Nu am vrut niciodată să fiu perfecţionistă pentru că nu înţelegeam sensul acestui cuvânt. Ceva bun care să devină şi mai bun. Mă gândeam că suntem oricum supuşi unui proces de filtrare. Proces la care contribuie fiinţa noastră, autoperfecţionistă fără voie. Astfel, de ce să ne preocupe ceva care, mai devreme sau mai târziu, prin presiunea socială, avea să se întâmple?

Plecând de la această dilemă a nevoii de a deveni mai buni, mai ştiutori, mai critici, mă frământă gândul robotizării conştiinţei. Mai suntem oameni? Când avem voie să greşim? De fapt, avem voie?

Şi nu există început mai frumos decât acela de a avea libertatea să greşeşti. Nu spun din proprie experienţă, că nu am avut parte de un asemenea început. Dar mi-am reamintit de un video în care un jurnalist, devenit bun şi profesionist în timp, şi-a început cariera la 19 ani la un ziar local. Cea mai mare satisfacţie era această libertate. Putea greşi şi putea primi răspunsuri la greşelile lui. Fără ţipete, fără ameninţări, fără dat afară. Doar un „dragă tinere, aici poate fi mai bine”. Şi cum să nu vrei să ai lângă tine oameni care nu te vor roboţi, oameni care te vor oameni? Supuşi greşelii şi învăţării. Dar poate că oamenii mari (oamenii mari pot fi şi mici, dar să vorbim de cei mari ca vârstă) nu mai au răbdare să te ajute pe tine, om mic, să devii ceva. Poate că se aşteaptă să ştii mai multe decât trebuie sau ai putea să ştii, sau mai multe decât nu ai fost în stare să ştii. E loc de greşeală în educaţie, în formare şi în devenire. Dar pentru cine? Pentru cine este acest loc?

Ne este frică să greşim chiar şi în faţa noastră. Ne mustrăm, ne încărcăm de reproşuri şi de replici care ne aruncă pe scara inutililor. Să facem cele 11 porunci. Cea din urmă să fie „să nu greşeşti”. Pentru că oricum nimeni nu are nevoie de oameni care nu sunt perfecţionişti, cu atât mai mult de oameni care cer ajutorul. Dar nu se încalcă regula nici dacă eşti tânăr? De fapt, e mult prea dilematică problema. Cine stabileşte dacă ne este permis sau nu să greşim? Cei de care depindem, pentru că avem nevoie de ceea ce ne oferă, sau noi, care avem nevoie de ce putem oferi altora?

Într-o lume plină de greşeli, mai comitem încă una: nu le permitem celor de lângă noi luxul de a nu le şti pe toate. Mai mult, îi judecăm, îi jignim şi îi criticăm. Le spulberăm visele, începuturile şi idealurile. Dar în niciun caz nu admitem să ştim că cineva poate greşi.

Suntem invadaţi de evenimente. De tot felul. Fie că primim invitaţii pe Facebook, fie ca suntem sunaţi de persoane oficiale sau primim acele hârtiuţe frumos împăturite, suntem din ce în ce mai prezenţi în viaţa organizaţiilor care ne includ direct sau indirect. De fiecare dată când participăm la astfel de evenimente, superficialitatea noastră vede doar exteriorul a tot ceea ce se petrece acolo. Organizatorii nu au asortat şerveţelele, speakerii au greşit două silabe, PR-ii au fost prea amabili, etc.

Ceea ce nu ştie multă lume este că în spatele oricărui eveniment este o muncă titanică. Totul trebuie să fie pregătit până la cel mai mic detaliu, de la relaţiile cu presa, până la lumea prezentă la eveniment, angajaţi, echipă, detalii tehnice, etc. Am încercat să mimez şi eu munca de PR, împreună cu încă 4 colege şi să ne ocupăm de promovarea şi lansarea revistei “CSinfo”, revista facultăţii noastre. Destul de dificil pentru nişte studenţi care la început de drum au toate uşile închise, dar care pun multă pasiune şi muncă în ceea ce fac. Aşa că am luat cursurile din primul semestru de facultate, de la relaţii publice şi am citit ce e de făcut: comunicate de presă, anunţuri online şi offline, afişe, fluturaşi, telefoane, schiţe, dosare, prezentări, etc. Am început să facem tot ce scria, doar că practica este mult mai grea:  ne apucăm să căutăm contacte de la presă, şi după o zi de telefoane, search-uri, mers şi cerut direct de la instituţii, etc. am făcut rost de contacte de la toată media din Craiova. Apoi, am început să devenim niste PR-i stresanţi: telefoane, comunicate de presă, invitaţii, etc. Ca să dăm amploare acestei lansări, am organizat şi două evenimente: un spectacol de teatru, unde a venit o trupă care există în Craiova din 1989 şi o conferinţă de presă. La fel, deloc uşor, dacă ne gândim că  am încercat să facem totul cu resursele pe care deja le aveam şi financiar să nu cheltuim aproape nimic.

Au început să apară problemele: avem teatru şi piesă, avem conferinţă şi presă, dar nu avem oameni. Aşa că am început să colindăm: prin licee şi facultăţi, să mergem la directori să primim aprobări, la profesori învoiri, la elevi bunăvoinţă să apară la eveniment pentru că au primit permisiunea să plece din ore, dar din păcate s-au cam pierdut pe drum. Imaginaţia noastră a mers până la invitaţii în barul universităţii, muncă de convingere cu cei care pierdeau sau câştigau timp la o cafea. Astfel, comunicarea, socializarea şi răbdarea au fost cuvintele cheie în această campanie. În mediul online am încercat să ne implicăm cât mai mult: conturi de twitter, facebook, blog, evenimente create pe online, invitaţii pe mail, etc.

Cea mai mare problemă în toată campania a fost timpul. Am făcut toate astea în nici o săptămână, din momentul în care am primit acordul pe tot planul de promovare, am început să îl punem în practică. Astăzi a avut loc lansarea şi deşi am avut emoţii, ne-am certat, ne-am împăcat, am râs, am fost agitate, rezultatele au fost pe măsură: au fost prezente majoritatea televiziunilor, plus câteva ziare. Astă-seară, la ştirile din prime-time ale televiziunilor locale, se vorbea şi se arătau imagini de la lansare şi spectacolul de teatru. Am fost invitaţi la cinci emisiuni şi la două posturi de radio. Reacţiile din presa scrisă o să le vedem abia mâine.

Ştim că se putea mai mult, mereu e loc de mai bine, ştim că meritul este al redactorilor şi al colegilor mai mari care au pus mult suflet pentru revistă, dar noi suntem mulţumite că am reuşit să descoperim ce înseamnă un curs în practică, ce înseamnă o responsabilitate şi cum ar trebui să procedeze nişte PR-i care ţin cont atât de interesele lor, cât şi de cele ale presei şi publicului. Dar mai ales, am învăţat, că orice activitate făcută cu pasiune necesită multă muncă şi implicare. Altfel, orice idee, oricât de interesantă sau lăudabilă ar fi, piere în faţa unor oameni care refuză să creadă că se poate mai bine.

Câteva poze de la mica noastră “joacă”:

FOTO: Tatiana Gandrabur

In urma cu doua saptamani a facut asta:

Pentru ca in urma cu doua zile s-o faca p-asta:

[sursa]

De la el nu am pretentii:

Dar de la ei am:

Sursa poza

[de aici]

Ziarul PEOPLE.co.uk publica o stire in care se spune ca un milion de englezi incurca destinatiile de vacanta. Destinatii aflate in toata lumea.

HotNews preia stirea cu urmatorul titlu:

Parca suna mai bine ca un milion de englezi incurca Bucurestiul cu Budapesta, nu?