Locul unde fiecare minut contează. Peisajul în care lucrurile sunt ordonate la fel, culorile au aceleaşi nuanţe, mirosul nu se schimbă şi corpul e ordonat de obişnuinţa zilnică a mişcărilor.

Aşa îmi imaginez acele munci repetitive, singuratice. De exemplu „casieriţă într-un hypermarket”. În fiecare zi joci rolul căpitanului Hook speriat de ticăitul ceasului. Sau poate, într-o versiune modernă, plictisit şi nepăsător. Oricum, nu contează prea mult că eşti doar un robot perfect ansamblat. Mai departe, mă gândesc la rolul unui „ceferist în pustietate”. Mai vezi prin sate părăsite o baracă din chirpic, în care, culmea, locuieşti un om ce flutură un steag la anumite ore. E drept că rolul lui e destul de important, doar că, dacă te întrebi în viaţă ce ai realizat profesional, nu vei putea răspunde decât cu „am fluturat un steag”, sau o cârpă de culoare roşie pe balconul din pustietate. Macazul singuratic îţi e nevastă, amantă, prieten, copil şi frate. Dar mai e viaţă şi după macaz.

La fel de tic-tac mi se pare şi meseria de „paznic” sau cum se spune, agent de securitate. De cele mai multe ori eşti autorul moral al siguranţei unei clădiri, persoane etc, doar că de prea puţine ori te simţi util în postura de roboţel vigilent. În fiecare zi păzeşti acelaşi lucru, îmbrăcat la fel, în acelaşi loc, trăindu-ţi singur singurătatea. Te gândeşti probabil că filmele americane au tot timpul în centru un erou, iar tu poţi fi actorul principal. Doar că până atunci meseria te seacă de puteri. Fizic şi psihic.

Exemplele pot continua. Sunt multe joburi care te aruncă într-o uitare a adrenalinei, satisfacţiei şi împlinirii. Nu poţi să creezi, să cunoşti, să socializezi. Toate aceste munci pe care le-am menţionat sunt demne de apreciat. De fapt cei care le suportă. E uimitor cum trebuie să faci zi de zi exact acelaşi lucru şi să mai ai puterea să zâmbeşti, să mergi acasă şi să te prefaci fericit. Dar trebuie. Pentru că nu trăim într-o lume lipsită de robotizare, ci una cucerită de acest principiu. Mă întreb totuşi, cum putem găsi satisfacţie în nişte munci pe care le facem din obligaţie?

Lasand la o parte bancurile cu armata albaneza, eu nu mi-as dori un razboi cu astia )

A trecut la cele vesnice si ultimul bunic pe care il mai aveam in viata. Despartirea nu a fost usoara, mai ales ca a venit pe neasteptate.

Inmormantarea a avut loc la tara. Acum 11 ani, tot acolo, am fost la inmormantarea bunica-mii. Atunci am fost baiatu’ cu “du-te pan’ la brutarie“, “du-te si cumpara bomboane“, “du-te si schimba niste bani” etc. Acum am fost implicat mult mai mult, chestie care a venit impreuna cu niste raspunsuri la intrebari pe care, de-a lungul timpului, mi le-am pus.

Niciodata n-am inteles protestele enoriasilor care se opun schimbarii preotului din sat. De unde atata disperare, si, mai ales, de ce?

Pana zilele astea, cand l-am inmormantat pe bunicu-meu si am vazut ca oamenii de la tara n-au nicio treaba cu ce scrie in Biblie. Nici macar n-au citit-o si nici nu au vreuna in casa. In schimb, la mare putere sunt obiceiurile si parintele din sat. Obiceiuri prostesti inventate si modificate de-a lungul anilor, iar cel mai grav este ca preotul din sat le aproba tacit si profita de naivitatea oamenilor care cred in strigoi, moroi si dresul mortilor. Astfel ca intre parinte si sateni s-a creat o legatura puternica, care are la baza obiceiuri barbare si prostesti.

Cel mai mult la o inmormantare te costa obiceiurile. Mult mai mult decat preotul, care iti ia 400 RON, desi ei se lauda ca o fac gratis.

Pana acum cand rosteam cuvantul moda, ma gandeam de cele mai multe ori la stil vestimentar si la ce se mai poarta, desi stiam ca poate fi inteles si ca actualitate, gust colectiv, etc. Asa am descoperit insa ca e o moda in fiecare lucru din ziua de azi, de cele mai multe ori una ce se accentueaza de pe o zi pe alta si care nu se mai stinge ca altadata, ci se intentisifca si i se adauga noi dimeniuni.

Astfel, e la moda:

• sa fii fata si sa te crezi microbista. Nu neg ca nu ar exista si fete care sa iubeasca fotbalul cu adevarat, pana la urma e un sport ce isi are sustinatorii lui. Dar e o diferenta intre a sti ce inseamna fotbalul si a crede ca stii. Aveam o colega care zicea ca tine cu Dinamo. Este adevarat ca stia cativa jucatori de la echipa, insa la ea microbismul doar la atat se rezuma. Aa, ea era in pas si cu moda de a uri echipa Steaua. Daca o intrebam ce meciuri au fost, cand e etapa, cine, cate puncte are, un antrenor cunoscut, daca ii puneam orice intrebare din fotbal, in afara de cum se numesc cativa jucatori dinamovisti, nu stia. Dar era microbista. Pe stadion, la unul din meciurile Craiovei, inca 3 microbiste strigau de zor “Hai Craiova”. Daca le vedeai, aveai impresia ca o viata intreaga nu au facut nimic altceva decat sa tina cu aceasta echipa. “Ai fata, da pe ce loc suntem”, intreaba una din ele. “Fata, nu stiu, da cate echipe sunt in total”? Eee, lasa, ca putem striga si fara sa stim informatiile astea. Ba chiar daca o victorie a Stelei ar avantaja echipa cu care microbistele tin, ele nu s-ar bucura, pentru ca iubesc doar o echipa si urasc Steaua. Sau iubesc Steaua si le urasc pe restul.

• sa citesti in locuri publice. La fel, exista si oameni care citesc in tramvai, autobuz, pe banci, pentru ca nu au timp si probabil iubesc cartile si profita de acele momente. Dar uneori am impresia ca e doar o moda. Urmaream o tipa in autobuz, care cum a urcat, si-a scos cartea dintr-un ghiozdan (citea Coelho ) si care a mers vreo 4 statii de autobuz. E o distanta destul de mare in care ai timp sa citesti cateva pagini daca ai atentie distributiva si iti place cititul in public. Pana a coborat nu a dat niciodata pagina, desi nu era o carte de critici literare sau psihanaliza sa iti dea dureri de cap. Si ma intreb cu ce rost ai scoate cartea in autobuz sa apuci sa citesti 10 randuri, pe care oricum le uiti si nu le savurezi, iar cand ajungi acasa, le reiei pentru ca in autobuz auzeai cat e pretul la branza si rosii, sau ce minunatie au mai facut aia din Guvern.

• Ce mai e la moda? Sa spui ca iti place sa te plimbi prin ploaie. Nu neg ca este romantic si filmele de dragoste care ne smulg lacrimile au cel putin o scena in care cei doi indragostiti se impaca in ploaie. Si mie imi place cateodata sa ma mai atinga cativa stropi, dupa o zi torida de vara. Dar parca m-am saturat ca pe fiecare blog nou ce il descopar sa citesc la sectiunea Despre, “imi place sa ma plimb prin ploaie”. E sigur vorba de o noua moda, ca doar cine poate adora, ca intr-o zi de toamna, spre iarna, cu cateva grade afara, cu un vant puternic care nu te lasa nici macar umbrela sa o tii deschisa, sa se plimbe prin ploaia cu stropi mari? Eu una simt ca imi ingaureste creierul si vreau sa ajung cat mai repede la caldura. Dar da, si mie imi place ploaia, imi place sa ma plimb oricand prin ploaie, m-as muta chiar undeva unde ploua mereu si unde nu ajunge lumina soarelui niciodata. Bla, bla, bla.

• Cred ca o stiti si pe aia cu “numarul meu norocos e 13″. E la fel de prezenta in descrierile blogurilor ca cea cu ploaia. Pana asta-seara nici macar nu am fost curioasa sa stiu povestea numarul ghinionist (dar iata ca am citit aici si acum stiu), dar daca tot s-a pastrat legenda asta, sa fim adeptii ei, sau macar indiferenti, asa cum sunt cei care nu cred in astfel de superstitii. Dar cum, dintr-o data s-a nimerit ca numarul norocos al tuturor sa fie 13?

• Si cel mai la moda, dar o moda care a inceput de cativa ani si care tot dureaza e sa te apuci de fumat atunci cand esti cu prietenii. Ce naiba, cum sa mergi cu unu caruia i-au luat ai lui masina in clasa a XI-a si care sta cu geamurile deschise si muzica la maxim, fara sa fumezi? Sau sa te duci si tu pe terasa vara si sa comanzi un cocktail, ca sucul sau ceaiul nu mai sunt la moda, fara sa stai pe spate, cu ochelarii de soare pe ochi  si cu tigarea in mana? Dar neaparat daca esti fata sa fie din aia lunga si subtire (tigarea, zic!). Si sa incepi sa cauti cu privirea posibile victime ale pradatorului din tine.

• Si nu in ultimul rand, e la moda sa stai sa critici persoane sau obiceiuri pe bloguri. Eu de ce n-as fi scris articolul asta ca sa fiu in rand cu lumea?

Acum e randul vostru sa sesizati ce alte lucruri la moda mai cunoasteti!

E o chestie care nu mi-a placut niciodata la poporul roman: admiratia pentru baieti. Insa nu orice admiratie, ci aceea in care sa ajungi sa nu vrei sa nasca nevasta fetita. Cum decurge situatia cand indragostitii afla ca vor avea un copil? “Iubitule, vei fi tata, spune ea fericita (sau nefericita dupa caz). “Doamne ajuta sa fie baiat, este raspunsul imediat al barbatului in majoritatea cazurilor”. Si nici macar nu o spun in gluma. Cunosc o familie cu 4 fete. Oricine ar fi zice ca e o fericire sa ai copii multi si sanatosi si sa ai si cu ce sa ii cresti. De ce 4 fete? Pentru ca barbatul familiei era atat de disperat dupa un baiat, incat au iesit numai fete, iar apoi si-a dat seama ca nu are nicio sansa. O a cincea era deja prea mult.

Si cum sa te simti tu ca fata cand parintii iti spun ca ar fi trebuit sa fii baiat? Sau poate sunt putin mai diplomati si nu o fac, insa totul in jurul tau se leaga de dorinta de a se naste baieti. Cred ca si doctorii au ajuns sa considere o nastere fericita atunci cand fatul este fecior. Stiu eu ca treaba asta nu e doar a poporului roman, stiu si in istorie de moartea femeilor care nu puteau face baieti care sa ramana mostenitori la tron, insa unde este progresul de care tot vorbim? In gandire nu?

Si pentru ca nu este de ajuns sa stim cu totii ca barbatii sunt favorizati in societate, mai suntem nevoiti, de fapt nevoite, sa ne relaxam la o petrecere sau la ziua cuiva ascultand muzica cu .. “baieti”. Astfel mi-am dat seama intr-o zi cand eram la o petrecere unde se asculta muzica populara, ca tot folclorul nostru se bazeaza pe feciori. Dar toti, absolut toti interpretii canta despre ei si despre cat de implinita este viata atunci cand ai langa tine un baiat. Se canta si despre fete, insa singura melodie legata de ele este una a lui Constantin Enceanu “Cine are fata mare/Are multa suparare”, in care noi tot un factor negativ suntem.

Cel mai rau si cel mai rau este insa ca si noi, ca femei, ajungem la randul nostru sa ne dorim, atunci cand vom naste, sa fie baieti. Desi sper ca mentalitatea sa faca progrese si sa puna macar un semn de aproximatie, daca nu de egalitate intre cele doua sexe. Pentru ca indiferent daca un baiat duce sau nu un nume mai departe, daca e capabil sau nu sa gestioneze afacerile din familie, un copil este de fapt oglindirea ta in societate. Un copil este un alint si o sursa de energie, o parte din fiecare om care face ca viata sa fie un intreg.

Fie ca va e frica sau nu de fete, dragi tati, ele sunt cele  ce va ofere iubire neconditionata. Asa ca ar fi bine sa le apreciati mai mult!

Si acum putina muzica din folclorul romanesc despre dragii nostri baieti:

Sunt una dintre norocoasele fete careia i-ar fi stat mai bine ca baiat: imi plac fotbalul, sahul si jocurile de noroc. Din fericire, tot timpul am avut adversari pe masura si am reusit sa ma perfectionez la majoritatea jocurile cunoscute in Oltenia si nu numai.

Sahul este jocul care ma motiveaza cel mai mult si pe care il practic cel mai des, mai ales acum ca sunt in vacanta. Singura regula pe care i-o impun adversarului inaintea inceperii jocului este de  a nu da inapoi, din momentul in care a facut mutarea (nu de alta, dar frate-meu mereu se retrage cand isi da seama ca mutarea a fost gresita si ii iau piesa respectiva).

La table pot spune cu o usoara lipsa de modestie ca putini au reusit sa ma bata. Nu neaparat pentru ca sunt un as, ci pentru ca am un foarte mare noroc la zaruri, asa de mare incat atunci cand sunt pe punctul de a lua bataie, fac linie tehnica.

Monopoly si remmy sunt jocuri de familie, cand eram mica le practicam la fiecare zi onomastica, revelion sau alte sarbatori (mi-e dor de acele vremuri). La monopoly am norocul sa imi cumpar proprietatile care produc cel mai mare venit si sa castig mereu bani sau alte beneficii. Remmy imi place doar etalat, motiv pentru care atunci cand joc pe tabla iau bataie.

De la inceputul articolului ma chinui sa imi amintesc ce jocuri de carti stiu. Pana acum am reusit sa mi le amintesc pe urmatoarele: macao, septica, poker, whist, kemps, cruce (e specific ardelenesc, l-am invatat de curand, dar imi place la nebunie), popa prostul, minti, toci, razboi.

Ideea este ca toate aceste jocuri mi-au dezvoltat imaginatia. Sunt capabila sa vad situatii reale, din viata de zi cu zi si sa le tratez ca pe niste piese de sah care necesita doar atentie si pe care le pot elimina cu usurinta. Desi riscul de a cadea captiv acestor jocuri, la fel de mare ca acela de a confunda viata reala cu filmele, necesitatea de a le cunoaste este aproape echivalenta cu necesitatea de a invata orice alt lucru.  Ele iti confera incredere, te invata ce inseamna sa pierzi sau sa castigi. Cel mai mare risc al unui om este acela de a deveni unilateral. Iar asta omoara rasa umana.

Iar ca bonus:

Nu am nimic impotriva nuntilor traditionale, pana la urma fiecare isi face nunta cum vrea, daca mie nu-mi place si nu ma simt bine la nunta lui, nu ma tine nimeni legat, pot pleca oricand, scuze se gasesc. Pana acum putine sunt nuntile de la care am plecat mai devreme.

Totusi obiceiurile de la nunta care se fac pentru ca asa trebuie sa se faca, sunt putin deranjante, se vede ca sunt facute fortat, ca nimeni nu le face din placere, aproape nimeni nu stie, de la cap la coada, ce trebuie facut, fiecare stie o chestie, majoritatea ii intreaba pe lautari.

Diferenta dintre o nunta, de la tara, la care se respecta traditiile si o nunta de la oras, unde se incearca sa se respecte traditiile, este ca, la oras, mirii par niste marionete, la fel si nuntasii, li se spune tot ce trebuie sa faca, de cand se scoala dimineata, pana seara, cand mireasa arunca buchetul.

Studiu de caz, o nunta de pe alte meleaguri:

Si acum intrebarea: Cat de greu ar fi sa faci asa ceva in Romania?

Pentru ca, ma gandesc, greu ai sa gasesti un popa sa vrea sa-i faci asa ceva in biserica, greu convingi si socrii mari si socrii mici ca aia este distractie si nu circ.

[sursa video]

E mai mult o intrebare retorica. Nici macar nu sunt sigura ca imi plac nuntile, tinant cont ca nunta e o afacere profitabila. Ieri am fost cu ai mei la o nunta, la un restaurant din Craiova.

Nu pot spune ca nu mi-a placut si nu m-am simtit bine, dar noi oltenii parca prea petrecareti suntem. Cununia a durat cateva minute, e mult spus, vreo 40 de secunde, cei doi au fost intrebati daca sunt de acord sa se casatoreasca, raspunsul a fost da, s-a semnat si gata casatoria. Parca prea rapid pentru ceva ce se presupune ca ar trebui sa dureze intreaga viata.

Ce ma incanta la nunti? Cel mai mult obiceiurile. Si da, as vrea sa se pastreze unele dintre ele. Cea cu invelitul si dezvelitul miresei, mersul acasa la nasi, la parinti, hora miresei, mancatul din painea miresei, aruncatul buchetului, scoaterea jartelei, jocurile celebre la nunti: taraselul, rustem, perinita, sarba dogarilor.

Ce pot spune de nunta de aseara? A fost multa mancare. Poate prea multa, nu stiu daca se exagereaza doar de ochii lumii sau din dorinta de a iesi totul bine. Fructe, aperitiv rece, aperitiv cald, doua feluri de friptura, fiecare cu cate o garnitura, inghetata si tort. Bautura a ramas aproape intreaga, s-au baut mai mult vinul si sucurile. In rest, whiskey si alte tarii au ramas neatinse. Servirea a lasat de dorit. De ce? Pentru ca erau numai tineri, pana in 18 ani, care munceau cu adevarat, insa erau coordonati de 2, 3 doamne scortoase care dadeau comanda sa stranga repede farfuriile, sa ia nu stiu ce de pe masa. Ar trebui lasat ori un personal format numai din tineri, ori numi varstnici, dar care sa isi faca treaba asa cum trebuie, nu sa lase povoara pe mana unor tineri.

Lautarii au fost si ei buni. Au cantat, lumea a iesit la joc, au fost si calusarii, si ansamblul de dans Maria Tanase. Ee, aici am eu ceva de obiectat. Chiar ma gandeam candva sa scriu un articol pe tema asta. Era acel ansamblu care din cand in cand mai reprezenta cate un dans regional. Si cum il jucau? Pai frate, cumva cum romanul nostru nu va reusi niciodata. Un dans care si-a pierdut toata autencititatea. Se dadeau peste cap, sareau vreo jumatate de metru in sus, isi rasuceau femeile pe toate partile. Pai asa joaca romanul hora? La noi e doi in fata doi in spate, doi in stanga, doi in dreapta. Ce reprezinta acest folclor? Poporul roman? NU! Reprezinta niste dansuri, cu pasi complicati, furati din alte culturi, combinati, si uite asa ne laudam noi in lume cu ansamblurile noastre de muzica populara.

In privinta banilor, ce sa zic. Cam multi irositi. Si pe lautari si pe cantareti si pe dansatori, si pe nunta in sine. Acum depinde de ce asteptari ai de la o nunta. Daca vrei sa vorbeasca lumea cateva saptamani dupa, e ok sa faci unele lucruri inedite, insa daca vrei cu adevarat sa te si casatoresti si sa ai si ce sa mananci, important este sa faci acest pas intr-un mod simplist. Ma gandesc ca daca s-ar mai pastra si in oras traditia de la tara, unde nunta dureaza 3 zile, nu ar mai fi deloc profitabil atunci sa te insori/mariti.

Este si un pic trist la nunta. Vezi tot felul de oameni imbracati in cele mai penibile haine, dar care vor sa iasa in evidente, vezi femei machiate strident, fetite mici incaltate in tocuri, barbati care vor sa demonstreze ca sunt buni si incep sa se incure ca si caii dupa ce beau cateva pahare de vin, bai pline de femei ce isi refac machiajul din jumatate in jumatate de ora. Cu ce rost? La nunta trebuie sa te simti bine, nu sa fii impopotonat cat mai bine.

In fond, ce ar trebui sa fie nunta? Traditie sau obligatie? Simpla sau fastuoasa? Obligatie sau placere din partea celor care vin?

Ar fi o minciuna sa spun ca nu cred in Dumnezeu, in Lumea de Apoi si in tot ce tine de religie. Ba mai mult, imi face mult mai bine sa cred ca bunica-mea ma vede de acolo de Sus si are grija de mine. Dar e un sentiment ce nu il exteriorizez, in care cred si pe care il port in inima.

De la a crede in ceva si la a face ceva mi se pare un drum lung. Acest verb “a face” l-am intalnit atat de des la inmormantarea bunicii mele ( nu mai are rost sa vorbesc de evenimentul in sine si de sentimentele din momentul acela si chiar din acesta..) unde vorba “cate bordeie atatea obicee” a fost intalnita la tot pasul. De la pomenitul pana la 6 saptamani, la cei 44 de colaci, cele 44 de batiste cu lumanari, cele 12 pomeniri, etc cel mai absurd mi s-a parut “bocitul”.

Fiecare femeie care tamaia mortul trebuia sa il jeleasca. Dar nu numai atat, sa ii compuna si versuri si sa il planga cu toata forta glasului. La inceput am fost impresionata si aceasta jale ma apasa din ce in ce mai tare. Dar aceasta jale dura doar 1 minut, pana era tamaiat mortul, apoi femeia care jelea, iesea in curte, radea, povestea, etc. Ba mai mult, pe vremuri aceste bocitoare se plateau pentru a plange si compune versuri mortului. Nu stiu daca romantismul a avut o asa influenta, sau mai degraba simbolismul unde moartea capata alt sens, dar aceasta traditie mi se pare sadica. Sa plangi fals pentru un om mort. Este macar etic, este macar corect fata de cei carora le pasa?

Traditie sau nu, ritualul de inmormantare este destul de dificil de implinit. Pentru simplul fapt ca din 100 de persoane uiti sa dai un prosop unei singure persoane care a aparut in curte intr-un moment in care nu ai fost pe faza, a doua zi tot satul afla de supararea si isprava persoanei care nu a primit un prosop. Imi ramane sa sper doar ca exista o Lume mai buna decat cea de aici.