Mă tem, încă de când am ales secţia de jurnalism, de viaţa în anonimat. E al naibii de trist să fii ziarist şi nimeni să nu îţi ştie numele. Bineînţeles că ai o mare parte din vina, dar ăsta e un risc cu care porneşti din facultate. Anonimatul. La primul articol într-un ziar eşti doar o înşiruire de litere care se pot pronunţa uşor. Uneori. Alteori eşti o combinaţie nereuşită de nume, aşa cum se cere în cărţi, mai puţin comună, iar tu, naiv, speri să fii reţinut pentru ineditul sunetelor. Dar există zeci de mii de publicaţii. Cu zeci de mii de nume. Care trebuie să informeze înaintea a alte zeci de mii de publicaţii. Şi care uneori sunt relevante, alteori nu.

Şi tu eşti jurnalistul pe care îl ignorăm zi de zi, deşi îţi sacrifici o mare parte din timp ca să nu rămânem noi inculţi. Eşti cel scris cu fond deschis în josul paginii, unde nu mai ajunge aproape nimeni pentru că cititul în diagonală a luat locul descifrării cuvintelor. Eşti cel al cărui nume se confundă cu pluginurile de shăruit pe facebook, twitter, gmail, tumblr, linkedin etc. Eşti nefericitul care lucrezi la un ziar online şi părinţii sau bunicii nu au descoperit încă misterele internetului. Eşti cel citit de pretenţioşii şi flămânzii de informaţie bună şi singura dată când ieşi din anonimat e când numele tău e luat la înjurături în comentariile unor frustraţi. Sau poate doar a unora sătui de informaţie proastă.

Tu, ziaristul care traduci texte din alte publicaţii străine, eşti în anonimat chiar dacă ai tradus cel mai bine. În ultimul timp, am început să citim şi noi marile ziare ale lumii. Şi eşti din nou nefericit că nici măcar comentarii nu sunt la articolul tău, dar să mai fii şi reţinut. În jurnalismul ăsta nedrept, nimeni nu pune preţ pe numele tău. De cele mai multe ori, deşi informaţia e muncită de tine, în frig, ploaie, sau ninsoare, te bucuri când vezi numele ziarului citat de alte ziare. Chiar dacă informaţia e a ta. La interviuri, după ore de documentare, intervievare, transcriere, aşezare, redactare etc, apare numele ziarului în locul tău. E just, munceşti pentru un trust, nu pentru tine. Şi cum spuneam, numele tău e undeva jos, în colţul paginii. Sau doar iniţialele în unele cazuri, ca să nu te compromiţi. Chiar şi când apari la televizor pentru că eşti relevant în domeniul tău, eşti doar o figură nouă (asta dacă nu te transformi în Nistorescu sau în Lidia Mitchievici) care transmite un mesaj. Numele tău e anunţat o dată şi reţinut de nimeni.

Bineînţeles că rămâi cu multe alte mulţumiri şi satisfacţii. Nu totul stă în recunoştinţa publică. Nu toţi punem fi CTP. Dar tu, ziaristule, cum te simţi când ştii că nici măcar o studentă la jurnalism nu are obiceiul să îţi citească numele atunci când îţi citeşte articolul? Atunci când îi dai porţia de ştiri şi ea gândeşte că e în fişa postului tău să faci asta, dar nu mai vede că în spatele unui scris e un om.

Da, dacă o să fiu ziaristă, şi o să muncesc să fiu, îmi e teamă de anonimat. De o muncă în care miile de vizite să însemne mii de ignorări pentru numele şi munca mea. Sau poate doar pentru numele meu. Că munca mi-o asum şi dacă sunt în anonimat şi dacă nu.

Cu regret şi bucurie pentru viitoarea mea meserie, F.D.

Ne vindem trupul. Pentru un post mai bun – șefului. Pentru o licență cu 10 – profesorului. Pentru o excursie în străinătate – interlopului. Pentru un loc mai sus în politică – politicienilor. Între timp, am început să ne vindem și părerile. În schimbul influenței/banilor oferim aprecieri unor companii pe care obișnuiam să le criticăm. Ne înjosim să înjosim prin articolele scrise la comandă.

Spunem că avem principii, dar nu știm să le definim atunci când ni se cere. Poate că le-am pierdut în timp ce căutam să ajungem sus. Poate că am devenit prea comerciali, la fel ca produsele proaste pe care le lăudăm. Poate că nici nu ne mai interesează ce simt ceilalți, tot ce contează e să fim pe primul loc.

Se spune că în jurnalism trebuie să ai stomacul tare. Când am auzit expresia, la vreo 18 ani, credeam că se referă doar la criticile cititorilor, editorului, redactorului-șef sau la nervii celor despre care scrii. Între timp, fără să ajung jurnalistă cu acte în regulă, am aflat că de fapt trebuie să treci peste toți. Să fii rău, dar să zâmbești fals. Să îți urmărești interesele. Să te vinzi propriului orgoliu. Să fii tu cu tine în lupta pentru locul pe care poate că îl meriți, poate nu. Să nu fii moale. Să nu te lași intimidat de falsa prestație a unora.

Doar că, există un preț și în duritate. Începi să latri în fața a milioane de oameni doar ca să demonstrezi că cineva e mai prost decât tine. Sau că e mai corupt decât îi permite fișa postului (că ceva-ceva, tot i se permite). Faci spectacol. Ai bani, notorietate și relații. Dar nu și bun-simț. Merită atunci să te vinzi doar pentru că oricum e altcineva dispus să o facă?

Am observat un nou val în televiziunile din România. Mai nou şi din fericire şi-au dat şi jurnaliştii seama că emisiunile politice, oamenii cu feţe cunoscute şi discursuri plictisitoare, prezentatorii isterici şi de rea-credinţă nu mai reprezintă demult interes pentru public. Sau nu la fel de mult ca la început. Astfel, realizând că pe oameni îi interesează tot oamenii, cum e şi normal, că pe oameni îi încântă poveştile şi realităţile pe care le trăiesc, presa a început să caute poveşti şi să uimească prin reportajele bune pe care audienţa le valorifică. Vedem persoane care iubesc România, dar sunt respinse de această ţară, vedem răniţi care sunt mai vii decât oamenii sănătoşi, ni se arată de ce nu mai mâncăm roşii cu gust, aflăm povestea copiilor din orfelinate, citim despre drama unor nou-născuţi vânduţi de mame etc.

Ideea este că emisiunea “România, te iubesc!” a dat startul unor serii de astfel de emisiuni. A apărut pe Antena3 “În premieră cu Carmen Avram” care ridică jurnalismul la gradul lui real, iar apoi, pe Realitatea Tv, în fiecare sâmbătă, Melania Medeleanu vine cu “Mega Story”. Ştiu, în grilă sunt zeci de programe, dar eu mă simt bine să ştiu că măcar unele posturi, câteva ore, pun accent pe calitate. Prevăd, spre deosebire de majoritate care cred că are loc o mondenizare a presei, o revenire la normal. Sper doar să se continue acest proces de educare, prin poveşti simple, a haitelor de oameni.

Până atunci, vă invit să urmăriţi povestea româncei Maria Crâşmaru, singura femeie care a străbătut pe jos şapte continente.

Dincolo de sondajele, analizele si studiile efectuate asupra libertatii de opinie in Romania, care evidentiaza democratismul secolului XXI, libertatea presei si a cetateanului, exista o realitate pe care nu o putem nega: cenzura, frica de exprimare, pedeapsa pentru libertatea de opinie.

De ce nu e presa libera? Pentru ca nici oamenii nu sunt liberi. Si nu fac trimitere la redactori, care scriu sub presiunea conducerii, ci la oamenii care ar trebui sa furnizeze informatii pentru materiale. Cel mai bun exemplu l-am vazut zilele trecute. O colega a facut un articol despre taxele universitare, cu informatii de interes general (costul taxelor, studenti care renunta la facultate pentru neplata, taxe ascunse, etc). O persoana oficiala, care ii putea furniza cateva informatii, era secretara facultatii noastre.  S-a dus colega mea la ea, s-a prezentat, a intrebat-o care este situatia facultatii noastre, iar secretara i-a raspuns intr-o fraza scurta ca multi elevi renunta din cauza taxelor mari.

Urmarea acestei actiuni, care, din punctul de vedere al definitiei democratismului, ar trebui sa fie una normala, s-a transformat intr-un mare scandal, cu lacrimi, certuri si refuzuri. De ce? Pentru ca decanul sau rectorul, nu am inteles prea bine, a certat-o/pedepsit-o pe secretara ca a dat o declaratie fara acordul lui, sau ca a declarat asta desi in statistici erau clare aceste informatii. Mai departe, secretara a sunat-o pe colega mea si a certat-o ca i-a dat numele in ziar, desi stia de la inceput ca asta e procedura. De aici tot felul de ipoteze si inventii ca ar fi cerut sa nu i se dea numele, sau ca nu a declarat asta, ori ca va fi anuntata catedra de profesori, etc. Toate astea la o facultate de jurnalism (eu cand spun jurnalism ma gandesc in primul rand la libertatea de opinie).

Asta e tara in care ne e frica sa ne exprimam, tara in care suntem amenintati cu demiterea daca facem ceva ce nu este pe placul superiorilor, tara in care chiar si un articol pe blog care da posibilitatea unei exprimari libere este taxat, tara in care avem nevoie de pseudonime pentru a fi liberi.

Ca sa nu ma trezesc maine cu reclamatii, reprosuri, etc, ar trebui sa scriu ca articolul e pura fictiune, nu?

Citeam aseară acel articol de pe Apropo.ro cu “Morga celebrităţilor”, un top 10 cu poze ale unor persoane publice după deces. Nu că m-ar fi marcat cumva asta, astfel de poze, sau chiar mai neplăcute sunt la tot pasul, doar că vine un moment când îţi pui o întrebare logică “Până unde se va merge cu senzaţionalul”?

Ce se întâmplă acum cu şi în mass-media? O devalorizare, o metamorfozare a totului în nimic, un deces al principiilor şi valorilor umane. Am înghiţit în sec la episoadele cu Elodia şi m-am gândit că cel mai rău lucru care ţi se poate întâmpla e să ajungi subiect de episod pe otv. Am trecut uşor şi peste Magda şi Tolea, în timp ce imi hrăneam speranţele cu televiziunile ce se voiau de calitate. I-am privit cu dezgust pe cei care se uitau la emisiunile regizate ale lui Dan Negru sau Ernest. Mai nou Mihai Morar face parte din aceeaşi categorie. A apărut între timp şi Mădălin Ionescu care a închis episodul inimilor frânte ale femeilor singure, în căutare de bărbaţi sexi pe sticlă. M-am obişnuit până şi cu Simona Gherghe sau Măruţă. Să nu mai vorbim de zilele de sâmbătă sau duminică, atunci când  voiai să stai relaxat la televizor, dar dădeai de Copilul Minune sau Bahmuţeanca şi brusc te trezeai gătind sau dând cu aspiratorul. Bineînteles că aveai ocazia să ii asculţi pe toţi cei menţionaţi vorbind de România, de lipsa de cultură şi de educaţie a oamenilor. De lucrurile slab calitative.

Şi încet, încet, de la nebunia asta s-a născut, în nici 5 ani, o altă nebunie. A înmormântărilor în direct, sinuciderilor pe facebook sau filmate în oglindă. Familii îndurerate la televizor, declaraţii de la soţi, părinţi, copii. Dezbateri, aprobări şi anchete în direct. Isterie, plânsete. Creieri zdrobiţi în accidente de maşină, fotografii, amintiri. Zile de naştere în direct. Filmări pornografice din dormitoarele unora. Asta e mass-media de azi.

Cum va fi peste 20 ani? E aproape un exerciţiu de imaginaţie imposibil. Dacă în 20 de ani de la revoluţie, libertatea în mass-media a fost înteleasă aşa, peste 20 de ani va fi groaznic. Probabil mortul va fi spălat în direct, iar patronii televiziunilor vor fi chemaţi la pomană, noaptea nunţii va fi şi ea în direct şi se va face o anchetă asupra duratei actului sexual al fiecărui cuplu celebru. Moderatorii de emisiuni îşi vor sacrifica rude, prieteni, orice, doar ca să mai aiba subiecte. Presa va confunda Europa cu Africa sau SUA (nu că acum nu face asta ), politicienii vor avea propriile lor emisiuni cu aceleaşi minciuni nesimţite, dar nu se va mai vorbi de pleacarea tinerilor buni din România, pentru că ei nu vor mai exista. Vom vedea şi crime în direct, când Trădaţi în dragoste va deveni o emisiune reală, iar Perversu Jr. de pe Târgu Ocna îşi va ucide amanta care îl înşeală, când aceasta îl va apostofa cu scuze.

Şi mă îngrozesc când mă gândesc că sunt la Jurnalism şi voi face parte din aceste mass-media. Dar nu, realitatea noastră poate fi diferită. Vreau să imi imaginez măcar acea lume în care tinerele jurnaliste nu vor mai alerga după Becali pentru o declaraţie. Şi o lume în care Becali nu va mai zice “domnişoară, eşti proastă!”.

Am scris si noi, cei de la Jurnalism, anul I si II o foaie (ajutati, indrumati, certati, apreciati:D de domnii nostri profesori, Xenia Karo Negrea si Mihai Ghitulescu). De fapt sunt 4 foi, dar toata treaba asta se numeste #foaiestudenteasca. Pentru ca sprijinul financiar ii apartine Casei de Cultura a Studentilor din Craiova, in cele 5 numere vom scrie despre evenimentele din CS, in perioada galelor studentesti. Daca ne descurcam, poate vom avea parte de o revista a noastra.

La inceput ne-am strambat, nu voiam sa mergem la baluri sa scriem despre miss si “misse”, dar ne-am dat seama ca toate aceste incercari nu sunt pentru a demonstra cine suntem noi, studentii de la jurnalism, ci pentru a ne pune la incercare pe noi insine, pentru a putea realiza daca vrem si ne place sa facem asta, daca simtim ca putem munci in echipa si daca reusim sa tinem cont si de parerile celorlalti. Cel putin asta am simtit eu.

Toata lumea ar zice: 4 foi? Ce e asta? De fapt, acum am realizat si noi ce inseamna 4 foi in care iti asumi fiecare cuvant, fiecare virgula si fraza. 4 foi in care nu scrii despre ce citesti, ci despre ce vezi. Mergi, te plimbi printre lume, iti cade ecusonul, unii se uita ciudat, altii resping ideea de a vorbi cu tine stiind ca e ceva oficial. A fost primul contact direct cu oamenii in calitate de om al presei. Reticenta celor din jur si emotiile unui inceput au facut sa se nasca cele 4 foi. Bune sau rele ne apartin. Asadar, va las sa cititi numarul primei echipe din care am facut si eu parte.

Foaie Studenteasca #1 Asteptam parerea voastra!

Daca ai intre 18 si 25 ani poti castiga foarte usor 1.500 lei. Tot ce ai de facut este sa trimiti o compunere in limba franceza de maximum 4 pagini in care sa atingi un subiect de actualitate (ancheta sau reportaj) si sa trimiti compunerea impreuna cu o copie a actului de identitate sau a pasaportului, un CV si completarea acestui formular pana pe data de 30 septembrie.

Mai multe detalii aici. Spor la scris!

Mi-a placut mereu sa cred inversul a ceea ce se spune. Mi-a placut sa cred ca se poate face primavara cu o singura floare. La fel imi imaginez si experienta traita la Bucuresti, in cadrul Scolii de Vara, perioada 13-19 iulie. O experienta ce mi-a elimitat toate nedumeririle si m-a facut sa cred ca vreau jurnalism.

Programul, trainerii, dar si invitatii au facut ca lucrurile mici sa para mari. Si cum astfel te-ai putea simti cand Cristi Lupsa iti vorbeste despre scris si despre incercari? In momentul acela nu vrei altceva decat sa scrii despre orice: despre oameni, vedete, lucruri sau obiceiuri.  Cum sa nu crezi ca meseria asta ti se potriveste cand George Hari Popescu te critica exact ca pe un jurnalist, iar singurul tau gand este “mi s-a spus ca trebuie sa am stomacul mare”. Sau momentele petrecute cu Bogdan Manolea in care stii cate drepturi de autor trebuie sa respecti si cum nu poti fura poze, articole si subiecte, cum o fac mai marii nostri! Sa nu mai vorbim de Ioana Avadani si George Ene, care fac o echipa formidabila si te impotmolesc cu argument peste argument. Iar despre doamna Mihaela Danga, ma pot exprima ca in clasa 1, cand o vedeam pe doamna invatatoare ca pe a doua mama. Asa am vazut-o pe dumneaei in zilele acestea.

Daca in prezenta celor de sus am putut fi noi pentru ca am petrecut mai mult timp cu ei, in prezenta urmatorilor: Catalin Tolontan, Mirela Zeta, Cristina Bazavan, Petrisor Obae, Cristian Pantazi , ne-am simtit umili, complexati de complexitatea muncii acestor oameni, dar in acelasi timp dornici de a le urma experientele si de a avea cel putin vise la fel de marete ca ale lor. To be continued…

Unul dintre cele mai triste lucruri pentru un om este atunci cand te simti mic, atat de mic incat nu poti realiza ca cei de langa tine sunt tot oameni obisnuiti. Asa m-am simtit in unele momente in cadrul acestor cursuri, ca acum sa realizez ca asa ma voi simti mereu in fata oricarui om, cunoscut sau anonim, care va face ceva pentru ceilalti. Pentru ca admiratia izvoreste din faptele bune ale celor de langa noi.

M-am simtit bine. Mi-a placut tot, hotelul unde am fost cazati, mancarea, excursia pe care am facut-o, oamenii pe care i-am cunoscut, mi-a placut Bucurestiul (mai putin oamenii care nu stiau pe ce strada se afla), mi-a placut Parcul Cismigiu, nu mi-a placut Pipera (da, am fost curioasa sa vad si eu zona despre care se tot vorbeste, insa a fost un peisaj dezamagitor), nu am vazut niciun mall (pierdere sau castig?), mi-au placut magazinele cu reduceri, mi-a placut Bucurestiul Vechi, nu am apucat sa vad niciun muzeu, mi-a placut parculetul din zona Casei Poporului. To be continued…

De azi pana duminica viitoare sunt la Bucuresti, la Scoala de Vara. Sper sa am wireless si sa ne auzim intre timp. Vacanta placuta!

Cu un usor regret, s-a sfarsit si ultimul nostru curs de jurnalism, organizat de CJI. De ce cu regret? Pentru ca ne-am obisnuit sa avem niste traineri deosebiti, pentru ca era ceva ce ne facea sa avem impresia ca suntem deosebiti in lumea in care traim. Pentru ca am invatat lucruri utile, pentru ca lume virtuala in care traim a devenit mai placuta si mai usor de utilizat datorita sfaturilor celor pe care i-am intalnit.

Cei doi traineri de astazi, Bogdan Manolea si George Hari Popescu, au reusit sa ne faca sa intelegem ca respectand pe cei din jurul nostru, automat ne respectam si pe noi. Respectand drepturile celorlalti, ne aparam principiile noastre morale si integritatea.

Am invatat despre avantajele unei publicatii online, tipurile publicatiilor, scopul acestora, am vorbit despre blogging, despre identificarea persoanelor prin intermediul internetului, drepturile si legile prezente pe internet. Stilul inconfundabil al celor doi, al lui Bogdan prin mimica si gesturile expresive, iar al lui George prin glumele subtile, dar bune, ne-a facut sa ne dorim sa fim printre cei 5 alesi la scoala de vara. In cursul de azi, am invatat, poate printre cele mai importante lucruri, ce inseamna o echipa.

Multumim doamnei Mihaela Danga si trainerilor nostri prezenti la cele 4 cursuri de jurnalism: George Ene, Ioana Avadani, Cristian Lupsa, George Hari Popescu si Bogdan Manolea.