este nevoie de un dispozitiv

De ce? De ce exista aceasta mentalitate in randul tuturor? Astazi a nins, dintr-un viscol cumplit si o ploaie rece, totul s-a transformat in vis. Peisaj de vis, fulgi de vis, atmosfera de vis. Mi-am petrecut 5 ore afara, jucandu-ma cu zapada si bucurandu-ma din plin. Prima zi de iarna la sfarsitul lui februarie. Cam tarziu dar e bine venita. Ma saturasem de acel ger cumplit si monotonie a naturii.
Dar, se pare ca nici macar o zi de poveste nu este de ajuns pentru un zambet. De ce mai exista si oameni care stramba din nas si prefera sa se uite din casa cu scarba, gandindu-se ca trebuie sa curate masina, locul de parcare, ca trebuie sa poarte cizmele, caciula si fularul?

Cum romanul e roman, iar sinonimele imperfecte pentru el sunt dezamagire, tristete, amagire, trebuie sa gaseasca mereu un motiv sa nu se bucure. Dar nu un motiv bun, ci unul oarecare. Ba ca e vorba de criza, ba de taxa auto, ba de vremea rea, ba mancarea nu e buna, ba vecinul asculta muzica prea tare, ba copilul nu ia 10, ba profesorul nu motiveaza absente, hai sa fim tristi. Ca doar o viata avem, si de ce sa lasam la o parte grijile, orgoliile, supararile, jignirile, barfele, minciunile, cand asta s-a dovedit a fi meseria cea mai respectata in Romania?

Si pana la urma, ce datorie am eu la vreun roman ca sa imi fac atatea griji pentru el? Pentru mine a fost o zi pe cinste, plina de zapada si distractie. Si plus sport. Asa ca aerul curat si miscarea in aer liber nu o sa ne faca niciodata rau. Nici de dragul celor mici care fac oameni imensi de zapada, cazermate sau bulgari cu tinta, nu merita sa ne bucuram o zi?

Si cata vreme a mai trecut de cand nu am mai vazut un om zambind pe strada…

Cine ma aude, zice ca sunt o pustoaica ce crede in dragoste adolescentina si catalogheaza iubirea printr-o strangere de mana si o imbratisare. Nu e asa. Chiar m-am indragostit. Pentru totdeauna. De cel mai bun prieten, cel mai bun iubit, cea mai buna persoana. E frumos si simplu! Sunt fericita! Atat pentru mine, cat si pentru el, cat si pentru persoanele din jurul meu. Ce mai conteaza restul cand iubesc. Nu aberez, nu visez, nu fabulez. Nu imi laud dragostea, imi laud fericirea.
Sunt sigura ca ma voi casatori cu el, voi avea o familie fericita, nu prea multi bani, mereu cu datorii la frate-meu, dar cu conditii de trai bune. Voi fi stresata cu facturi si cheltuieli, voi avea multe foi cu calcule, dar voi fi imediat calmata de iubitul meu care imi va spune sincer”va fi bine”. Nu imi voi face patul niciodata, pentru ca nici acum nu mi-l fac. Voi fi cea mai buna gospodina si cea mai buna mama. Voi avea o casa de vacanta la munte, voi avea parte numai de excursii spontane, si de surprize sadice. Voi aduce o pisica in casa, si voi pune un sarpe in pat. Voi avea o cariera modesta, care necesita o munca placuta, ca de exemplu psiholog, si nu voi fi niciodata sefa pentru ca nu imi place sa am subalterni. Voi avea o afacere proprie, poate chiar o lada de inghetata. Ma voi casatori cu el.

La ce varsta v-ati casatorit?

Pana cand sa tot vad articole cu : barbatul perfect, cariera perfecta, viata perfecta, masina perfecta? Sau pana cand sa vad celebra replica “nu exista perfectiune”? Pentru mine exista perfectiune, de fapt imi place sa cred asta. De ce atatea teorii dupa are trebuie sa ne incadram, ca doar viata nu e matematica! De ce atatea iluzii dobandite, ca doar viata nu e politica.

In fond, am ajuns la concluzia ca viata mea este perfecta. Chiar daca sunt femeie si trebuie in fiecare luna sa am grija epilatului, pensatului, fardurilor, unghiilor, igienei, nu ma plang, e greu, dureros, dar face parte din viata. Chiar daca merg la scoala si ma plictisesc sau ma bag sub banca sa vorbesc la telefon, si ma prinde profesoara, totul e perfect. Chiar daca ma bat cu frate-meu sau ma cert cu parintii, chiar daca nu am bani, viata mea e perfecta. In primul rand asa mi-am facut-o eu. Ma demoralizeaza monotonia, gandul ca nu fac nimic in viata. Ma intristeaza ideea de robotizare a vietii, a repetarii lucrurilor. Cu toate astea, viata mea e perfecta. De ce? Pentru ca este agitata. Pentru ca dorm dimineata pana la ce ora vreau, iar cand ma uit la ceas mai am doar 10 minute sa ma imbrac si sa plec la “serviciu” (nu e chiar serviciu, e un job de 4 ore pe zi, unde impart pliante). Desi pare usor, patru ore pe zi mi le petrec vorbind cu lumea, explicand oferta, asteptam sa ma inteleaga, sa ma intrebe, sa ma aprobe. Imi place. Imi place ca lucrez in domeniul promotiilor de aproape un an, si in sfarsit am ajuns sa scap de monotonia de a sta in fata unui magazin si a ii face reclama, si sa ajung sa impart pentru diverse produse. Dupa cele patru ore, mereu se gaseste ceva treaba de facut in oras, sau de mers la scoala, ca doar trebuie sa imi inchei mediile. Chiar daca dupa 7 ore de stat in oras, in soare, la orele 14, ajung acasa fericita, si cu bani in portofel, de ce nu ar fi totul ideal? Vin acasa, scriu un articol, ma gandesc ca am o ocupatie in plus, care nu ma lasa sa ma plictisesc, si cu astea imi fac viata mai frumoasa. Daca nu ma simt obosita ies si alerg, seara, cand se racoreste, si asta ma face sa ma simt cu un plus de energie.

Fiecare om se poate considera perfect, daca se ridica la nivelul asteptarilor lui. Atunci cand iti propui ceva si faci mai mult decat atat, poti fi multumit de tine. Omul perfect nu e acela cu 10 milioane in portofel, omul perfect nu e blonda frumoasa, cu ochi albastri, pe care o fraiereste un tigan si o duce la produs, omul perfect nu este parintele care te lasa sa vii beat la ora 4 noaptea de la discoteca, fara sa te intrebe nimic, omul perfect nu e cel care doarme si are de toate. Omul perfect nu e acela ce umbla dupa aventuri, ci acela care iubeste din toata inima, si care isi proiecteaza viata in functie de fiinta iubita, nu de el. Omul perfect nu e acela care mananca lacom o ciocolata, ci acela care te roaga cu o ciocolata.  Un om perfect poate fi gras, slab, urat, frumos, inteligent, placut, cu simtul umorului. Omul perfect exista, atata timp cat isi face propriile reguli si nu este condus de altii, atata timp cat isi asuma riscuri si nu se teme sa manance pachetelul pe care il are de acasa, in schimbul unui meniu de la KFC.

Azi sunt fericita ca pot fi perfecta. Azi sunt fericita ca iubesc si sunt iubita, ca sunt inteleasa mereu si incurajata in ceea ce fac, ca iubitul meu imi este alaturi cand am nevoie. Pe langa lucrurile materiale pe care le fac, pe langa faptul ca  viata mea e obositoare, certareata, ambitioasa, agitata, cateodata trista, si saraca, cu toate astea e cat se poate de implinita si satisfacatoare, cu toate astea sunt indragostita si iubesc cum nu imi imaginam. Pentru mine toata lumea e perfecta, atata timp cat lupta pentru un scop si un ideal. Scopul si idealul meu este de a imi intemeia o familie fericita!

Peste 90% din filme au un final fericit. Peste 90% din jocurile pe care le ducem la bun sfarsit au un final fericit. Peste 90% din oameni considera sfarsitul vietii ca avand un final fericit. Peste 90% condidera ca fiecare relatie este fericita, atata timp cat este o experieta de viata. Peste 90% din relatiile de prietenie, se termina prin inlocuirea celui mai bun prieten cu altcineva, dar totusi este un caz fericit, din moment ce a aparut altcineva.

Nu ca as fi impotriva acestor lucruri, insa ma intreb unde este finalul fericit atata timp cat totul se termina? Filmul se termina fara a avea dimensiuni reale, iar daca ar avea, nu am apuca sa vedem adevaratul sfarsit, decat cel inchipuit de regizor. Jocurile patimase care ne-au intrat in sange si pentru care pierdem destul de mult timp, renuntand la prieteni, la viata, la bucurii, doar pentru a sta mai mult de o jumatate de zi, inchisi in aceste jocuri. Unde este finalul fericit cand ajungem pe locul 1? Am ajuns, clipa a trecut, dar in urma am pierdut mult mai multe. Unde este finalul fericit al vietii? Acela cand mori si toata lumea plange la capul tau, amintind prin multe pomeni la fiecar perioada de timp, ca nu mai esti, ca te-ai dus? Unde este finalul fericit al celor care isi vad relatiile fericite, al celor care petrec acea zi odioasa de 14 februarie, iar dupa ora 00:00 adica 15, se duc si bea prin baruri, provoaca scandaluri, si justifica: m-am imbatat de fericire pentru ca a fost 14 februarie. Un final cu adevarat fericit, exact ca in basme, sau ca in poeziile lui Eminescu, “beat de fericire”. Ca sa nu mai zic ca 8 ani am fost cea mai buna prietena cu colega de banca din generala, ca apoi, cand merg la liceu, fiind amandoua in acelasi liceu, sa ne salutam cu un simplu “buna”. Nu este cam dur sa pot numi acest lucru, final fericit? Cel putin in cei 8 ani de tristete, fericire, marturisiri si prietenie asa credeam. Pana am vazut dincolo de final.

Nu vreau sa para un articol pesimist, trist, nu vreau sa mi se spuna iar: “destul de imposibil sa te vad razand, fericita, dupa ce am citit articolele pe care le scrii”. Din nou muza mea de inspiratie. Am vazut azi un film in care totul a mers rau, pana la final, cand s-au gasit unul pe altul si a fost perfect. Oamenii adora acest gen de povesti, dar cu ce oare ar putea ajuta intr-o viata de chin, o clipa amagitoare de fericire? Acum cateva zile am vazut un film mai vechi, Meet Joe Black, nu a fost nu stiu ce lucru, dar mi-a placut foarte mult ideea. Era vorba de un tanar care a intalnit o tanara, trupul aceluia este furat de Joe Black, adica Moartea, care venise sa il pregateasca pe tatal fetei de ceea ce urmeaza. Moartea se indragosteste de o fiinta reala, insa, desi detinea puterea de a hoatari asupra destinului fetei, acesta isi stie rolul, acela de a merge in lumea lui, singur, acceptandu-si finalul trist. Cu toate acestea filmul a avut un final fericit, ceea ce nu mi-a facut deloc placere. Insa a fost foarte bine evidentiata si ideea ca desi batranul stia ca o sa moara, a reusit sa zambeasca si in ultimul moment. Acesta l-as putea numii un final fericit, acela in care esti constient de raul care vine, si totusi zambesti. Acela in care stii sa accepti lucrurile asa cum sunt, pe cat de rau se poate, insa stii sa fii diplomat.

Finalul fericit este doar imaginativ pentru a da sens vietii, filmelor, si restul lucrurilor pe care le facem. Nimic nu poate avea final fericit, nici macar o viata implinita, mai ales o viata implinita, pentru ca sunt prea multe lucruri pe care le lasi in spate pentru a numi final fericit doar niste roade trecatoare. M-am saturat pana peste cap de filme cu zei si zeite, desi traim intr-o viata cu balauri si titani. M-am saturat de finaluri fericite care sunt aruncate intr-o groapa rece, insa incerc sa vad si partea pozitiva a acestui final prin niste versuri pe care nu mi le aduc aminte cu exactitate, dar sunau cam asa”Moartea-i un chaos, o mare de stele/Cand viata-i o balta de vise rebele/O, moartea-i un secol cu sori inflorit/Cand viata-i un basmu pustiu si urat” – Mortua Est

Ce poate sti un muritor despre fericire? Dar un inteligent? De-a lungul anilor tot mai multi psihologi s-au confruntat cu aceasta problema. Dupa parerea mea fericirea este mai mult un film gen fantasy, ea exista doar in imaginatia noastra. Se spune ca fericirea este un ideal, cel mai greu scop de atins in aceasta viata. O alta afirmatie legata de acest sentiment este cum ca fericirea este absolutul, imposibil de atins in viata reala. Afirmatia cea mai plauzibila este ca fericirea apartine omului prost.Este cam dura fraza insa daca ar fi sa ne gandim, un om inteligent mereu e indurerat cand pateste ceva rau, mereu analizeaza si pune la suflet si cea mai neinsemnata rautate, de aceea se spune ca cel ce traieste in prostia sa, poate fi fericit. Fericirea e ca si timpul. Cu totii credem ca suntem prizonierii a  trei timpuri: trecut, prezent, viitor. Din pacate, sau din fericire, nu traim in nici unul din cele trei segmente de timp. In trecut niciodata nu putem fi, reala este doar clipa prezentului, insa este doar o clipa relativa,caci de fiecare data cand vorbim clipa reala devine o clipa trecuta. Iar viitorul este doar o proiectie nesigura a mintii. Nu ne putem plimba pe axa timpul doar cu gandirea.

  Nu este mare diferenta intre axa timpului si axa fericirii. Putem fi fericiti doar o clipa, insa acea clipa se transforma in ceva trecut, si tot asa fericirea este o continua dezamagire. Exista mereu intrebari de genul: esti fericit cu x, cu y? Mereu suntem tentati sa zicem da. Cred ca raspunsul mai potrivit ar fi, ne simtim bine. Un citat care mi se pare cel mai aproape de realitate:”Fericirea nu este nimic decat sanatate buna si o memorie proasta” mi se pare destul de veritabil tinand cont ca pentru a incerca macar sa fim fericiti trebuie sa uitam toate rautatile care ni sunt facute.

Fericirea este prezenta in toate artele omenirii. Daca in pictura fericirea mereu are un inteles abstract, in poezii fericirea este a aceluia care a cunoscut, mai intai de toate dezamagirea. Basmul este singurul unde se poate evada din cotidian, intr-o lume fantastica plina de fericire eterna.
Cateva citate celebre despre fericire:
“Constitutia doar da oamenilor dreptul la fericire. Trebuie insa sa o gasesti singur”
“Daca vrei sa ajungi la fericire, atunci pune-ti orice ca tinta, numai un singur nu: fericirea”
“Nu exista nici fericire, nici nenorocire pe lume; exista doar compararea unei stari cu cealalta si atata tot. Doar cel care a simtit nefericirea cea mai cumplita e in stare sa simta cea mai mare fericire”
“Nu este fericire de care sa iti amintesti fara tristete”
“Fericirea e ceva ce nu se atinge niciodata, dar pentru cautarea ei merita sa alergi toata viata”

Nu pot sa va urez decat un nou an plin de bucurii, in care realitatea sa aiba chipul fericirii!