La Maruta in emisiune am vazut o frumoasa poveste de dragoste, intre o romanca de 33 de ani si un grec de 83 de ani. Bai, frate, chiar daca diferenta de varsta dintre ei este de 50 de ani, ieseau scantei din relatia lor, si dupa ce i-am auzit cum vorbeau despre relatia lor (apropo, sunt casatoriti), niciun moment nu m-am mai gandit ca la baza relatiei stau banii grecului.

Si mai jos avem un filmulet in care vedem cum iubirea ei pentru el musteste prin toti porii. Uitati-va la reactia ei, la grijile pe care si le face…

Povestea lor aici

Inainte de a intreba daca mai exista minuni, imi pun intrebarea daca mai exista cuvinte?
Am nevoie sa stiu daca mai exista acele cuvinte de alint sincer, acele cuvinte dezinteresate din partea celor care te cunosc, sunt curioasa daca oamenii pot trai si fara cuvintele tale.

Cred ca cel mai frumos, dar si dur lucru pe care l-am invatat este acela ca in viata nimeni nu este de neinlocuit. Desi desigur am semnele mele de indoiala: de exemplu un parinte nu poate fi inlocuit nici cu 10 frati, un frate nu poate fi inlocuit nici cu 100 de prieteni, iar un prieten nu poate fi inlocuit nici cu … x numar … de amici. Asta daca stim ce inseamna conceptul de prietenie.

Minunile sunt cele in care credeam, dar refuz sa le mai numesc minuni. Departe de a ne gandi la contextul biblic, ma gandesc daca a avut loc vreo minune in viata mea. In mod sigur nu, sau nu am stiut sa o conotez ca pe o minune. Tot privind la televizor zilele astea si vazand ca oamenii mor din cauza gerului, altii din cauza cutremului, unii mai au putin si sunt in stare de crima pentru o functie puternica, oare viata in sine nu este o minune?

Stiti povestea lui Iov? Oare cum a realizat el ca nu avem dreptul sa ne luam viata oricat de greu ar fi, iar noi, care avem totusi conditii decente, sa nu stim sa o apreciem?

Pentru mine iubirea, fericirea, banii nu mai sunt minuni. Poate pentru altii da. Pentru mine viata e mult mai importanta pentru a imi bate joc de ea. Stiu, am 18 ani si as vrea sa am si eu un Bmw ca al vecinului, cu care a venit din Italia. Insa tot intr-un bmw erau si acei 5 tineri care au intra acum cateva sambete intr-un stalp iar de atunci zac intr-un spital impanzit de parinti si rude. Poate ca mi-as dori ca in noaptea asta sa fiu in avion spre New York, iar peste o saptamana sa dau o tura si prin Africa. Dar din nefericire mama nu e directoare la banca din cartier, iar tata inca se mai gandeste daca sa preia afacerile lui Popeci. Pana atunci insa nu imi permit.

Dispunem de prea multe lipsuri artificiale si tindem sa credem ca noi suntem tot. Ne plafonam de gandul ca nu suntem apreciati la adevarata valoare si singurul nostru scop e de a ne face cunoscuti: fie ca suntem blonde si brunete si iesim cu Mutu intr-o seara, fie ca dam mii de tweeturi pe zi doar ca sa ne ia lumea seama, fie ca injuram si scuipam pe strada seminte sa ni se faca observatie. Avem nevoie sa fim cunoscuti? Avem nevoie sa avem? Inainte de a subestima patul in care dormim si supa calda pe care o mancam seara, ar trebui sa vedem cu totii asta:

Viata in sine este o minune indiferent ca suntem cunoscuti, anonimi, inlocuiti sau de neinlocuit. Inainte de a trai pentru ceilalti trebuie sa traim pentru noi.

“Vă amintiţi ce povesteşte Dostoievski despre minutele petrecute în faţa plutonului de execuţie? Despărţise, dacă ţin bine minte, acele minute în mai multe părţi. O parte pentru a-şi lua rămas bun în gând de la prieteni. O parte pentru a-şi aminti viaţa. Şi o parte pentru a privi cum soarele pe tabla unei cupole… Poate că trebuie să simţi sudoarea morţii ca să înţelegi, într-adevăr, cât de frumoasă e o cupolă care străluceşte. Pe care, altfel, o priveşti întrebându-te cât e de veche sau în ce stil e construită. Sau pur şi simplu n-o observi deloc. Şi poate că e o lege a compensaţiilor în toate. Cei care speră sunt tocmai cei care au cea mai mare nevoie de speranţă. La ce e bună speranţa pentru cel care are totul? În schimb, unul ca mine trebuie să creadă că orice rău are o limită. Inclusiv pustiul…” [Octavian Paler - Viata pe un peron]

Poate ca nu copilaria este cea mai frumoasa parte a vietii, dar in mod sigur este cea lipsita de griji. Multi copii au norocul de a fi alaturi de bunici in aceasta perioada. Cum eu am fost un copil norocos, am copilarit cei 7 ani la tara, la bunicii din partea tatalui meu.

Bunica mea a fost o adevarata “crescatoare de copii”, avand la sanul ei 3 copii si 4 nepoti. A fost mereu o fire bolnavicioasa, dar cu toate astea nu a refuzat nicio clipa sa ne ingrijeasca. Si nu a fost deloc usor: vara-mea a tras calul de coada si a ramas fara dantura, eu si frate-meu dadeam adevarate batalii, jucandu-ne tinta cu pietre, toti 3 la un loc eram pagube la casa omului, vara-mea reusind sa ne imbete, sa ne ia de acasa, sa ne implementeze ideea ca noi suntem cei trei muschetari.

Bunica-mea mai bea din cand in cand, insa bunicu-meu avea grija sa inchida beciul inainte sa plece la camp. Dar nimic nu era imposibil cu mine langa ea, care mereu ma strecuram si reuseam sa ii fac rost de o sticla de vin. Asta cu conditia sa bem amandoua (credeam ca e de bine). O poreclisem pe bunica Michael Jackson. Pana la varsta de 7 ani am locuit acolo, iar cand am ajuns in Craiova totul avea o infatisare diferita: pentru mine “masinile” erau “masani”, “semintele” erau “samante’, “prosopul” era “carpa”, astfel maica-mea avand misiunea grea de a ma dezvata de aceste obiceiuri.  Cand aveam 9 ani, bunica mea a decedat si singura consolare a fost ca undeva acolo sus ma vegheaza.
Bunicul, cel care inchidea mereu beciul, a fost si este un om al naibii (la figurat). Am avut de tras cu el, fiind cel mai de temut om din sat (asa ii place lui sa creada). Adevarul este ca are o gura cat o sura, dar o data cu batranetea (79 ani) s-a mai domolit si a inceput sa o planga pe bunica-mea si sa isi dea seama ca nu o aprecia atat cat trebuia. Atunci cand cuiva din neam nu ii convine ceva il poreclim Ilie Cotet (asa il cheama pe bunicu-meu) pentru ca el este omul vesnic nemultumit.

Bunicii din partea mamei mele au facut parte din cealalalta jumatate a vietii mele si au avut cu doi oameni in minus de crescut fata de ceilalti, aici fiind 2 copii si 3 nepoti. Din cauza perioadei pe care am apucat sa o copilaresc acolo (am petrecut toate vacantele, mai ales in perioada adolescentei), nu am stiut sa apreciez ce mi se oferea. Bunica avea grija in fiecare zi sa avem hainele spalate (nu a folosit niciodata masina de spalat), sa avem mancare calda si paine in tast. Era toata rosie de la caldura din bucatarie, cu toate astea nu era zi in care masa sa nu fie plina de bunatati. Atat cat aveau posibilitate, ne ofereau bani, inghetate, plimbari la Dunare, la pescuit, mersul in targ si mancat de mici.
Bunicul a muncit cand era tanar pe tractor, prin orezarii, avand acum la batranete un mare handicap la picioare. Nu poate sa mearga foarte bine, motiv pentru care mereu s-a chinuit sa faca treaba, insa bunica indeplinea uneori si sarcinile lui. Ceea ce am apreciat si am urmat ca exemplu la cei doi bunici din partea mamei a fost ca s-au iubit. Nu era zi sa nu manance impreuna, seara sa nu iese amandoi la banca, noapte sa nu adoarma inainte sa vorbeasca. Faceau totul impreuna. Din pacate, acum 4 luni bunica mea a murit de leucemie si pentru bunicul chinul de a locui singur il omoara.

Mi-ar placea ca oamenii sa se aprecieze mai mult intre ei. Am invatat ce inseamna un bunic abia cand bunica-mea mea se tara prin spital si avea sperante sa joace la nunta mea, atunci, cand stiam care ii va fi diacnosticul, am incercat sa ii arat ca o apreciez, insa prea tarziu pentru a recupera o viata. De aceea, de aceea este bine sa apreciem bunicii si parintii. Pentru ca sunt parte din noi si pentru ca serile in care ne suna nervosi sa venim acasa nu sunt doar din orgoliul lor de a sta noi inchisi in casa, ci pentru ca fiecare vis in care noi lipsim ii conduce pe drumuri groaznice, absenta noastra ii face sa isi imagineze violenta, pericol. Cel mai frumos cadou pentru un bunic si un parinte este un copil.

Cel mai frumos cadou pentru un copil este sa se poata bucura de toata atentia si iubirea primita din partea lor. Nu pierdeti timpul! Aveti de recuperat minute bune de afectiune.

De multe ori am impresia ca trebuia sa fiu baiat. Microbista sunt, calculatoarele, masinile imi plac, nu suport telenovelele, moda, emisiunile lacrimogene. Mai mult, cand eram mica aveam mereu impresia ca am facut armata. Si nu erau multi care indrazneau sa ma contrazica. Imi amintesc chiar emotia cand a venit varul meu din armata la tara la bunici. Stateau cu vara-mea si frate-meu si ne imaginam cum ar fi sa luptam si noi candva pentru tara.

Din pacate, doar cand eram mica ma gandeam ca as fi dispusa sa imi dau viata pentru tara. Patriotismul a disparut, insa ma tot gandesc pentru cine mi-as da viata. In mod sigur pentru toate cunostintele. Nu neaparat pentru ca i-as iubi pe toti mai mult decat pe mine, insa nu imi imaginez cum poate trai cineva pe constiinta cu moartea unei persoane. Ar fi bine sa putem trece prin viata fara a fi pusi in situatia de a alege. Acest gand a aparut in momentul in care am auzit de un accident de masina (ceva obisnuit), in care un cuplu mergea in excursie, iar baiatul a avut o viteza asa mare incat a reusit sa faca accident si sa isi ucida prietena. Cum o mai trai acum?

Voi v-ati da viata pentru cineva? Daca da, pentru cine?

Isi mai aminteste cineva cand am zis ca m-am indragostit? Azi se implineste 1 an de cand suntem impreuna (azi, 23 aprilie). Sunt foarte fericita si pentru asta trebuie sa ii multumesc. Desi teama parintilor a fost ca o sa stagnez in anumite domenii, din contra, el m-a motivat in tot ceea ce am facut. Si cine zice ca femeile nu au nevoie de barbati, minte. Sunt dependente de ei. Si invers.

La multi ani, noua!

Asta se intampla atunci cand oamenii refuza sa creada in dragoste…trebuie sa traiesti cu adevarat o frumoasa poveste de iubire ca sa poti sa crezi cu adevarat in acest sentiment.

Asa s-a intamplat intre doi tineri care au inceput sa traiasca una dintre cele mai frumoase povesti de dragoste. Totul incepe intr-o seara cand ambii astepta tramvaiul sa mearga spre discoteca din oras, insa destinul hotaraste ca nu mai au nicio sansa sa il prinda. Ei se urca impreuna in taxi in drumul spre locatia dorita . Ea il gaseste foarte interesant si ii capteaza atentia. Nici lui nu ii erau indiferente rasetele ei si privirile aruncate, insa nu se puteau gandi la nimic indelungat,. La intoarcere, gandind sa scuteasca banii de taxi cad de acord sa se intoarca pe jos.
Zis si facut ei reuseasca sa se cunoasca mai bine, toate ramanand in urma . Lucrurile nu mai sufera nicio modificare, crezand ca a fost o simpla seara..si continua sa creada asta, pana cand alte schimburi de priviri au locintre acestia, cand se intalnesc afara. Ea il intreaba daca nu cumva are 1 leu pentru a bea o cafea, el facand tot posibilul sa faca rost de monezi pentru a o face sa fie atrasa de el.
Din fericire, negasind banii necesari hotarasc sa nu mai mearga niciunul la ore si sa stea de vorba intr-o sala de clasa. Dupa lungi discutii se ajunge la o invitatie la balul ei pe care acesta nu a putut-o refuza. Si cum totul mergea de la sine, cei doi merg impreuna la bal, unde la un party organizat de ea si colegii ei reusesc sa fie impreuna. De aici incepe povestea de iubire, poveste in care fiecare incepe sa-si iubeasca jumatatea mai mult decat pe propria-i persoana si fiecare acordand mai multa atentie celuilalt decat lui insusi. Toate acestea au continuat prin excursii la munte deosebite si party-uri cu prietenii ei si ai lui pe care acum si-i fac prieteni comuni.
In ziua de Valentine’s Day isi jura iubiree vesnica, gandindu-se la cele mai frumoase ganduri pentru viitorul indepartat, jurand ca fiecare o sa se tina de promisiuni si iubindu-se mereu.

Cadoul meu pentru frate-meu si iubita lui, un articol pe blog. La rugamintile lui, am incercat sa ii facem o surpriza EI, insa El nu a putut rezista si i-a spus mai devreme despre ce este vorba.

Cum niciodata nu mi-a placut sarbatoarea de Valentine’s Day pentru ca era un fel de distractie a pustanilor care incercau sa duca fetele de nas, de data aceasta este ceva mai special. O sa imi pun la incercare stilul de a compune si descrie, astfel incat sa iasa doua povestioare frumoase.

El si Ea. Fiecare intruchipand perfectiunea, tinzand spre cele mai frumoase meleaguri, dar din colturi diferite. El, handbalist, visator , cu multiple oferte din Germania ce promiteau un viitor stralucit. Ea, simpla eleva, fara prea multa incredere, traind o poveste de adolescent, insa cu multe aspiratii spre viitor. El, intr-un oras dezvoltat, arhitectural, numit Arad. Ea, dintr-un oras unde scandalurile sunt subiecte de televiziune, iar oamenii sunt subiectii atator bancuri.
Lucrul cel mai de pret care ii unea pe cei doi era comunicarea. Acea comunicare ce iti permite sa nu mai ai temeri, sa nu mai vezi monstruleti in sifonier, sa nu iti mai fie frica de intuneric, sa iti dea curaj sa bantui marile si tarile. A trecut un an, ei erau tot prieteni. Prieteni in sensul de amici. El ii povestea de ele, ea ii povestea de ei, dar fiecare simtea un nod puternic in gat. Intelegeti si stiti cum sunt prieteniile de amicitie atunci cand intervine dragostea, sunt dureroase, certarete, geloase, dar si profunde.
A trecut un an, au trecut doi, in al treilea deja intalnirile erau mai dese, desi orasele erau la o distanta de cca 400 km. Dintr-o banala cearta, pentru ca mai exista si momente negre care le fac pe cele frumoase sa fie atat de deosebite, El a hotarat sa vina la facultate in orasul Ei, Craiova. Desi se temea de multe, norocul a fost de partea celor doi. O gazda de treaba, un serviciu la birou, o facultate buna, parintii ambilor subiecti intelegatori si iubitori, si iaca asa se naste o poveste de dragoste, o viitoare familie.

Pentru ca Sfantul Valentin este un prilej de sarbatoare, si pentru ca aceasta sarbatoare nu consta in cadouri, tarabe pe strada si declaratii spumoase, am considerat ca cel mai frumos cadou este o aducere aminte si o multumire pentru toate sacrificiile.
Sfat pentru barbatii insurati: multumiti-le sotiilor pentru toate supele si gustarile calde. Este cel mai frumos cadou.

O reclama care imi place mult…deoarece femeile au nevoie de multa iubire! E usor sa zici “te iubesc”?

Un sfat prietenesc: pe langa declaratii, incercati sa treceti la fapte!