Pana in urma cu un an, cel mai prost ministru al transporturilor din istoria Romaniei a fost Ludovic Orban. In aproape doi ani, cat a fost ministru la transporturi, s-au construit aproape 2 km de autostrada.
Dupa ce au platit miliarde de euro prin accize, milioane de soferi s-au ales cu 2 km de autostrada.

PNL-ist ca si Orban, Relu Fenechiu a preluat cu brio titlul de cel mai prost ministru al transporturilor din istoria Romaniei.

De departe, cel mai prost ministrul la Educatie a fost Ecaterina Andronescu. PSD-ista.

Remus Pricopie, ministrul Educatiei si fost consilier al Ecaterinei Andronescu, face acum o schimbare majora pentru admiterea la facultate: notele din liceu vor putea fi luate in considerare pentru admitere.
Deci departajarea se va face si in functie de exigenta cu care profesorii acorda note, nu doar de un examen sustinut in acelasi loc, in aceeasi zi si cu aceleasi subiecte.
Ganditi-va doar la faptul ca sunt licee in tara unde nu se acorda note sub 8 si licee in care trebuie sa muncesti si pentru un 5.

Un ministru PSD-ist la invatamant schimba din nou destine. Din pacate, nu in bine.

Sunt de două luni la o universitate din Franţa şi încă nu a trecut o zi fără să mă uimească sistemul lor de învăţământ. Şi când mă uimeşte, mereu se întâmplă să fie în mod pozitiv.

Era 09:00 dimineaţa şi vreo 15 copii alergau pe un teren imens de fotbal, cu trei profesori care îi instruiau. „Sunt foarte competitivi şi pentru ei sportul e o materie importantă”, îmi spune Cristina, care fusese şi anul trecut aici. Îmi muşc buzele în semn de „noi când eram mici făcea o profesoară sport cu trei clase deodată”, dar mă abţin. Doar nu poate să mă uimească chiar şi sportul (nici măcar cele 15 sporturi care se fac aici!).

Şi merg. Încă nu descoperisem universitatea, dar mai văd încă un teren de fotbal, trei de tenis, două clădiri cu săli de dans, de ping-pong, sală de box şi altele încă neştiute. Apoi, imaginea din filmele americane cu dealurile înverzite pe care Mandy Moore visează iubirea eternă. Entuziasmul încă nu respiră din cauza dorului de casă. Dar zâmbesc şi încep să fac poze. Cu tot şi toate: bănci, săli de clase, toalete, scări, cafenele, baruri din universitate. Sunt uimită de aparatură, de televizoarele, videoproiectoarele, boxele din fiecare sală de curs. De biblioteca imensă care e cât jumătate din Universitatea din Craiova. De cantină. De xerox. Dar încă nu descoperisem sistemul. Atunci m-am îndrăgostit cu adevărat.

Să încep cu astăzi. Astăzi am analizat 20 de secunde dintr-un filmuleţ în 60 de minute. Da, o oră pentru 20 de secunde de imagini şi sunete. Este exemplul care cuprinde întreaga logică a sistemului de învăţământ în Franţa. Aici, la literatură nu se studiază mai mult de trei cărţi pe semestru, la teatru nu se învăţă mai mult de doi autori, la analiza presei scrise nu ţi se predau noţiuni, ţi se aduc ziare. Şi aşa, ajung din nou la cursul de astăzi. O materie la care trebuie să ne alegem un video pe care să îl analizăm un semestru. Un singur video de fiecare. Cu un profesor pasionat de tot ce înseamnă publicitate, politică, internet, spoturi, virale etc. O materie la care trebuie să scrii pentru fiecare cadru poate pagini întregi. Dintr-un cuvânt să scoţi filozofie pură. Într-o culoare să vezi cuvinte. Multe cuvinte.

Sunt multe de spus despre sistem. Din nou, multe aspecte pozitive. Sau poate negative, în funcţie de cine le percepe. Câteva exemple:

- Notele sunt de la 1 la 20. Pentru a putea da nota 19 sau 20, profesorul trebuie să facă raport prin care să justifice de ce acel student merită nota maximă (adică 10-le nostru). Aici, nimeni nu se bate pentru note, toţi îşi doresc doar să treacă. Iar profesorii nici nu au bine dezvoltată latura asta a notării (un profesor îi laudă lucrarea unui tip, foarte bine, ok, aprecieri, nota 11, adică un 6 la noi).

- Oricine are bacul luat se poate înscrie la facultate. Fără taxă sau buget. Fără să conteze media de la bacalaureat. Fără examen. Principiul este următorul: intră 1000, după prima sesiune rămân 100. Examenele sunt foarte grele, dar în principiu, sistemul vrea să formeze doar oamenii capabili şi pasionaţi de acea facultate.

- Se pune foarte mare accent pe reorientare. Mulţi studenţi francezi sunt la a doua, a treia încercare, pentru că, dacă nu le place o facultate, după un semestru sau un an renunţă şi se încriu la alta. Fără să treacă prin situaţia din România, ca atunci când te înscrii la o facultate trebuie să mori în ea, că pe a doua o faci la taxă sau plăteşti atâţia ani câţi ai făcut în prima. Şi e cât se poate de logic sistemul lor: de unde poţi să ştii ce îţi place până nu studiezi domeniul respectiv? De exemplu, la mine la Jurnalism în Craiova se intră pe bază de dosar, cu medii foarte mari, dar poate cei cu adevărat buni nu au reuşit să se înscrie din cauza celor care au copiat la bac. Şi în România 27 de milioane taxă pe an nu îşi permite oricine să plătească. Asta, ca să nu mai vorbim de zecile de milioane taxa la Medicină.

- Se pune mare accent pe prezenţe. La începutul semestrului primeşti programa, cu toate condiţiile. Ai mai mult de două absenţe, nu intri în examen. Nu la toate disciplinele e aşa, dar în principiu contează activitatea de la ore şi temele din cursul semestrului fără de care nu poţi să ajungi în examen.

- Sunt două tipuri de cursuri, ca la noi de fapt, cursul în sine, în care profesorul predă în amfiteatru şi seminarul, la care chiar se fac aplicaţii. Doar că aici fiecare primeşte credite separete, aşa cum este normal. La seminar ai 3 credite şi le obţii doar dacă ai prezenţe, eşti activ, faci teme etc. Iar la cursul magistral ai alte 3 credite pe care le iei dacă reuşeşti să treci examenul. În total 6 credite la un curs compus din cele două părţi.

- Francezii citesc mult. Vin cu trolerele la bibliotecă, profesorii vin cu plasele de cărţi după ei. Vorbesc cu pasiune de cărţi şi nu doar profesorii de literatură. Ci toţi. Despre orice carte, de filozofie, sociologie, istorie, nu contează domeniul. Profesorii îţi fac ei xeroxurile, vin cu materialele printate sau ti le trimit prin mail. Niciodată nu am auzit cazuri în care să te pună să le cumperi cartea, nici măcar să te trimită la bibliotecă să o iei. Au totul pregătit, structurat, pe zile, săptămâni. Dacă absentează, mereu se recuperează cursul, plus că la orar se afişează  numele şi data când lipseşte.

- Aici, un student cu o situaţie financiară dificilă primeşte bursă 500 de euro. În România, bursa socială este 40 de euro. Asta în condiţiile în care preţurile la mâncare şi haine sunt aproape identice. Căminul, în schimb, este destul de scump.

Minusuri: mi-e greu să le recunosc, dar ele totuşi există.

- Francezii nu îşi cunosc deloc bine limba, vorbesc cu dezacorduri, nu ştiu formele literare. Am o materie la care facem conjugarea verbelor şi, ca exemplu în română, avem ceva de genul: eu mănâ…., completaţi terminaţia (bineînţeles, regulile sunt altele în franceză), dar studenţii chiar au dificultăţi şi mi se pare de-a dreptul ciudat ca în limba ta să nu ştii să spui forma corectă a unui verb.

- Un alt minus, un mare minus, este că şi aici există birocraţie. Şi încă cum. Destul de multe probleme cu actele, şi nu doar la facultate. Şi la spital, pentru o radiografie, ai nevoie de o groază de semnături.

- Iar un ultim minus, dar mai mic, că poate asta e normalitatea, ceea ce mie mi se pare anormal, francezii chiar nu ştiu să socializeze. Doar la beţie. Dar, la facultate, ei între ei sunt individualişti, egoişti. Nu au acel spirit românesc de „fatăăă, ia-mi şi mie o cafea”.

Iar acum, un minus personal: mi-era dor să scriu mult, fără dicţionare şi cărţi lângă mine. Doar eu, cu laptopul în braţe. Ştiu că aici trebuie să fiu creativă, dar în limba lor, nu mi se leagă decât pauzele. Şi ălea sunt multe şi lungi şi albe.

de aici

Acum o săptămână a avut loc premierea liceenilor care au participat la Concursul de creaţie , traduceri şi arte vizuale „Marin Sorescu”. Am fost la festivitate unde profesorii încurajau astfel de activităţi creative, directoarea acelui liceu era prezentă, zâmbete, emoţii etc. Şi acum, partea interesantă: acei copii talentaţi, care au luat primele locuri la un concurs de creaţie, au primit ca premiu o carte a primarului Solomon, nişte cărţi de poezii uitate prin rafturile editurilor şi proze cu Vlad Ţepeş. Nu Marin Sorescu, nu Blaga, nu Arghezi, nu Ion Barbu, nu Dostoievski, nu Tolstoi, nu cărţi valoroase.

Venim apoi şi spunem că generaţia de astăzi nu citeşte cărţi bune, nu iubeşte poezia şi nu e interesată de literatură. Sunt de acord că trebuie să avem un sistem de valori bun, să ne autoformăm şi să ne impulsionăm, dar oare la 16 ani, în familii care se uită la mirese şi trădaţi în dragoste, într-o casă cu cancan şi click pe noptieră, mai au vreo şansă aceşti copii să descopere literatura adevărată? Dacă şcoala, instituţia care ar trebui să te educe şi să te formeze, te răsplăteşte cu cărţi politice, iar directoarea asistă zâmbitoare, fără să încerce să cumpere nişte cărţi din fondurile liceului, cum putem cere mai mult?

Eu la 21 de ani nu mai am dreptul, cel puţin nu în contextul social actual, să le cer instituţiilor să mă impulsioneze să fac ceva. Am realizat (de câteva zile ce-i drept) că doar eu mă pot ajuta. Dar la 16 ani ai o asemenea maturitate să nu renunţi la creaţie şi să descoperi, de unul singur, cărţile valoroase? Poate ne răspund oamenii politici care sunt de condamnat pentru aceste cărţi ajunse pe băncile elevilor, ca premii la concursuri de creaţie.

De câteva săptămâni dezbat intens cu câteva persoane dacă facultatea ar trebui să fie sau nu obligatorie din moment ce te-ai înscris la ea. În România, cele mai multe facultăţi impun obligativitatea prin acele laboratoare la care, dacă nu te duci, plăteşti şi oricum trebuie să le recuperezi.

Mi se pare un abuz ca ceva facultativ să devină obligatoriu prin simplul fapt că figurezi într-o listă. În America, deşi vorbim de sume uriaşe pe care studenţii le plătesc pentru facultate, sistemul îţi oferă posibilitatea să alegi ce cursuri vrei şi profesorii care te încântă. Acolo, cadrul didactic trebuie să te convingă că e suficient de pregătit pentru banii tăi şi că nu ai timp de pierdut cu seminarii sau cursuri ale căror valoarea nu corespunde direcţiei pe care ai ales să mergi.

De exemplu, anul trecut aveam laborator la informatică. Un laborator la care stăteam pe mess. Parol că am învăţat acasă cum să folosesc reţelele de socializare. Nu am nevoie de curs obligatoriu cu care să îmi pierd timpul. În primul rând, contează motivaţia fiecăruia dacă face ceva sau nu cu facultatea. Că studenţi care merg doar pentru prezenţă sunt cu zecile de mii. Studenţi care merg să înveţe sunt puţini. Şi atunci de ce trebuie să ni se impună ceva care depăşeşte puterea noastră de decizie? Poate că lipsa acestei obligativităţi ar duce la concurenţă reală şi studentul ar şti pentru ce să opteze.

În plus, tot aud poveşti cu asistenţi cărora li se dau diferite laboratoare pentru că facultatea nu are destule cadre didactice. Iar asistenţii nu sunt specializaţi în acele domenii. E adevărat că unii se pregătesc chiar dacă nu au acea specializare, dar mulţi, cei mai mulţi, predau fără să aibă habar. Şi se trezesc corectaţi de studenţi, ceea ce, pentru o facultate cu sau fără pretenţii, asta devine o absurditate. Atunci, tu ca student care ai alte opţiuni şi posibilităţi de a învăţa/câştiga bani, de ce să ţi se impună aşa ceva?

Cei cu care m-am contrazis au spus că asta e singura metodă prin care generaţia mea mai poate fi motivată: prin obligativitate. Atunci, ce ar fi ca profesorii să vină acasă să ne predea, că poate poate reuşim să conştientizăm că ce învăţăm în facultate aplicăm o viaţă întreagă? (aviz studenţilor de la medicină care plătesc examene şi apoi vedem decese din cauza unei injecţii prost făcute).

Am tot urmărit zilele astea discursurile “marilor” oameni ai României cu privire la bac. Dacă ar fi să încep cu o concluzie, aceasta ar fi că nu poți să vorbești despre ceva care te depășește. Ca și când m-aș duce eu într-o emisiune să vorbesc despre termocentrale. Sau despre construcții. Ăsta e primul lucru pe care nu îl înțeleg. De ce ne vorbesc politicienii despre bac, profesori, materii, dificultatea subiectelor, când ei zac pe treapta analfabetismului?

Acum, ca să nu lungesc subiectul, o să vă arăt diferențele dintre bacul de anul trecut, pe care l-am susținut eu, și cel de anul acesta, pe care îl admir de pe margine.

2010:

• S-a copiat cu cărțile pe bancă. Glumele supraveghetorilor erau de genul ”Cine nu are fițuici este invitat să părăsească sala” ori ”Dacă vă prindem fără instrumente de copiat, vă dăm afară”.
• S-a vorbit în prostie. Îmi amintesc că la psihologie încercam să conving niște tipe că variantele pe care le-au luat sunt greșite. Ele mă contraziceau și ajungeau să caute în carte, ca apoi să îmi dea dreptate.
• La istorie a fost un fel de lucrare comună. Se dădeau lucrările de pe o bancă pe alta.
• Să trecem acum la note. Am avut colegi care au venit la bac fără să citeacă o pagină la vreo materie. Un comentariu măcar. Alții au crezut că există vreo diferență între unguri și maghiari și fițuicile sunt greșite pentru că se referă odată la primii, altădată la ceilalți. Aceștia au avut note peste 9.50.
• Consecințele? La facultățile de uman peste 80% scriu ”v-a fi”, ”face-ți”. Și nu, nu este o glumă, este o realitate pe care o înțeleg cei care o văd, nu politicienii care trăiesc cu impresia că știu situația din școlile românești.
• Concursul pe bază de dosare îi avea ca victime pe cei care nu puteau să copieze. Aceia intrau la taxă, pentru că cea mai mică medie pentru o facultate era de vreo 9.60 media de la bacalaureat. Ceea ce, să fim serioși, înseamnă o irealitate clară, din moment ce mulți, foarte mulți, nu știu să scrie corect românește.
• Cei care au învățat pe bune pentru bac au ajuns să fie umiliți de cei care au copiat și au luat note mai bune. Iar cei care au copiat, au venit cu replici ”M-am pișat pe voi. Nu am învățat nicio zi, tot liceul am chiulit și acum am note mai mari ca voi”. Asta e. Țara frustraților care reușesc ceva prin fraudă.

2011:

• Aud și eu uimită, fix după prima probă, că nu s-a mai putut copia. Doar în băi să citești câte ceva, în rest nimic la vedere.
• De vorbit în săli, prea puțin. Camerele și supraveghetorii erau mult prea atenți.
• Subiecte grele.. Asta e o scuză a faptului că nu s-a putut copia. M-am uitat cu o colegă peste subiecte și știam la fel de bine să le facem ca pe cele de anul trecut. Asta în condițiile în care știm că Nichita Stănescu nu a fost o femeie care stătea toată ziua în ogllindă să se fardeze (perlă bac). Și, oricum, în toți anii subiectele au fost grele la matematică, în toți anii cineva a confundat ceva, doar că mergea și așa.
• Sunt convinsă că oricum promovabilitatea de anul acesta nu reflectă întocmai realitatea, sunt convinsă că unii au copiat și au plătit bacul, că alții au avut noroc de o corectură mai indulgentă etc etc. Dar, indiferent de intențiile politice ale lui Funeriu, e pentru prima dată când îl apreciez pentru ce a însemnat bacul ăsta. De fapt pentru încercarea de a demonstra că nicidecum România nu are elevi atât de buni la toate, că noi suntem din țările europene cu cele mai mari medii, cu cele mai bune note, că la noi nu există repetenți, corigenți, picați etc.

Acum, problema națională a ultimelor zile pe posturile tv este ”vinovatul” acestei situații. Am rămas marcată de numărul mesajelor care spuneau ”Cum să mai respecte copiii profesorii care au un salariu de 800 lei și se îmbracă de la second-hand?” Zău așa, că educația și stima noastră se măsoară în haine și bani. Că îi apreciem pe cei care ne dau 10 pentru un referat și ajungem să credem că suntem de nota 10, că avem medii de 10, în condițiile în care nu facem nici măcar 10% pentru nota aia. Vinovații? Elevii. Și părinții. Nimeni nu mai concepe ca elevul să dea un examen fără să facă meditații, în condițiile în care la școală se făceau exact aceleași lucruri ca la meditații, dar cei care se meditau nu mai veneau la ore că cică au făcut la meditație lecțiile ălea. Păi și cine e vinovat că dai tu banii pe meditații când poți să vii să înveți la școală?

Da, știu. Nu suntem perfecți, dar asta nu ne face să nu știm dacă Nichita Stănescu e bărbat sau femeie, dacă Ștefan Gheorghidiu este personajul unui roman sau a fost prim-ministrul României. Așadar, să sperăm că bacul nu va mai fi cel mai ușor examen, cum era văzut până acum, ci ca un examen capabil să reflecte o realitate.

La început eram timidă. Şi acum sunt, doar că m-am transformat într-un soi de timid curajos. Un an de facultate a însemnat o schimbare, dar poate prea puţin pentru ce îmi doream şi prea mult în raport cu ceea ce există. Ca să fiu mai explicită, după un an de facultate am descoperit sau mi-am întărit convingerea că:

• Nu mereu totul este corect. Poţi să scrii perfect şi să iei notă mică, poţi să scrii puţin şi să iei notă mare, poţi să înveţi şi să scrii de la tine, iar ceilalţi să copieze şi lucrarea ta să pară cea mai slabă. Poţi să fii considerat invizibil dacă nu ştii să te prosteşti cât de mult poţi.

• Niciodată  notele nu vor reflecta realitatea, niciodată teoria nu va echivala cu practica, dar nici practica nu va fi eficientă fără o bază teoretică. Un fel de oul sau găina!

• După primul an de facultate am scăpat de 30% din complexul provincial. Ştiţi doar acele poveşti în care Craiova-oraş ratat, Craiova-învăţământ de proastă calitate, Craiova- zero şanse de viitor. Am învăţat că nu oraşul te face mai bun sau mai prost, nu facultatea te face inteligent, doar tu, omul din tine, poate ajunge la performanţă cu voia lui. E uşor să inventăm poveşti atunci când nu suntem capabili (da, am făcut asta), dar e greu să demonstrăm că ne merităm şansele. Una peste alta, orice se poate, numai şi numai cu voinţa noastră (am şanse până în anul III să scap definitiv de acest complex).

• Cultura generală e aproape totul. Eşti slab pregătit, ai auzit doar de Guţă, modelul tău în viaţă e Simona Gherghe, şi nu trece nicio zi fără CanCan, atunci poţi să fii multimilionar, poţi să ai bani, femei, maşini, bărbaţi, dar nu vei avea niciodată satsifacţie intelectuală. Adică simplitatea unui dialog cu oameni care gândesc.

• E ok să te angajezi ca ospătar să ai bani de mare, dar parcă statutul de student ar trebui să te facă să vrei mai mult. Sunt tabere, proiecte, burse cu care poţi să pleci cu bani puţini sau deloc şi nu trebuie să fii sclav pe plantaţii olteneşti, la patroni nesimţiţi şi clienţi ameţiţi. E de ajuns să te implici şi să vrei să faci şi altceva decât restul.

• Limbile străine. Măcar două limbi străine ştiute bine. Aici nu putem şi româna, da? – de fapt cu asta trebuia să încep. Ca să reuşeşti să te angajezi după ce termini o facultate trebuie să înveţi să scrii. CORECT. Fără „să fi” sau „nu fii”, ori „face-ţi” pentru că şansele se apropie de zero şi riscă să dea cu minus.

• Trebuie să ştii să tratezi şi să te tratezi de oamenii prefăcuţi. Poate crezi la început că e cel mai simpatic coleg, cu cel mai dulce zâmbet, dar după un an vei vedea ce îi poate şi creierul. Aşa că niciodată nu trebuie acordată mai multă încredere decât cea de nivel de colegialitate şi bun-simţ.

• Am mai învăţat că învăţatul nu e degeaba. La niciun examen. Rareori sunt materii nefolositoare. Din moment ce suntem la o facultate, asta înseamnă o nişă, iar cam tot ce studiem o să ajungem să folosim cândva (nu includem aici matematicile speciale sau alte discipline de profil real. Mă refer la filologia mea, jurnalismul meu).

• NU am aflat ce înseamnă un examen plătit. Din fericire, profesorii şi sistemul facultăţii mele nu permit asta.

Iar pe sfârşit pot spune că nu ştiu la ce o să mă ajute facultatea, dar din moment ce am conştientizat tot ce e mai sus,  înseamnă că deja am câştigat ceva.

Incercati sa va imaginati ca de maine veti fi tigani. Dar nu doar o zi asa cum am propus in titlu, ci de maine o viata intreaga. De fapt mi-ar placea sa isi imagineze Basescu asta, dar cum sunt convinsa ca nu ar putea fi supus unui asemenea efort, prefer sa las oamenii inteligenti sa continue acest exercitiu.

De maine ati fi tigani si parintii vostri nu ar avea nicio pregatire, nici macar cele 4 clase terminate. Ati trai intr-o vila cu multe masini, toate furate, sau ati fi cu cortul la iarba verde, imbracati in cojoc, cu 2 carute din alea cu copertine pe care scrie geamuri si va pregatiti pentru iarna: cu fier vechi, paturi si covoare furate din magazine. Ati avea 2 copii, unul nascut cand aveati 14 ani, iar altul la 16 si acum, dupa multi ani, cand copiii s-au saturat de cersit si spalat parbrize, lumea nu stie care sunt parintii si care sunt copiii.

Nu ati avea niciun venit si cersitul sau vandutul covoarelor furate au inceput sa nu mai mearga. Nici macar furatul prin Franta si alte tari pentru ca stim cu totii episoadele cu tiganii expulzati, care, intampinati de jurnalisti la aeroport, injura, scuipa si ameninta.

Si fiind voi tiganii astia pe care i-am tot descris mai sus, vine presedintele tarii si face declaratii care va privesc pe voi. Bineinteles ca nu intelegeti nimic din ce spune el, dar prindeti o oarecare ura doar pentru ca va rosteste numele. La fel ca si restul populatiei care v-ar vrea izolati intr-o lume a voastra, sa nu mai stie nimeni de voi, altii nu va suporta pentru o sticla de Fanta pe care le-ati furat-o in copilarie, unii dintre voi sunteti atat de inconstienti, incat mergeti cu masinile furate fara permis pentru ca nu stiti sa cititi si astfel nici nu aveti cum sa incercati sa obtineti permisul, si omorati oameni nevinovati, si astfel lista cu lucrurile rele pe care le faceti continua mult si bine.

Dar, intr-o nu stiu care zi apare acest salvator, numit presedinte, care declara prin partile alea din care nu fura nimeni, pentru ca nu au ce, ca noi romanii trebuie sa recunoastem ca tiganii fura si ca ei din asta traiesc. Bai, ce chestie inteligenta. Deci presedintele asta vrea sa trezeasca poporul roman, sa il constientizeze ca tiganii fura si din asta traiesc. Isi imagineaza el ca noi, romanii, eram atat de naivi incat nu stiam asta. Incat credeam ca toti tiganii sunt profesori universitari, doctori la Paris, inalti functionari, reprezentantii culturii romanesti peste hotare, etc. Ha!

Revenind, voi sunteti tiganii si solutia gasita e ca ceilalti romani sa se razvrateasca si sa navaleasca pe voi, tiganii, ca furati. Si acum sa ne imaginam o solutie, pe care nu o vor aplica niciodata politicientii, dar care ar putea fi mai buna decat recunoasterea unui adevar pe care il stie toata lumea. Sa se introduca invatamanul obligatoriu pentru tigani si acele locuri din facultati disponibile pentru ei, sa nu fie doar 1 sau 2, si acelea ocupate de romani care au nu stiu ce strabunici romi si cu cateva pile intra cu o medie mica pe aceste locuri, astfel nu ar recunoaste niciodata ca sunt tigani.

Deci romii sa aiba fix aceleasi locuri ca si romanii, sa nu mai fie locuri speciale pentru ei, dar cele 10 clase sa fie obligatorii. Fiecarui rom sa i se asigure un loc de munca, sa fie interzis cersitul, copiiilor romi sa li se construiasca camine, unde sa fie cazati in conditii decente, sa fie supravegheati, sa fie pusi sa citeasca, sa invete ce e binele si ce e raul.

Sa fie luati acum toti copiii romi de au 7 ani si sa fie dusi la scoala. Supravegheati. Sa i se scoata din minte copilului rom perioada in care a fost pus sa cerseasca, lasat iarna in tricou pentru a inspira mila. Sa invete si sa ii placa sa faca parte dintr-un colectiv normal. Parintii lui, tiganii care si ei au trecut la randul lor prin aceeasi copilarie grea, in care au invatat doar sa fure, sa scuipe si sa injure, sa li se asigure cursuri de invatare a unei meserii. Sa ii consilieze cineva. Sa se faca ceva util pentru toti. Si atunci, cand acei copii de 7 ani vor creste, vor ajunge sa inteleaga ca nu la 14 ani se face un copil, vor ajunge sa mearga la facultate, sa invete, atunci isi vor forma o familie si vor reusi sa le transmita copiilor acele lucruri bune pe care ei le-au invatat, acele experiente din scoala, liceu, facultate care sunt de neuitat, ii vor pune la randul lor sa mearga la scoala si sa citeasca.

E de ajuns sa se schimbe o singura generatie de tigani ca ei sa deveni normali, sa devina oameni placuti si doriti de societate. Sa invete ce inseamna valorile, moralitatea, sa le dobandeasca, sa le iubeasca si sa le respecte. Sa fie fericiti, sa spere intr-un viitor, intr-o casa, familie si masina. Sa aiba diplome pe care sa le puna pe pereti ca celelalte generatii sa se mandreasca cu ei.

Tiganii nu se nasc inculti, rai, agresivi. Tiganii invata toate astea din nevoia de a trai si din lipsa alternativelor. Nu cred ca ii discriminam, dar nici nu ii ajutam. Nu cu bani sau mancare, ci cu legcare sa ii determine, sa ii oblige sa se schimbe. Nici noi romanii nu eram mai presus de tigani inainte sa fie infiintate scoli, universitati, inainte ca invatamantul sa devina obligatoriu. Dar daca o data s-a putut, se poate si a doua oara! Orice roman cu nesansa de a fi educat este la fel de rau ca un tigan!

Si acum, tu, cel care vei fi tigan de maine o viata intreaga, cum te-ai simti sa traiesti ca tiganii din ziua de azi?

Poate ca acum cand am terminat liceul, incepe sa imi para oarecum rau ca am fost atat de dura privind criticile pe care i le-am adus. Nu ma pot insa abtine sa critic notiunea de informatii inteleasa in scoli/licee/facultati.

Sa pornim de la un exemplu pe care il intalnim in mai multe licee din Craiova. O persoana x (vorbind la modul general pentru ca stiu mai multe persoane care au facut asta) invata foarte bine in liceu. Merge la olimpiade, vine cu premii, obtine respectul profesorilor, dar si al colegilor, termina cu peste 9.90 liceul, la bac ia medie de peste 9.70. Cu toate astea, persoana x vine dintr-un mediu unde informarea e pe un plan secund, dintr-un mediu rural sau slab dezvoltat economic, cultural, etc. Vorbeam de aceste persoane care chiar vor sa reuseasca in viata, insa nu au sansa de a fi informate. Astfel, pentru asigurarea unor conditii de viata mai bune decat ceea ce avusesera inainte, munca acasa sau la camp, vor sa aiba un serviciu asigurat, sa isi faca meseria cat pot de bine. Astfel, aceste persoane ajung sa dea pe la academiile de politie, sau la subofiteri, jandarmi, pentru ca nimeni nu le-a spus ca pot face si altceva cu performantele obtinute in liceu.

Asa se face ca in 4 ani o singura profesoara ne-a spus ca punem aplica si la facultatile din strainatate, acele facultati de care auzim in filme sau despre care citim in reviste. Dar o informatie prea vaga, caci nici la secretariat nu prea stia nimeni despre ce e vorba si ce cereri ne-ar fi necesare, cum se aplica, etc. Pe de cealalta parte exista copii mai putin pregatiti la disciplinele din liceu, insa in majoritatea cazurilor reusesc mult mai multe datorita informarii. Suntem acei copii care stiu sa utilizeze tehnologia, si nu se lasa utilizati de ea. Mai afla despre un eveniment de pe twitter, facebook, mai citesc pe blogurile ongurilor despre traininguri si voluntariat, mai aplica la diverse programe, si astfel informatiile acestea valoreaza mult mai mult decat cunostintele acumulate in liceu.

Ma intreb atunci, de ce tot acei copii mai saraci si fara acces la informatie, desi trag cu dintii in liceu sa isi demonstreze capacitatile, au nesansa de a fi informati si de a afla de toate oportunitatile de reusita, si in loc sa dea la academia fortelor terestre, unde au fost 14 pe loc, ar lupta pentru o bursa in Anglia sau SUA? Am convingerea ca cei care invata foarte bine, dar nu au acces la informatie, ajung sa aiba realizari mai mici decat cei care sunt mediu pregatiti, dar stiu sa exploateze fiecare oportunitate.

Nu ar fi mai util daca in liceu, in loc de muzica, desen, optionale, s-ar introduce cateva ore de educatie civica si informare asupra drepturilor unui cetatean european? Impreuna cu consiliere pentru fiecare elev, pentru a sti ce meserie i s-ar potrivi si unde ar avea sanse sa obtina un loc. Si nu, nu imi spuneti ca de asta exista psiholog, ca la mine in scoala era pus ori sa faca teste cu unii pentru academie, ori sa faca niste formulare pentru scoala. Atat!