncitor pe santier. Dar nu in Romania pentru ca nu ar castiga nici pentru zile modeste cu mancare ieftina, ci in Italia. Are 2 baieti de 12, respectiv 17 ani, carora le-a facut o surpriza ducandu-i in vacanta la Roma, dar ei au preferat ca restul vacantei sa si-l petreaca la bunici in Alba Iulia, unde pentru ei e mult mai frumos decat la Roma. Vine acasa de sarbatori si atunci simte ca traieste.

Sunt doar cateva povesti pe care le-am intalnit in ultimele doua saptamani. Care sa fie oare procentul romanilor care traiesc in conditii asemanatoare celor descrise mai sus?

Inainte de a intreba daca mai exista minuni, imi pun intrebarea daca mai exista cuvinte?
Am nevoie sa stiu daca mai exista acele cuvinte de alint sincer, acele cuvinte dezinteresate din partea celor care te cunosc, sunt curioasa daca oamenii pot trai si fara cuvintele tale.

Cred ca cel mai frumos, dar si dur lucru pe care l-am invatat este acela ca in viata nimeni nu este de neinlocuit. Desi desigur am semnele mele de indoiala: de exemplu un parinte nu poate fi inlocuit nici cu 10 frati, un frate nu poate fi inlocuit nici cu 100 de prieteni, iar un prieten nu poate fi inlocuit nici cu … x numar … de amici. Asta daca stim ce inseamna conceptul de prietenie.

Minunile sunt cele in care credeam, dar refuz sa le mai numesc minuni. Departe de a ne gandi la contextul biblic, ma gandesc daca a avut loc vreo minune in viata mea. In mod sigur nu, sau nu am stiut sa o conotez ca pe o minune. Tot privind la televizor zilele astea si vazand ca oamenii mor din cauza gerului, altii din cauza cutremului, unii mai au putin si sunt in stare de crima pentru o functie puternica, oare viata in sine nu este o minune?

Stiti povestea lui Iov? Oare cum a realizat el ca nu avem dreptul sa ne luam viata oricat de greu ar fi, iar noi, care avem totusi conditii decente, sa nu stim sa o apreciem?

Pentru mine iubirea, fericirea, banii nu mai sunt minuni. Poate pentru altii da. Pentru mine viata e mult mai importanta pentru a imi bate joc de ea. Stiu, am 18 ani si as vrea sa am si eu un Bmw ca al vecinului, cu care a venit din Italia. Insa tot intr-un bmw erau si acei 5 tineri care au intra acum cateva sambete intr-un stalp iar de atunci zac intr-un spital impanzit de parinti si rude. Poate ca mi-as dori ca in noaptea asta sa fiu in avion spre New York, iar peste o saptamana sa dau o tura si prin Africa. Dar din nefericire mama nu e directoare la banca din cartier, iar tata inca se mai gandeste daca sa preia afacerile lui Popeci. Pana atunci insa nu imi permit.

Dispunem de prea multe lipsuri artificiale si tindem sa credem ca noi suntem tot. Ne plafonam de gandul ca nu suntem apreciati la adevarata valoare si singurul nostru scop e de a ne face cunoscuti: fie ca suntem blonde si brunete si iesim cu Mutu intr-o seara, fie ca dam mii de tweeturi pe zi doar ca sa ne ia lumea seama, fie ca injuram si scuipam pe strada seminte sa ni se faca observatie. Avem nevoie sa fim cunoscuti? Avem nevoie sa avem? Inainte de a subestima patul in care dormim si supa calda pe care o mancam seara, ar trebui sa vedem cu totii asta:

Viata in sine este o minune indiferent ca suntem cunoscuti, anonimi, inlocuiti sau de neinlocuit. Inainte de a trai pentru ceilalti trebuie sa traim pentru noi.

“Vă amintiţi ce povesteşte Dostoievski despre minutele petrecute în faţa plutonului de execuţie? Despărţise, dacă ţin bine minte, acele minute în mai multe părţi. O parte pentru a-şi lua rămas bun în gând de la prieteni. O parte pentru a-şi aminti viaţa. Şi o parte pentru a privi cum soarele pe tabla unei cupole… Poate că trebuie să simţi sudoarea morţii ca să înţelegi, într-adevăr, cât de frumoasă e o cupolă care străluceşte. Pe care, altfel, o priveşti întrebându-te cât e de veche sau în ce stil e construită. Sau pur şi simplu n-o observi deloc. Şi poate că e o lege a compensaţiilor în toate. Cei care speră sunt tocmai cei care au cea mai mare nevoie de speranţă. La ce e bună speranţa pentru cel care are totul? În schimb, unul ca mine trebuie să creadă că orice rău are o limită. Inclusiv pustiul…” [Octavian Paler - Viata pe un peron]

Se intampla acum 4 ani sa imi amanetez putinele bijuterii pe care le aveam. Asa cum in majoritatea amintirilor din viata mea este inclus si frate-meu, nu se putea ca aici sa nu fie vorba tot de el. Avea 18 ani si isi facuse majoratul, luase permisul, iar pe deasupra era fericitul absolvent al Academiei Tehnice Militare. Desi din clasa I a fost pacalit de parinti ca ii va fi cumparata bicicleta daca va lua premiul I in fiecare an, si totusi nu a primit-o, tot asa fusese si acum pacalit cu casetofon si boxe pe masina. El tot mai spera sa le primeasca.

A trecut extazul si fericirea de a lua la facultatea pe care si-a dorit-o, insa fericirea lui nu putea fi completa, mergand cu gandul la cadoul promis. Ne asezam la masa si din gluma in gluma incepem sa le ceram explicatii alor nostri vizavi de muzica ce trebuia sa ne canta si incante in cateva zile in masina. Din nefericire pentru noi, sau pentru ei mai tarziu, s-au scuzat ca banii s-au dus pe meditatii, drumuri la Bucuresti, dosare, si ca cele promise vor mai trebui sa astepte. Avand insa o experienta neplacuta de 12 ani cu acea bicicleta, am decis ca eu si frate-meu sa facem ceva: mai exact sa vindem ceva. Dar ce puteam vinde noi fara sa intram la banuieli si fara sa facem rau nimanui?

Atunci am decis ca lantisorul lui de aur primit de la colegi la 18 ani este mai putin important decat un casetofon cu display, am hotarat impreuna ca eu sunt prea mica pentru inel de aur, de aceea trebuie amanetat desi era primit de la maica-mea si avea o traditie in familie, iar lantisorul meu, doar ce imi trebuie lantisor.. oricum exista pericolul de a il pierde. Zis si facut, le-am strans pe toate la un loc, am luat buletinul lui care dovedea ca are onoranta varsta de 18 ani si am pornit in cautarea unui amanet in apropierea locului de unde aveam sa cumparam casetofonul. Ajunsi la locul faptei, desi pe drum frate-meu a cam dat inapoi, crezand ca este rau, eu am stiut sa il incurajez asa cum ma pricep mai bine: “Hai ma lasa, cat ai muncit tu sa ajungi unde esti. Macar atat meriti. Iar daca se supara pe noi, eu mereu o sa fiu langa tine, ce mai conteaza restul”. Readucandu-l pe calea cea buna, adica cea spre amanet, am inceput sa numaram: 100 + 100 + 100… depasise chiar si suma casetofonului si a boxelor, desi pretul gramului de aur era mult mai ieftin pe vremea aceea.

Sursa poza

Fericiti de achizitia facuta, am ajuns acasa si am inceput sa gandim urmatoarea miscare: cum vom pune boxele, cum vom justifica casetofonul si cum ne vom feri sa nu se vada aurul dat? Speranta cea mare era vacanta de vara si faptul ca trebuia sa mergem la tara. Timp de cateva zile, pe o vreme inabusitor de calda, purtam amandoi tricouri pe gat, cu guler, dandu-ne bolnavi, doar, doar nu s-o vedea lipsa lantisoarelor. Am plecat la tara, crezand ca am scapat cu bine si toata lumea va uita ca noi avem accesorii. Trec cateva saptamani de fericire neinchipuita: frate-meu era mandru ca niciun coleg nu era in posesia unui asemenea sistem audio pe masina. Sfarsitul povestii ne gaseste pe toti la tara, intr-un moment in care maica-mea ma ia de mana sa imi multumeasca pentru ajutorul pe care i l-am dat in acele zile. Dintr-o data, speriata “Mami, dar inelul tau unde e?”, “Aoleu, dar lantisorul?”. In incercarea mea de a spune ca le-am imprumutat, intra si frate-meu in camera. Maica-mea, pe jumatate nervoasa : “Am aflat ce ati facut” (referindu-se ca ne-am imprumutat niste prieteni de lantisoare si inel). Raspunsul inteligent al fratiorului meu iubit :”Pai cum, ai gasit chitanta de la amanet?”. Asa s-a incheiat si povestea micilor noastre bijuterii..in continuare am incercat sa le recuperam, dar nu mai erau, iar taica-meu, depasit de situatia, ne-a ajutat sa ne montam noile achizitii pe masina.

Aducandu-mi aminte de toate cele, ma gandesc cu o oarecare tristete ca acel lantisor al frate-lui meu purta in el amintirea unui intreg colectiv, unui moment unic, unui majorat, unor colegi care i l-au daruit cu bunatate. Ma intristeaza gandul sa stiu ca inelul de pe mana mea avea ani buni de vechime si era de fapt inelul copilariei mamei mele.. primul ei inel, dar si primul ei lantisor pe care a preferat sa mi-l daruiasca tot mie.

Dincolo de banii castigati si de boxele puse pe masina, am realizat ca de fapt am amanetat amintiri, nu bijuterii. Am amanetat clipe din viata mea sau din viata altora. Asa fac si oamenii mari.. nu numai noi copiii. Casele de amanet se inmultesc pe zi ce trece, iar oamenii isi duc acolo verighete, inele primite de la parinti, lantisoare primite de la iubiti, bratari primite de la tati. Ne amanetam amintiri pentru bani sau din nevoi, ne amanetam clipe pentru mofturi. Este oare corect sa procedam asa?

E bine totusi ca este vorba de ceva spiritual explicat prin material. Ma tem insa de clipa cand voi incepe sa imi amanetez amintirile, cand voi renunta la lucrurile care ma fac fericita, doar din nevoia de a face ce trebuia. Atunci nefericirea se va transforma in casa de amanet.

In mare parte da. Nu e nici Grinch, nici Basescu.

Este vorba de tehnologia din ziua de azi si de firmele, hypermarketurile, societatile care incearca sa scoata ceva profit de pe urma acestei sarbatori. Asa cum am mai spus, la noi orice ocazie este buna sa sarbatorim: de nasterea Mantuitorului, de moartea lui Ioan Botezatorul, de moartea lui Iisus si orice sarbatoare din asta crestina care  a capatat un aer de party.

Ma uit la televizor si vad cum astea de la Flanco imi ofera de sarbatori o super consola si cu un joc, cum aia de la Domo imi fac cadou la zeci de milioane un super lcd, cum Orange ma incanta cu ofertele lor la care nu am de gand sa mai revin niciodata, cum Real are non-stop ca eu sa ma pot plimba la 3 noaptea sa imi cumpar un pachet de biscuiti, in timp ce angajatii ma privesc cu o ura inteleasa, cum se lanseaza oferte si concursuri pentru cei dragi care in celelalte 11 luni erau nedragi, cum ajungem sa piratam colinde sa ne cante si noua Fuego una mica.

Apoi, dupa sarbatori, incep offurile: consola a fost prea scumpa dar daca m-a innebunit fiu-meu, puteam ramane noi si cu televizorul ala vechi ca doar se prindeau toate programele, dar daca fiica-mea nu mai putea sta in camera fara lcd, i-am luat si lui de la Orange un telefon din ala cu touchscreen, dar sa vedem daca ne dau aia sa mancam acum, numai sarbatori nu au fost alea ca am fost rupta de obosita, am lucrat si noaptea in Real pentru aia care se plang ca e criza si isi umplu doua cosuri, am aparut si eu la televizor de Craciun, acum mai trebuie sa mai treaca un an sa mai cant vreo colinda.

De ce ne bucuram inainte mai mult de Craciun? Pentru ca in loc de un lcd ne doream o caseta pe care sa o putem asculta in ziua de Craciun la casetofonul ala vechi pe care parintii si l-au luat in primul an de casatorie, in loc de cutii de prajituri cumparate din Real faceam prajituri in casa, chiar daca erau ele mai sarace si erau fie negrese, fie destepte (e un nume de prajitura), aveam placerea sa curatam crema de pe peretii vasului in care o pregateam si sa tinem si noi in mana unelta aia magica numita mixer. Ne multumeam si cu mersul la rude in alt oras, cu trenul sau cu masina, nu aveam pretentia de restaurante si excursii la munte sau in alte tari.

Dar lumea evolueaza, noi evoluam, peste noapte iau nastere alte firme si alte firme cu produse de nerefuzat. Craciunul va ajunge, daca nu a ajuns deja, acea sarbatoare in care cheltuim multi bani si apoi muncim sa ii recuperam, fara nicio alta placere. Poate momentul in care ne vom bucura din nou de acest Craciun va fi acela in care vom avea copii si in loc de telefoanele pe care le primim noi acum, ei vor cere masini, excursii, lantisoare cu diamante. Poate ca atunci vom realiza ca era noastra era totusi una modesta.

Prea multe definitii pentru cuvantul fericire. Prea multe filosofii in care fericirea este definita ca uitarea nefericirii, in care fericirea este un termen generalist si atribuit tuturor.

Gresim cand incercam sa ii facem fericiti pe ceilalti, facand ceea ce ne face pe noi fericiti. Poate ca cea mai grea si importanta lectie pe care am invatat-o pana am a fost ca fiecare isi vede de interesul propriu si fericirea fiecaruia depinde in mare parte de el.

M-am gandit la cateva exemple si am constatat ca fericirea nu este nimic altceva decat placere: placere fizica, placerea de a obtine ceva, placerea de a fi cineva, placerea de a face ceva. Dar placerea pe culmile ei cele mai intalte.

Fericirea unui avar: banii.
Fericirea unui politician: puterea.
Fericirea unui parinte: copilul.
Fericirea unui blogger: comunitatea formata.
Fericirea unui adolescent: iesirea in evidenta.
Fericirea unui altruist: binele altora.
Fericirea unui gradinar: florile.
Fericirea unui emo: Tokio Hotel

Ce s-ar intampla daca i-as oferi unui avar un cd cu Tokio Hotel, daca unui politician i-as impune sa isi doreasca binele celorlalti, daca unui parinte i-as da flori la schimb cu copilul, daca l-a obliga pe adolescent sa isi faca o comunitate, fara sa mai aiba dubii si sa isi aleaga alti prieteni, iar pe pe fiecare blogger l-as mitui cu bani in loc de popularitatea si prietenii castigati in acest domeniu?
As reusi sa ii fac pe toti nefericiti.

Uneori fericirea noastra nu este nimic altceva decat nefericirea altora. Incercand sa ii facem pe toti fericiti, nu reusim decat sa facem foarte multa nefericita.

E clar ca nu are antrenamentul pocnitorilor noastre, care se antreneaza zi de zi cu alcool, sa tina la bautura, atunci cand vor castiga si ei un amarat de trofeu, dar si fara antrenament, dupa cucerirea Ligii Campionilor, titlului in Primera Division si Cupa Regelui Spaniei, Lionel Messi are dreptul sa se simta bine.