Nu imi pot scoate din minte imaginea criminalului de la Craiova, cel care a ucis acel elev. Imi amintesc stirile de la Kanal D cu flashurile alea stridente ce te anuntau fapta grava ce o savarsise. Ma gandesc cu oroare si scarba la acel copil de 19 ani, dar nu constientizez de fapt ca el e doar o victima a parintilor. O victima a educatiei. A avut nesansa de a nu fi invatat ce e bine si ce e rau.

In acelasi timp ma gandesc la perioada cand am fost in Franta cu colegii. Imi amintesc cum unii din liceu furau suvenire fara urma de regret si cum se laudau cu toate lucrurile furate. Tin minte ca imi doream atat de mult sa mai cumpar un breloc de la Mont Sain-Michel, dar cum nu mai aveam bani l-am luat si l-am bagat in buzunar. Dupa cativa metri facuti imi venea in minte imaginea maica-mii cand imi spunea sa nu fur niciodata orice ar fi. M-am intors si l-am pus la loc si parca ma simteam de 10 ori mai libera. Mai fericita.

Copiii din Romania au nesansa de a nu fi educati, de a nu beneficia de increderea si sprijinul unui parinte. Asa se nasc smecherii. La fel si hotii si criminalii. Asa sunt cei pe care ii vedem si ii condamnam. Ei sunt copiii care stau in spatele gratiilor, pe care ii uram, dar care de fapt sunt doar niste copii, ca si noi, dar cu alt destin. Cu alta soarta pe care nu ei o hotarasc.

Cum e de cele mai multe ori un parinte de Romania?

• Indiferent. Nu merge la sedinte, nu tine cont de nevoile copilului, il rasteste cand acesta isi spune punctul de vedere;
• Exagerat. De cele mai multe ori copilul se fereste sa vorbeasca la telefon in preajma lui sau sa lase deschisa o conversatie la mess. Nu are incredere in parinte si nu poate avea o relatie de amicitie cu el. Interpreteaza orice gest si afirmatie.
• Plin de prejudecati. Mai ales in ceea ce priveste fetele. Aici se incadreaza si parintii mei cu brio si nu pot trece peste anumite concepte pe care le-au mostenit si ei la randul lor. Parca viata ar fi un tipar pe care trebuie sa il urmezi intocmai. Orice abatere de la regula e o greseala. Niciodata nu poti incerca pentru ca nu primesti sprijinul lor.
• Violent. Am prietene care au parintii violenti si care stiu pe de rost sloganul “bataia e rupta din rai”. Dar nu bataia pentru ca ai facut ceva rau, ci bataia ca nu te supui. Ca nu faci in fiecare zi ce ti se dicteaza. Ca nu esti sclavul care trebuia sa devii prin nastere pentru simplul motiv ca ai fost nascut. Aici se incadreaza parintii cu gandirea “eu te-am nascut, eu te omor”.
• Exemplu negativ. Cand un parinte bea, fumeaza, injura, incalca toate regulile de circulatie, nu inteleg cum vine cu pretentia ca al sau copil sa nu bea, sa nu fumeze si sa mearga regulamentar? Pai cu cine a trait acel copil? Mai trist mi se pare sa ti se spuna cu tigarea in gura ca nu ai voie sa fumezi.

Nu vreau sa generalizez, stiu ca sunt si foarte multi parinti care stiu sa aiba o relatie buna cu copiii, care inteleg ca cel mai important e sa comunici si sa ajungi la un compromis. Din pacate, majoritatea sunt ca cei descrisi mai sus. Sau poate zona asta a Olteniei e mai nefasta si exista atatia parinti care nu inteleg ce inseamna aia educatie, ori intr-adevar in Romania nu se va putea vorbi despre o relatie cu adevarat constructiva intre un copil si un parinte. Cert este ca cei mai multi monstri se nasc din incapitatea parintilor de a ii educa. Si asta este o mare tragedie: sa nu ai norocul de a fi educat si crescut spre a fi fericit si implinit ca om. Atunci esti degeaba!

De cand eram mica, am tot auzit din gura lui taica-meu proverbul asta, incat in primii ani de scoala mi-l repetam ori de cate ori eram certata ca nu invatasem “Ce te legeni”. Nici tabla inmultirii nu mi-o insusisem prea repede, dar nu faceam doi pasi in casa ca o voce ma intreba din senin “9×6″ sa verifice daca am mai repetat. Ma prinsesem insa ca mereu ma intreaba din cea cu 9 si asa ajunsesem sa raspund perfect oricarei intrebari.

Cu timpul am ajuns in generala si am inceput sa fiu motivata cu tot felul de chestii: ba ca daca iau premiul I imi cumpara bicicleta, aceeasi motivatie care a tinut la frate-meu, ba ca ma trimit la mare cu prietenii, nici gand cand venea vara, ori ca primesc cine stie ce haine. Am crezut cu sfintenie proverbul si in primul an de liceu, in anii urmatori am lasat-o mai moale nefiind prea multa exigenta, iar in anul terminal de liceu am izbucnit. M-am trezit ca nu mai credeam proverbul.

Inainte cu cateva luni de bac, taica-meu incerca sa imi reaminteasca ce imi spusese inca din clasa 1. Si asa am pornit o discutie contradictorie. Incercam sa ii explic ca toti cei pe care ii vede el cu bmwuri pe strada sunt tigani fara nici macar 4 clase, sunt smecheri cu o afacere probabil ilegala, sau inceputa cu spaga, incercam sa ii arat politicieni care nu stiu sa conjuge un verb si au ajuns primari, fata presedintelui care nu poate sa faca pluralul unor substantive, mare vedeta care zice testuri in loc de teste. Si atunci, ce naiba de proverb tampit mai e si asta “Ai carte, ai parte”? Parte de ce? De munca? De stat si muncit pentru cateva sute de lei cu care nu iti poti plati intretinerea? Oameni cu facultati care lucreaza ca soferi pe taxi? Studii superioare pentru muncitori necalificati?

Si mi-am dat seama dintr-o data, dupa toata cearta asta, ca pana la urma proverbul asta e adevarat. Chiar daca stiu ca poate nu o sa am niciodata o casa cu o gradina mare si un hamac in care sa adorm cu o carte in brate, si nici o masina de familie cu 7 locuri, sunt convinsa ca tot ce am invatat pana acum ma face superioara celor cu bmwuri si cu afaceri pe malul marii. Sunt convinsa ca discutiile cu oamenii inteligenti din jurul meu sunt cu multe peste discutiile dintre vedete pe scena inselaciunii. Vreau sa cred ca in cativa ani, sau zeci de ani, si sute daca vom mai apuca, la puterea tarii vor fi tineri care cred in acest proverb, care stiu ca numai invatand si asimiland pot dobandi putere.

Sunt convinsa ca orice om cu carte are parte de tot ce poate fi mai spectaculos pe lumea asta, incepand de la informatie, pana la sentimentul cunoasterii si al iubirii de frumos. Timpul trece, faima, masinile si banii se duc, dar oamenii deosebiti raman. De aceea eu zic sa incepem sa credem cu totii in el.

Invatam inca din clasele mici ca om inseamna fiinta rationala, fiind cea mai evidenta deosebire intre el si animale. Pe zi ce trece incep sa imi pun tot mai des intrebari despre ce inseamna sa fii om. Este oarecum gresita teoria initiala, daca ne gandim la un singur lucru: un retard mintal este rational? Deci el nu este om?

Trecand pe langa cele expuse, o alta definitie este aceea ca omul este fiinta inteligenta. Dar si delfinii s-au dovedit a fi fiinte inteligente. Ei nu sunt insa oameni. E o teorie corecta?

Cum as defini eu omul? Probabil l-as trece prin toate etapele vietii si i-as testa capacitatea de a fi om. Ma uitam ieri-noapte pe Discovery si vedeam oameni dornici de a ucide, acei psihopati care rad si sunt fericiti ca ucid. Ma ingrozea gandul ca pot avea parte de un sfarsit ca al celor care au cazut in mana unor criminali.

Dar cum m-am saturat sa traiesc cu gandul ca toate teoriile sunt corecte, o sa imi construiesc o teorie in functie de experientele mele anterioare. “A fi om” inseamna:

- Sa respecti cel putin porunca numarul 6: Sa nu ucizi. Desi exista multe modalitati de a ucide un om si totusi el sa fie in viata, ma refer la sensul strict etimologic.
- Sa nu le faci rau parintilor:  Sunt momente in care ii ranim si poate fara dreptate ii judecam mult prea aspru. Insa in momentul cand ai ajuns sa iti bati mama sau tatal pana nu se mai pot ridica de jos, incetezi din functia de a fi om.
- Acelasi lucru si in cazul parintilor.  Daca i-ai dat nastere copilului, nu inseamna ca trebuie sa iti fie recunoscator. Nu el a ales. Nu l-ai facut nemuritor. E de datoria ta ii oferi o educatie, insa nu ai dreptul la a ii face viata un chin: aici ma refer la tati betivi, la mame care isi descurajeaza copiii si ii fac sa se simta ca nu sunt capabili de nimic, la parinti care isi vad odraslele ca pe niste animale, pe care daca nu le legi, nu le poti stapani.
- A fi om inseamna a respecta parerile celorlalti. Atata timp cat traiesti pe lume crezand ca doar tu ai dreptate, ca doar tu stii adevarul absolut, poate ai puterea sa te teleportezi pe Luna. Astfel, am mai scapa si noi de extraterestri.
- Omul are sentimente. Daca tu ca fiinta te rezumi doar la mancare, sex, somn, si nu esti capabil sa simti iubire, manie, furie, bucurie, emotie, esti degeaba. Adica in acel moment al vietii tale esti mort. Exista insa sanse sa te invie cineva.
- As mai adauga ca supliment sa respecti restul poruncilor. Din nefericire, multi le-am incalcat macar o data pe celelalte sau macar unele dintre ele. Ar insemna ca omenirea sa se rezume la sfinti. Totusi, putem fi oameni incercand sa le respectam.

Pentru mine definitia omului nu este importanta, nu ma intereseaza nici daca cineva are 2 ochi, un nas si o gura, daca are corpul intreg sau IQ-ul peste 150. Cel mai important este sa inveti, cu timpul, sa fii om. Sa ai vocatia de a iubi, ierta si accepta neconditionat toate perioadele vietii.

Un adolescent vine acasa la 5 dimineata. Tatal, agitat, il ia la intrebari.
Tanarul ii spune:
- Te rog sa ma intelegi, am avut parte de o partida nebuna de sex.
Tatal, mult mai linistit:
- Ei, baiete, in cazul asta hai sa-mi povestesti. Stai jos si hai sa bem o bere.
Tanarul :
- O bere a vrea, dar inca nu pot sa ma asez…

Am scris mai demult un articol cu prieteni falsi, un articol pueril, intr-un moment in care consideram prietenia a fi cel mai important lucru. Acum cand il citesc ma apuca in acelasi timp si rasul si plansul, mi se pare atat sincer cat si idiot, simplu si fara sens.

Nu are prea mare importanta ce scrie in el, ci comentariile pe care le-am primit, despre care am mai vorbit aici. Majoritatea sunt de la adolescenti, zic eu ca pana in 15 ani dupa sinceritatea cu care isi povesteau intamplarile, insa este primul articol la care am adunat povesti. Fiecare si-a spus povestea, cum l-a mintit prietenul/prietena, cum o prietenie s-a transformat intr-o dragoste de durata si cum oamenii se despart din cauza orgoliilor. Revenind la varsta celor care au comentat, acesti copii au nevoie de intelegere si de afectiune, din moment ce au preferat sa isi povesteasca oful intr-un spatiu virtual. Eu vad lucrurile in felul urmator: parinti care aparent vad in internet un posibil dusman al copiilor lor, insa in acelasi timp ei ii imping sa stea cat mai mult timp acolo, sa ii creeze comunitati si sa capete nevoia de care duc lipsa.

Imi amintesc de mine si de marile mele “drame”. La 13 ani aveam impresia ca mi se intampla cele mai urate lucruri din lume, credeam in melodii si filme de dragoste, aveam impresia ca nimeni nu ma intelege, in momentul acela ma destainuiam unui jurnal (nu utilizam internetul pe atunci), aflam tot ce voiam despre cei din jur prin intermediul oracolelor. Parintilor mei, asa cum consideram si noi acum, li se pareau niste prostii suferintele mele si nu au incercat niciodata sa se coboare la nivelul meu, ca si cum ar intelege ca pentru mine era important, asa s-a creat oarecum ruptura in comunicare. Se pare ca si eu le-am preluat mentalitatea, din moment ce de fiecare data cand primeam un mail la acest articol in care o adolescenta povestea cum pentru ea e sfarsitul lumii ca prietena cea mai buna, careia ii povestea orice nu o mai baga in seama, ma bufnea rasul si ma gandeam ce probleme minore si prin cate mai are sa treaca.

Acum incerc sa iau in serios si sa ma gandesc ca nu numai ce traiesc eu acum e important, iar povestile celor mai mici decat mine sunt minore. Incerc sa ofer intelegere, pentru ca nu vreau ca ai mei copii sa se destainuie unui monitor, unui spatiu fals. Nu stiu daca e ceva mai rau decat sa ajungi sa nu iti cunosti copilul, sa nu stii ce nevoi are si sa ii oferi cu totul altceva decat si-ar dori.

Incerc sa imi amintesc care a fost prima mea simpatie. Cred ca un vecin din blocul alaturat, prin clasa 1. A voastra?

Suparare la mine in familie asta-seara: frate-meu nu a raspuns la telefon: frate-meu e student in Bucuresti in anul IV si in fiecare zi vorbim cu el, eu mai des, ai mei doar o data pe seara (asta acum in anul IV, ca in anul I si II vorbeau destul de des).

Revenind, in fiecare zi vorbim cu el la telefon. In aceeasi situatie e si prietenul, care este student in Craiova, parintii lui fiind din Arad. In fiecare zi vorbeste de cateva ori cu ei. Ceea ce ma mira este faptul ca mereu isi adreseaza aceleasi intrebari: ce faci?, ce ai mancat?, unde te-ai mai dus?, cum a fost la facultate?, bineinteles raspunsurile fiind aproape identice: fac bine, am fost prin oras, am mancat ce am mai avut, etc.

Adevarul este ca si eu am ajuns dependenta sa vorbesc macar o data cu frate-meu pe zi. Daca nu, am o stare de nervozitate si curiozitate.

Acum, intrebare pentru studentii sau fostii studenti, sau cei care ati facut armata (bineinteles, cu metodele de comunicare din zilele alea): cat de des vorbeati cu parintii/rudele? E deranjant pentru cineva plecat in alt oras sa fie sunat mereu? Sau din contra, e motivant si imbucurator sa fie sunat atat de des?

Bula mic cu ta-su la piscina. Merg ei pe marginea piscinei si Bula aluneca pe gresia uda. In ultima clipa, se apuca de p**a lu’ ta-su si se salveaza. La care ta-su se uita in jos si ii zice cu dispret:
- Vezi, ba, daca erai cu ma-ta iti spargeai capu!

Cred ca intreabarea din titlu este una dintre cele mai stanjenitoare intrebari adresate de un parinte copilului sau in momentul in care vine pentru prima data cu partenerul/partenera acasa.

Mi-am adus aminte de experienta traita de fratele meu in momentul in care si-a adus acasa iubita. Se tot invartea maica-mea, se gandea cum sa aseze lenjeria, cum sa puna perinile, oare o sa doarma impreuna, oare o sa doarma ea cu mine si el singur? Intrebari care macina orice parinte cu prejudecati, care la randu-i a trecut prin asa ceva. Cazul a fost mai simplu decat parea, pentru ca ea (iubita fratelui meu) si-a exprimat dorinta de a dormi cu mine, provenind dintr-un mediu in care conceptia aceasta s-a pastrat intacta.

Din nefericire, sau poate fericire pentru vremurile ce vor urma, atat eu cat si fratele meu pastram aceleasi conceptii, fiind de parere ca nu este frumos sa dormi cu iubitul/iubita cand mergi la el/ea sa te prezinte parintilor.

Eu ma intreb daca tine de bunul simt (cel putin la mine in creier asa a fost intiparita informatia) sau este doar o prejudecata si un tipar pe care oamenii refuza sa il paraseasca?