Suntem cu toţii de acord că sistemul medical din România e jalnic. Că trebuie să dăm bani, că bolnavii stau câte 3 în pat, că găsim mucegai, mizerie, indiferenţă etc. E de ajuns însă să vii cu ceva mai prost pe anumite domenii ca românul să fie fericit cu actualul sistem.

Aşadar, în loc să reformăm, împreună cu specialişti în domeniu, sistemul de sănătate, mulţumim 21 de milioane de oameni că nu am stricat şi ce era bun. Adică SMURD. Şi acum ceva interesant primit pe mail:

• Un lingvist nord-american, Noam Chomsky, a concretizat, într-o formulare pe înţelesul tuturor, cele zece manipulări generale pe care se bazează democraţia occidentală şi pe care el le numeşte strategii ale diversiunii. Ele sunt concepute pentru a dezorienta şi a deturna atenţia mulţimi americane de la manevrele claselor politice şi financiare dar sunt, de fapt, diversiuni cu aplicaţie mondială. Procedura de bază este preluată de la prestidigitatori, care îşi pun în practică numerele de iluzionism canalizând atenţia publicului în direcţii false. Iată cele zece reţete:

• 1. Să distragi permanent aten­ţia de la problemele sociale reale, îndreptând-o către subiecte mi­no­re, dar cu mare impact emo­ţio­nal. Poporul trebuie să aibă mereu mintea ocupată cu altceva decât cu problemele lui adevărate.

• 2. Să creezi probleme grave, care angajează masiv opinia pu­blică şi tot tu să vii cu soluţii. Un exemplu: să favorizezi violenţa urbană şi apoi să vii tot tu cu gu­ver­narea providenţială care sal­vea­ză naţiunea în temeiul legilor re­presive cerute de popor, cu pre­ţul limitării libertăţilor democratice.

• 3. Să aplici toate mă­su­rile dure treptat. Ceea ce ar duce la miş­cări populare, dacă se aplică într-un singur pachet, devine dintr-odată suportabil dacă e livrat în porţii anuale, conform unui program anunţat.

• 4. Să obţii acordul de moment al poporului pentru măsuri economice dure din viitor. Omul se obişnuieşte cu ideea şi înghite tot, dacă e prevenit şi amânat.

• 5. Să te adresezi oamenilor ca şi cum ar avea cu toţii o gândire infantilă. În felul acesta, îndrepţi mulţimile spre un tip de gândire care nu face legătura dintre cauze şi efecte.

• 6. Să faci tot timpul apel la sentimente şi la reacţii glandulare, nu la raţiune. Să încurajezi reacţiile emoţionale, pentru că sunt cel mai uşor de manevrat.

• 7. Să ţii poporul în ignoranţă şi în satisfacţii ieftine, dar multe. Un sistem de învăţământ corupt şi nefuncţional este instrumentul ide­al de a tâmpi lumea şi a o controla.

• 8. Să încurajezi financiar acele mijloace de comunicare în masă care îndobitocesc pu­bli­­cul şi îl ţin legat de emisiuni şi se­ria­le vulgare, ce trag inteligenţa în jos.

• 9. Să stimulezi sentimentul individual de culpă, de fatalitate, de neputinţă. Persoanele care nu mai au impulsul de a se revolta, devin turmă şi sunt uşor de controlat.

• 10. Să apelezi la toate cuceri­rile ştiinţelor pentru a cunoaşte punctele slabe din psihologia individului şi a mulţimilor. În acelaşi timp, să discreditezi aceste cunoştinţe prin mass-media, astfel ca poporul să nu creadă în mijloacele şi strategiile statale de manipulare.

Pentru mine trenul a devenit o sursă de inspiraţie autentică. Cu o jumătate de an, în săptămâna Paştelui, descopeream lipsa de compasiune faţă de drama altora. Un om făcuse infarct în tren şi toţi se crizau că medicii încă încearcă să îl salveze, deşi şansele de viaţă erau aproape nule. Auzeam, rostite cu seninătate, vorbele unui călător “Să moară, ce trebuie să stăm noi după el”. Asta în faţa unei imagini înfricoşătoare cu soţia şi fiica sfâşiate de durere.

Zilele astea, după 14 ore de mers cu trenul, 7h dus – 7h întors, am descoperit cum opt oameni pot călători atâta timp fără să vorbească. Este o imagine pe care cu greu mi-o imaginam, ştiind că în tren există sute de subiecte de discuţie, iar uneori ai ghinionul de a coborî cu capul făcut praf de poveştile vreunui aventurier. De data asta, am nimerit într-un tren cuminte. Poate fi un început de civilizaţie pe care nu îl pot încă accepta. Din cei opt oameni, fiecare stăteam cu reviste, ziare, cărţi sau dormind. Nimeni nu scotea un cuvânt. Trei persoane peste 50 de ani, doi tineri de până în 25 de ani şi încă trei între 30 şi 50. Eterogenitatea trebuia, paradoxal, să creeze subiecte de discuţie. Nu putem fi toţi tăcuţi, îmi ziceam în timp ce mă frământa curiozitatea să ştiu ce gândeau şi ei – partenerii de călătorie. Mă întrebam, în amorţeala picioarelor cocoţate peste bagaje, când se va mai elibera vreun loc. Voiam măcar ca socializarea să îmi asigure informaţia esenţială pentru comoditatea mea. Dar, din păcate, nu a venit. Fiecare staţie era un motiv de speranţă, care murea la fluierătura omului de pe peron. De o singură persoană am aflat dinainte unde coboară pentru că am auzit-o vorbind la telefon.

Am crezut că e doar o întâmplare şansa sau neşansa de a nu comunica în tren. Până la întoarcere, când am trăit aceeaşi experienţă. Muţenie totală în călătoria cu trenul. Cauzele – mi-e greu să le descopăr că nu am studii de specialitate. Poate ne gândeam cu toţii la criză, la bani, la politică, la fotbal – poate ne-au amuţit problemele cotidiene. Poate nu ştim să furăm nimic din revoltele prosteşti ale altora şi cu timpul învăţăm să tăcem. Chiar şi în tren. Poate nu ne mai interesează nimic, nici măcar relaţiile inter-umane.

Poate. Nu ştiu dacă a fost coincidenţă sau au fost consecinţele realităţii de astăzi. Mă gândesc totuşi, cum putem interpreta muţenia a 15 oameni în două călătorii cu trenul de câte şapte ore fiecare?

Din întâmplare am citit articolul despre omul care a mers pe jos din Africa în România. La început am crezut că e doar un titlu pus aiurea (nu sunt rea, jurnaliştii mai obişnuiesc să facă din astea) şi în text să găsesc scenariul unui film sau al unui joc video. Din fericire, am găsit o poveste care merită citită.

Un francez a plecat în expediţia vieţii lui. Vrea să meargă din Africa până în Franţa pe jos. 20.000 de kilometri. Cu doar 7.000 de euro. Acum a ajuns în România, după doi ani de mers fără telefon, GPS, ci doar cu o cameră video. A băut apă de ploaie, a făcut baie în râu, a dormit sub cerul liber sau prin clădiri părăsite. În fiecare zi merge 80 de kilometri pe jos.  El spune că nu are altceva, decât visul ăsta.

Citesc şi mă gândesc ce înseamnă să ai timp pentru tine şi pentru visele tale. Să uiţi de rigorile societăţii şi să începi să trăieşti: vezi lumea, socializezi cu oameni diferiţi, înveţi să învingi limitele fizice, bei şi mânânci ce apuci, dar îţi trăieşti visul. Uiţi de superficialitatea de a fi robot. Fără ore fixe, fără meserie de o viaţă şi fără un concediu petrecut în fiecare an, în acelaşi loc, cu aceleaşi persoane.

E greu să ne depăşim limitele. Probabil ar fi o nebunie să ne urmăm toţi visele. Sau să plecăm în astfel de călătorii. Dar mă gândesc cât mă sperie să merg noaptea singură. Sau cât aş vrea să merg cu autostopul, dar fiecare şofer mi se pare un posibil violator. Ori să ajung să văd Clujul, dar de fiecare dată mă gândesc că banii îi pot folosi la altceva şi am destul timp să îl văd.

Sursă poză

Sunt invidioasă pe acest francez care nu face nimic cu viaţa lui şi totuşi face atâtea. Nici nu ştiu de ce avem nevoie în viaţă ca să ne simţim împliniţi. De ceva care să ne depăşească limitele, de familie, de resemnare? Şi când suntem destul de motivaţi ca să ne urnim fundul la magazin fără să ne urcăm în maşină? Când societatea noastră o să descopere frumuseţea mersului pe jos sau a minunatelor peisaje şi locuri din lume? Până să găsim răspunsuri la frustrările noastre, mă bucur să citesc astfel de poveşti. Aştept ca francezul să termine expediţia să îi pot spune, virtual, felicitări! Aici îi puteţi urmări traseul.

Mi-e poftă de România. O ştiu atât de puţin, încât în călătoriile mele rare ajung să admir şi un câmp gol. Până mă plictisesc. De tot ce înseamnă ţara noastră.

Încep să îmi fac grăbită bagajele pentru Moldova. Aveam să merg de Paşte într-o zonă pe care istoria o respectă, geografia o laudă, iar România o ignoră. Trenul de 17:25 mă face să mă grăbesc. La 17:00 termin emisiunea radio şi un taxi lent mă duce la gară. Ajung cu 10 minute înainte şi cred că în sfârşit primesc vacanţa pe care mi-o doream. “Trenul accelerat 1824 prezintă întârziere 50 de minute de la data sosirii”, se aude o vocea înfundată. Minunat. Mă aşez pe o bancă la soare şi aştept. Doar mirosul de urină din gangul unde m-am aşezat mă face să mai simt ceva.

Întârziere.. doar o oră

Soseşte trenul. Încerc să ghicesc în ce parte e vagonul. În mulţimea de coate grăbite, mă urc în tren şi îmi ocup locul. Retrăiesc pofta de călătorie. Dar trenul se încăpăţânează să îmi contrazică sentimentele. Afară e frig, iar în vagon aerul condiţionat îţi omoară toate simţurile. Dacă încerci să dormi cu capul spre geam, te loveşti de frigul de mai. Dacă încerci în partea cealaltă, îl deranjezi pe partenerul de drum. De multe ori un sedentar nervos pe greutatea lui. Lichidul galben din wc-uri este scurs pe jos, iar apa nu funcţionează. Te abţii patru ore şi tânjeşti măcar după un lan de porumb. Mizeria şi mirosul de praf murdar te fac să uiţi de peisaje şi de ţară. Geamurile jegoase îţi întorc privirea spre oamenii din tren. Pe care ajungi să îi citeşti din gesturi întreaga călătorie. Se vede Bucureştiul. Mai întâi groapa de gunoi din apropiere şi oamenii străzii care o exploatează intens. Apoi blocurile căzute şi sinistre. Gara este aproape şi zarva de pe peroane mă linişteşte. Nu am făcut întârziere decât o oră. Mai prind metroul.

Peste două zile îmi fac curaj şi pornesc spre Moldova. Prima destinaţie: Bacău. La fel, ca o posesoare de permis fără bani de benzină, aleg trenul: un accelerat cu etaj în care cozile sunt mai mari ca la promoţiile de ulei. Bagajele ţin loc de scuturi, scările nu se mai văd de persoanele grăbite să prindă un loc, iar călătorul universal oftează resemnat. Trenul pleacă şi ajungem în Basarab. La doi kilometri de Gara de Nord. Trenul se opreşte. 10, 20, 30 de minute. Nu înţelegem nimic până nu vedem medici şi poliţie. Un bărbat de 55 de ani a făcut infarct. Încercarea de a îl restabili mai mult de o oră atrage aceleaşi nemiloase strigăte: “Să moară, ce trebuie să stăm noi după el”, spune indignat un călător. Naşu’ îl aprobă: “Şi eu le-am spus medicilor să îl dea jos din tren. Da’ cică nu au voie să îl mişte. Ce mă interesează pe mine de el. Eu vreau ca trenul meu să meargă”. Ţipete, urlete şi curiozităţi. Câte o veste din partea celor care mergeam în vagonul respectiv îi anima pe toţi: “Era cu fata şi soţia. Nu cred că mai scapă”. După 90 de minute de aşteptare şi nemulţumire din partea călătorilor, îl văd ieşind pe o targă nemişcat. “A murit”, spune controlorul. Cei din tren sunt mulţumiţi că în sfârşit plecăm şi speră să recuperăm din întârziere. De parcă moartea unui om în vinerea dinainte de Paşte nu înseamnă nimic. De fapt, chiar nu a însemnat nimic.

Oameni murdari în trenuri murdare

Ajungem în Bacău după şapte ore de mers cu trenul. Nimic nu mai era încântător. Cu atât mai puţin gara al cărui pasaj subteran era rupt din filmele horror: întuneric, rahat la tot pasul, mirosuri înţepătoare, pereţi decojiţi, pavaj rupt şi oameni ciudaţi. Ieşirea la lumină a însemnat o vacanţă de vis timp de aproape o săptămână. În mijlocul sălbăticiei neatinse de oameni. Iar acolo unde erau oameni erau mizerii, defrişări, depopulări ale apelor, afaceri murdare şi natură vândută prost pentru profit. La întoarcere din vacanţa, am avut acceaşi soartă tristă. Multe ore de mers cu trenul. În acest mijloc de transport mizeria este de două feluri: fizică şi umană. Iar cea din urmă devine din ce în ce mai apăsătoare. Pentru descoperirea ei, vă recomand o călătorie cu trenul pe ruta Craiova-Petroşani într-un personal. Este o experienţă pe care am trăit-o acum două zile şi pe care am marcat-o ca fiind: călătoria care omoară dorinţa de a călători. Mi-aş dori să cred că trenul este singurul care ucide sentimente şi etalează sărăcia noastră spirituală, dar sunt convinsă că şi pe şosele e la fel. Sau poate mai rău. Aşa că nu îmi rămâne decât să cred că România e frumoasă din avion. Călătorie plăcută!

Ştiu că este o întrebare la care toată lumea încearcă să răspundă sau ştie clar că are un răspuns. Mă contraziceam acum câteva zile cu un prieten pe această temă: el îmi spunea că oamenii simpli sunt vinovaţi de situaţia ţării noastre, eu susţineam că de fapt sistemul şi politicul fac imposibilă viaţa decentă în România.

Argumentele lui erau următoarele:

• Suntem în UE şi nu ştim să beneficiem de cel mai mare avantaj al aderării în această organizaţie, acela al accesării fondurilor europene.
• Românii sunt cei care muncesc 3 ore pe zi, restul de cinci încearcă să le stea. Tot ei sunt cei care fură tot ce pot de oriunde;
• La noi în ţară agricultura este pe ultimul loc, nu se mai muncesc pământurile, deşi statul te-ar ajuta daca ai depune proiecte în acest domeniu;
• Nu mai există civilizaţie. Un litru de ulei face victime.

În principiu are dreptate. Nu trebuie să ne pierdem onoarea şi integritatea furând sau înşelând. Problema este că oamenii nu sunt aşa pentru că vor, ci pentru că nu au alternative. Cum putem să îi cerem unui primar din mediul rural să facă proiecte europene şi să acceseze fonduri pentru canalizare în sate, când el nu ştie să dea drumul la un PC. Cum putem să ne revoltăm pe românii care muncesc prea puţin, când au salariul minim pe economie 800 lei şi condiţiile de lucru sunt mizere? Am vrea ca agricultura să fie domeniul de bază al României, dar sistemul nu face nimic să atragă tinerii spre mediul rural şi să le ofere resurse puternice pentru asta. Cine să mai muncească pământul dacă din 10 case de la ţară, mai trăiesc doar 5 familii?

Eu aş avea curaj să fac pariu că dacă românii ar primi salariile din occident, dacă fiecare familie şi-ar permite un trai decent şi un concediu măcar o dată pe an, dacă statul nu şi-ar bate joc de comercianţii români, dacă am avea tot atâtea beneficii pe câte taxe avem, dacă la ţară s-ar alege primari competenţi, dacă tinerii ar fi ajutaţi cu locuri de muncă, nu s-ar mai ajunge să furăm, minţim, înşelăm. Nu suntem hoţi pentru că ne place, ci pentru că avem nevoie. De aceea îmi amintesc un scenariu în care un tânăr era ajutat să se angajeze pe un utilaj la autostradă şi i se promitea, că deşi are salariul mic, o să îşi scoată bani buni din furtul motorinei. Aşa se formează români hoţi şi săraci.

Până atunci să îl admirăm pe Valeriu Tabără cum declară convins că în România se munceşte prea puţin.

Eram in autobuz. In obisnuitul autobuz cu care am mers 4 ani la liceu. Am ajuns sa cunosc multe persoane care merg pe acest traseu. La fel si doua femei, mama si fiica, putin ciudate. Niciodata nu le-am inteles povestea.

Plinute, cu batic pe cap si fata mereu acoperita cu cate ceva, vorbesc in soapta si te imping din cand in cand la coborare. Astazi insa, desi nu as fi vrut sa stiu, am aflat povestea. Una din cele doua, fiica, se intinde cu picioarele pe scaunul din fata, atingand-o insistent pe doamna de pe scaunul de langa. Nervoasa, doamna cu haina de blana, machiata si cu ochelarii ce tradau incercarea de a parea inteligenta, o dojeneste pe cea cu piciorul neastamparat. Mai mult, tipa ii cere soferului sa opreasca autobuzul. Suna si la politie si nervoasa, chiar iritata, ne cere noua, calatorilor, sa intervenim sa o dam jos pe cea cu picioarele pe scaun.

Si de aici incepe povestea celor doua femei. Satula sa asculte mustrarile celor din autobuz, mama fetei neastamparate urla intr-un moment de disperare : “E handicapata. Este oligofrena. Are o criza si nu pot face nimic pana nu ajung acasa sa ii dau medicamentele. Nu ii pot spune nimic pentru ca o enervez mai rau. Ma doare sufletul sa o vad cum ma face peste tot de ras, dar e fata mea. Nu o pot abandona. Am ramas singura cu ea si nu stiti cat pot chinui. Muncesc ca sa ii iau medicamente, pentru ca pensia ei de handicapat de 600 lei nu ajunge. ” (ma rog, nu pot reproduce fidel, dar cam asa a sunat disperarea ei. Plus multe alte rugaminti de a o intelege).

Reactii din partea majoritatii din autobuz:

- Du-o la parc (acolo e un spital de nebuni din Craiova) daca e nebuna, ce trebuie sa o suportam noi;
- Inchide-o in casa, ce trebuie sa o plimbi in autobuz. Dupa ce ca nu plateste nici biletul..;
- Tine-o legata daca nu se poate controla;
- Mergeti pe jos. Sau trimite-o la cersit, asa macar face un ban pentru tratament;
- Plus multe rasete, chicoteli, nervi din partea celor indignati ca si bolnavii psihici pot merge cu autobuzul.

M-am uitat la acea mama care plangea si zicea ca ea nu isi poate abandona copilul si ii ruga pe toti sa ii inteleaga durerea. M-am uitat in autobuz si am vazut numai indignare, rautate, respingere, insensibilitate, oameni fara suflet. M-am gandit ca nu ar strica un anunt cu textul “Caut oameni”. De ce? Pentru ca ei, oamenii, au inceput sa dispara. Au ramas doar niste roboti umani.

Aseară am fost la Festivalul Studenţesc de Rock, Jazz, Folk, ţinut la Casa de Cultură a Studenţilor din Craiova.

Pornind de la una din zicalele prezentatorului „încă mai există sperantă” pot spune că şi eu am simţit acelaşi lucru. Că nu trăim chiar într-un oraş mort, lipsit de viziune, perspective, cultură şi bun-simţ. Dincolo de imaginea de ansamblu care cuprinde ţigani, câini comunitari, corupţie şi multe scandaluri, în oraşul acesta mai există şi oameni faini. Oameni care merg în pub să vadă o piesă de teatru, care se înghesuie la venirea unei personalităţi, oameni care luptă să aducă bun-simţ în oraş.

Astfel, în nici o jumătate de an, am avut ocazia să văd multe evenimente frumoase în Craiova. De la întâlnirile cu Gabriela Adameşteanu şi Solomon Marcus, până la festivalul cu Nicu Alifantis şi Alexandru Andrieş, dar şi piese de teatru de excepţie, concerte bune şi dezbateri propuse de onguri interesante.

Am realizat aseară că oamenii, indiferent de vârstă, sex, etnie, apreciază calitatea. Astfel, la festivalul unde s-a cântat live, şi s-a cântat bine, publicul, deşi foarte diversificat, a cântat şi a aplaudat tot timpul. Nu a contat că rockerii voiau rock şi folkişti folk. Toţi au aplaudat cu aceeaşi tărie fiecare artist şi piesă reprezentată. Formaţii tinere cu voci extraordinare, talentate şi pline de speranţă. Maieştrii care au format genuri muzicale, au dat tonul altor artişti şi au sprijinit orice iniţiativă bună în România. Adulţi care apreciau ce se întâmpla pe scenă şi îşi aminteau de vremurile bune.

Astfel, formaţiile tinere ca High Seas, No Antidote sau Avatar i-au făcut pe craioveni să simtă că se poate şi altceva în oraş decât #RMA. Tineri talentaţi ca Bogdan Grosu sau Bogdan Oprănescu au vibrat în sală la fel ca şi corzile lor de la chitare. Un moment special, de care ne-am bucurat a fost prezenţa celor doi artişti: Nicu Alifantis şi Alexandru Andrieş, care au cântat aproximativ 1 oră, clipe în care nimeni nu a stat jos, majoritatea au aplaudat, restul au zâmbit şi au râs. Acestui moment i se alătură formaţia Cargo, pe care nu o văzuzem niciodată live, sau daca o văzuzem, o ignorasem. Deşi nu se compară cu marile formaţii de rock străine, spectacolul făcut de cei de la Cargo nu a fost deloc slăbuţ. Pe lângă faptul că au făcut să dea din cap şi câteva doamne peste 50 de ani, cei din sală erau extaziaţi.

Care a fost cel mai frumos moment? Cel în care a început spectacolul, care anunţa o aşa muzică de calitate. Deşi nu ascult mult rock şi la Cargo doar am mişcat din picior, în mulţimea care se distra cu totul şi cu totul altfel, pot spune că m-am bucurat pe deplin de momentele de folk, de prezenţa atât a tinerelor formaţii, cât şi a artiştilor consacraţi.

Ni s-a promis că festivalul va deveni din nou tradiţie în Craiova, venind după o pauză de 8 ani. Să sperăm că vor mai veni şi alte lucruri bune, pe educaţie, dezvoltare, cultură. Orice iniţiativă este bine-primită atunci când vrea să ofere calitate. Şi Craiova a început să înţeleagă că de asta are nevoie oraşul. La mai bine!

Să nu vorbim despre clişeul zilei de astăzi “patrioţi pentru o zi”, ci de ceva “minunat” petrecut de ziua României. Toate televiziunile au invitat oamenii de calitate din ţara noastră, de la cei mai buni jurnalişti, la olimpici, campioni mondiali, scriitori, artişti, istorici, i-au lăudat, le-au cerut părerea, etc. Chiar şi ştirile sportive şi-au permis de 1 decembrie să mai pună un video din gimanstică, handbal, scrimă şi altele.

Băi, nu vi se pare revoltător ca toţi aceşti oameni minunaţi să merite doar O ZI din an în care să fie băgaţi în seamă? Cum mă, o zi? Să ii chemi şi să demonstrezi tu ca televiziune că apreciezi valorile naţionale şi că România are cu ce să se mândrească şi la ce să spere! Măcar cu atât ne putem mândri de 1 decembrie. Trăiască România!

Mi-am amintit şi de una de la Realitatea tv azi-dimineaţă : “Românii sunt în număr mare la defilare, peste 1000 de persoane”. Daca 1000 de persoane la ziua României sunt mulţi, atunci aici cum sunt?

La jegul asta uman sigur nu inima este cea care-i pune sangele in miscare, pentru ca n-are.

Ma tot gandeam la ce naiba am invatat eu psihologia si la ce mi-a folosit, exceptand faptul ca la bac am luat o medie buna la materia asta. La facultatea de psihologie nu am dat, la alte facultati cu profil asemanator m-am razgandit, asadar sa fi invatat niste teorii degeaba?

Mi-am dat seama insa cat m-a ajutat sa privesc lucrurile din jurul meu si cata deschidere mi-a oferit. Erau niste simple teorii din care nu intelegeam nimic, dar pe care incercam sa le definesc, sa explic ceva ce nu putea fi explicat. Asa cum psihologia pentru mine a fost ceva nefolositor din punctul de vedere al profesarii in acest domeniu, ea insa m-a ajutat sa schimb si sa inteleg ceva.

As putea face aceasta paralela cu situatia oamenilor din Romania. Stiti, toata lumea scrie despre tara asta. Unii ca e frumoasa, altii ca e urata, ba ca are oameni faini ce nu sunt promovati, ba ca e plina de politicieni jegosi. Departe de aceste afirmatii adevarate, fiecare in parte, exista una care cuprinde toate aceste teorii: tara asta e atat de complicata, incat fiecare om care incearca sa o inteleaga, nu face altceva decat sa demonstreze ca ii pasa.

Chiar daca n vedete si n jurnalisti vor sa plece din Romania, sunt intigrati de ce se intampla, scriu, vorbesc, filmeaza, tipa, urla, o fac pentru ca le pasa. Astfel si-ar face bagajul si ar pleca fara sa spuna nimanui. Poate e un prim pas spre schimbare, poate e mai degraba sfarsitul care nu isi mai gaseste inceputul.

Totusi, se schimba ceva. Se schimba oamenii care pana acum nu aveau nimic de spus, se schimba emisiunile si oricat de influentata ar fi presa de oamenii din spatele fiecarui post de televiziune, ea vrea sa faca ceva. Exista proiecte. Exista organizatii. Exista promisiuni. Exista oameni care dincolo de propriile necesitati, doresc binele colectiv. Nu ma intereseaza ca greva fiscala nu rezolva nimic si e sau nu o porcarie, sunt incantata ca exista atitudinea din partea noastra. Sunt incantata ca acum se vor naste opere bune, fapte bune, proiecte bune. Acest colaps in care traim genereaza o serie de sentimente prin care vrem sa facem si sa schimbam ceva. Cum cele mai bune opere s-au scris prin suferinte, torturi si inchisori, la fel cele mai bune schimbari vin in urma unor decizii gresite.

De aceea, sper ca asa cum eu am fost schimbata de o materie aparent ermetica si nefolositoare, la fel si Romania sa fie schimbata de actiuni simple, inutile, dar care au in spate oameni carora le pasa.