Cred ca intreabarea din titlu este una dintre cele mai stanjenitoare intrebari adresate de un parinte copilului sau in momentul in care vine pentru prima data cu partenerul/partenera acasa.

Mi-am adus aminte de experienta traita de fratele meu in momentul in care si-a adus acasa iubita. Se tot invartea maica-mea, se gandea cum sa aseze lenjeria, cum sa puna perinile, oare o sa doarma impreuna, oare o sa doarma ea cu mine si el singur? Intrebari care macina orice parinte cu prejudecati, care la randu-i a trecut prin asa ceva. Cazul a fost mai simplu decat parea, pentru ca ea (iubita fratelui meu) si-a exprimat dorinta de a dormi cu mine, provenind dintr-un mediu in care conceptia aceasta s-a pastrat intacta.

Din nefericire, sau poate fericire pentru vremurile ce vor urma, atat eu cat si fratele meu pastram aceleasi conceptii, fiind de parere ca nu este frumos sa dormi cu iubitul/iubita cand mergi la el/ea sa te prezinte parintilor.

Eu ma intreb daca tine de bunul simt (cel putin la mine in creier asa a fost intiparita informatia) sau este doar o prejudecata si un tipar pe care oamenii refuza sa il paraseasca?

Poate ca nu copilaria este cea mai frumoasa parte a vietii, dar in mod sigur este cea lipsita de griji. Multi copii au norocul de a fi alaturi de bunici in aceasta perioada. Cum eu am fost un copil norocos, am copilarit cei 7 ani la tara, la bunicii din partea tatalui meu.

Bunica mea a fost o adevarata “crescatoare de copii”, avand la sanul ei 3 copii si 4 nepoti. A fost mereu o fire bolnavicioasa, dar cu toate astea nu a refuzat nicio clipa sa ne ingrijeasca. Si nu a fost deloc usor: vara-mea a tras calul de coada si a ramas fara dantura, eu si frate-meu dadeam adevarate batalii, jucandu-ne tinta cu pietre, toti 3 la un loc eram pagube la casa omului, vara-mea reusind sa ne imbete, sa ne ia de acasa, sa ne implementeze ideea ca noi suntem cei trei muschetari.

Bunica-mea mai bea din cand in cand, insa bunicu-meu avea grija sa inchida beciul inainte sa plece la camp. Dar nimic nu era imposibil cu mine langa ea, care mereu ma strecuram si reuseam sa ii fac rost de o sticla de vin. Asta cu conditia sa bem amandoua (credeam ca e de bine). O poreclisem pe bunica Michael Jackson. Pana la varsta de 7 ani am locuit acolo, iar cand am ajuns in Craiova totul avea o infatisare diferita: pentru mine “masinile” erau “masani”, “semintele” erau “samante’, “prosopul” era “carpa”, astfel maica-mea avand misiunea grea de a ma dezvata de aceste obiceiuri.  Cand aveam 9 ani, bunica mea a decedat si singura consolare a fost ca undeva acolo sus ma vegheaza.
Bunicul, cel care inchidea mereu beciul, a fost si este un om al naibii (la figurat). Am avut de tras cu el, fiind cel mai de temut om din sat (asa ii place lui sa creada). Adevarul este ca are o gura cat o sura, dar o data cu batranetea (79 ani) s-a mai domolit si a inceput sa o planga pe bunica-mea si sa isi dea seama ca nu o aprecia atat cat trebuia. Atunci cand cuiva din neam nu ii convine ceva il poreclim Ilie Cotet (asa il cheama pe bunicu-meu) pentru ca el este omul vesnic nemultumit.

Bunicii din partea mamei mele au facut parte din cealalalta jumatate a vietii mele si au avut cu doi oameni in minus de crescut fata de ceilalti, aici fiind 2 copii si 3 nepoti. Din cauza perioadei pe care am apucat sa o copilaresc acolo (am petrecut toate vacantele, mai ales in perioada adolescentei), nu am stiut sa apreciez ce mi se oferea. Bunica avea grija in fiecare zi sa avem hainele spalate (nu a folosit niciodata masina de spalat), sa avem mancare calda si paine in tast. Era toata rosie de la caldura din bucatarie, cu toate astea nu era zi in care masa sa nu fie plina de bunatati. Atat cat aveau posibilitate, ne ofereau bani, inghetate, plimbari la Dunare, la pescuit, mersul in targ si mancat de mici.
Bunicul a muncit cand era tanar pe tractor, prin orezarii, avand acum la batranete un mare handicap la picioare. Nu poate sa mearga foarte bine, motiv pentru care mereu s-a chinuit sa faca treaba, insa bunica indeplinea uneori si sarcinile lui. Ceea ce am apreciat si am urmat ca exemplu la cei doi bunici din partea mamei a fost ca s-au iubit. Nu era zi sa nu manance impreuna, seara sa nu iese amandoi la banca, noapte sa nu adoarma inainte sa vorbeasca. Faceau totul impreuna. Din pacate, acum 4 luni bunica mea a murit de leucemie si pentru bunicul chinul de a locui singur il omoara.

Mi-ar placea ca oamenii sa se aprecieze mai mult intre ei. Am invatat ce inseamna un bunic abia cand bunica-mea mea se tara prin spital si avea sperante sa joace la nunta mea, atunci, cand stiam care ii va fi diacnosticul, am incercat sa ii arat ca o apreciez, insa prea tarziu pentru a recupera o viata. De aceea, de aceea este bine sa apreciem bunicii si parintii. Pentru ca sunt parte din noi si pentru ca serile in care ne suna nervosi sa venim acasa nu sunt doar din orgoliul lor de a sta noi inchisi in casa, ci pentru ca fiecare vis in care noi lipsim ii conduce pe drumuri groaznice, absenta noastra ii face sa isi imagineze violenta, pericol. Cel mai frumos cadou pentru un bunic si un parinte este un copil.

Cel mai frumos cadou pentru un copil este sa se poata bucura de toata atentia si iubirea primita din partea lor. Nu pierdeti timpul! Aveti de recuperat minute bune de afectiune.

Nu e langa tine? Nu l-ai legat de pat? Nu e inchis intr-o cusca? Atunci e rau. Poate fi langa un put, poate fi langa o balustrada, sa nu cumva sa fie la baie sa dea cu capu de gresie sau sa fie in bucatarie sa se taie cu cutitul.

Ati vazut stirea cu fetita care a cazut in put, nu? Sigur ca da, ca doar e pe toate posturile si siteurile. Si stiti cine e vinovatul la fiecare inec, incediu, cazatura?

Potrivit reprezentanţilor ISU Calaraai, fetita a fost lasata nesupravegheata de catre parinti si a cazut in put.

Sursa

Eu nu inteleg ce inseamna sa fii parinte. Mi-e chiar frica de momentul cand o sa fiu mama. Nimeni nu se gandeste ca acei parinti care traiesc chinul ca al lor copil este intr-un put, nu au chef sa povesteasca cum si-au lasat fetita nesupravegheata? Fac pariu ca daca traieste, vor veni cei de la Protectia Copilului si vor lua fetita de sub custodia parintilor pentru a o duce prin nu stiu ce centru. Sau asa se va spune la televizor. Aaa, dar da, parintii merita ce e mai rau ca au mers pana la vecini, si fetita a ramas sa se joace in curte, ei merita si ani de inchisoare daca ma gandesc, a fost o crima cu premeditare nu? Pe cand aia de a luat 2 ani cu suspendare a fost involuntar, nu? Hai ca e dreptate.

Nu va enerveaza parintii care intervin in viata copiilor? Nu ma refer aici la acei parinti care isi educa frumos copilul, care discuta si care dau sfaturi, care asculta si parerea copilului, care ajung la un compromis si care rezolva in cel mai placut mod orice problema.

Ma refer la acei parinti care nu au altceva de facut decat sa ia decizii in locul copiilor lor. De exemplu, la ce liceu sa intre sau unde sa mearga. Ma gandesc la asta, cand ma gandesc la prietena mea din generala, cu care sunt in acelasi liceu, insa nu sunt in aceeasi clasa pentru ca tatal ei i-a zis sa dea la o alta sectie, desi poate nu a fost si dorinta ei. Recunosc ca si pe mine m-au sfatuit sa merg la alt liceu, alta sectie, insa am ales ce am considerat ca este potrivit pentru mine, ceea ce ma caracterizeaza si acolo am mers. Nu va enerveaza parintii unor parinti? Ma refer la copiii deja casatoriti, ai caror parinti tot intervin in caznicie. Si nu intr-un mod neintentionat, acei parinti care tot baga strambe ba baiatului, ba fetei, care tot cauta sa afle ascunzisurile din casatoria celor doi. Sau ce sa mai zic de mamele care aleg nora pentru baiat. Daca vine baiatul cu ea acasa si nu ii place mamei/tatalui, trebuie neaparat facut ceva. Si atunci planuri, nervi si tot felul de intrigi pentru a combate decizia copilului.

La fel de mult ma enerveaza copiii care nu sunt in stare sa gandeasca, sa ia decizii, sa se intretina intr-o mica masura singuri, pentru ca mama si tata ii cresc in puf. Nu imi plac deloc copiii care nu se tin de promisiuni. Inteleg ca a stabilit o anumita ora cu parintele la care sa vina acasa, insa macar atat sa faca, sa respecte acea ora. La fel si un parinte care interzice iesirea pana la o anumita ora, cu anumite persoane, acei parinti care conmtroleaza copiii cand nu sunt acasa prin ghiozdane, genti, haine.

Mare mi-a fost uimirea cand am fost la biserica si preotul sfatuia parintii sa isi controleze atat copiii, cat si sotul/sotia, cand acestiea nu sunt prezenti, pentru a putea fi intorsi la calea cea buna. Adica ce inseamna aceste controale? Traim in jungla sa coordonam deciziile si parerile celorlalti?

Indiferent de ce zice mama sau tata, un copil trebuie sa stie sa decida pentru el. Ca parintele intervine atunci cand nu se mai poate face nimic, sau cand copilul cere ajutor, este de inteles. Desi afirm lucrurile acestea acum, nu stiu ce inseamna sa fii parinte, insa imi doresc sa reusesc sa capat incredere si sa emit incredere in cadrul unei familii.

“Posibilitatea de a sustine un lucru fara a-l accepta este semnul unei minti educate”

Nu are nimeni la noi in tara, in afara de politicieni, mai multe drepturi decat copiii. Sa nu se inteleaga gresit, am un copil si ma bucur ca are aceste drepturi.
Ce facem insa cu copiii care se folosesc de aceste drepturi pentru a face rau?
Si mai grav. Ce facem cu copiii care se folosesc de aceste drepturi si fac rau altor copii stiind ca sunt intangibili, ca nimeni nu are ce sa le faca.
S-a ajuns ca rar sa mai gasim o clasa de elevi intr-o scoala unde sa nu existe acesti micuti monstrii. Se incepe de la gradinita unde se scoate limba la educatoare stiind ca doamna nu mai are voie sa pedepseasca fizic.

Si… se ajunge aici




Este normal ca un copil cu drepturi sa chinuie o intreaga clasa de copii aparent fara drepturi in fata lui?
Se rezolva aceasta problema cu o simpla amenda data parintilor?

Au trecut 25 de zile de cand s-a descoperit ca fetita violata de unchiul ei este insarcinata.
Au trecut 25 de zile de cand cei din colegiul medicilor, doctori, legisti, vedete, preoti si multi altii discuta la televizor daca fetita trebuie sa continue sarcina sau nu si inca nu s-a luat nici o decizie.
Daca maine se ia decizia sa se intrerupa sarcina va fi mai dificil decat astazi, peste doua zile va fi si mai greu, insa acum 25 de zile era mult mult mai usor decat acum.
Decizia parintilor si a fetei se cunoaste, ei doresc intreruperea sarcinii, dar in Romania nu conteaza.

Inca nu pot vorbi din perspectiva unui parinte asa ca nu stiu exact ce este bine si ce nu, insa o sa scriu din punctul meu de vedere.
In primul rand trebuie sa ne gandim foarte bine ce inseamna aceasta responsabilitate de a avea un copil ca dupa cativa ani sa nu se ajunga la vreo situatie cu parintii despartiti ori cu parinti rai adica maniosi pe copii, sau cel mai rau caz dintre toate sa ramana copilu fara parinti.
De cele mai multe ori ma gandesc cum ar trebui sa ne comportam cu un copil, apoi cu un adolescent. Spatiul dintre cele doua extreme este destul de mic. Adica intotdeauna trebuie sa acordam libertate unui copil, insa prea multa libertate inseamna extrema opusa, scaparea de sub control. Cred ca cel mai mult conteaza si cel mai important dupa parerea mea este educatia parintelui. Eu cred ca mereu fiecare parinte este tentat sa isi educe copilul dupa educatia pe care el insusi a primit-o. Nu cred ca este foarte corect, insa pentru multi este o metoda mai sigura. Eu cred ca fiecare parinte ar trebui sa incerce sa se adapteze nevoilor copilului, insa in mod limitat. Nu sunt de acord cu bataia sau cu certurile la varste mici. Nu cred ca un copil poate intelege prin bataie de ce nu e bine sa faca un lucru, daca nu ii este explicata situatia. Cea mai frecventa greseala este cea de a anula comunicarea cu copii. Atunci cand face un lucru gresit nu trebuie tratat cu “ce dracu facusi”, “copil tampit” sau alte adresari de acest gen. Atunci cand un copil este supus unei astfel de cresteri rolul lui in societate va deveni minoritar. In sufletul lui va exista mereu teama de a se exprima de frica de a nu gresi. Fiecare lucru si fapt gresit trebuie explicat. Insa daca acel lucru este repetat la infinit o mica cearta nu strica.

Cred ca exista 4 tipuri majoritare de parinti: parinti normali, cei indiferenti, cei ce isi maltrateaza copii si cei care ii parasesc ( in ultimele trei cateogorii am ezitat sa scriu cuvantul “parinte”). Ce inseamna sa fii normal? Sa stii cand sa ii oferi libertate, sa ai incredere in copilul tau, de fapt mai intai sa il inveti ce inseamna incredere, apoi respectul, sa ii stabilesti niste limite, si sa culegi mai tarziu roadele educatiei tale. Cred ca nu mai are rost sa definesc cuvantul indiferent. Cred ca indiferenta se simte de cele mai multe ori atunci cand exista mai multi copii intr-o familie si unul se simte dezapreciat. De aici si comparatiile intre frati si cum de unul reuseste si celalalt nu in viata. Desi cred ca nu prea exista parinti care sa isi iubeasca mai mult sau mai putin unul din copii, eu de multe ori am simtit dezavantajul acesta desi nu a fost adevarat. Asa ca discriminarile de genul cum ca el e baiat si are dreptul si tu esti fata si nu ai dreptul sau el e mare tu esti mic, nu isi au rostul, pentru ca in sufletul si mintea copilului se creeaza devalorizare in comparatie cu restul. Deja imi vine greu sa vorbesc despre cei ce isi maltrateaza copii, insa am vazut un astfel de caz in autobuz, cand un copil de 5 anisori era batut de mama lui pe motiv ca si-a cerut caciulita. Nu stiu cat de normal a fost acel gest, insa exista cazuri si mai rele si cred ca decat a deveni un astfel de parinte mai bine refuzam sa facem copii. Despre greseala de a iti parasi copilul se poate scrie mult, insa ma rezum la a sublinia ca cel ce nu are o situatie minima de a isi creste copilul, oricat si-ar dori nu trebuie sa il chinuie cu neajunsuri. Divortul este la fel cea mai grea pedeapsa pentru un copil. Un lucru e cert cu sigurantza, nu face bine sa fii “orfan de un parinte” si mai grav sa existe undeva si sa nu il intereseze.

Ma gandesc oare cand poate sa isi dea seama un parinte ca a gresit in educatia pe care a oferit-o? De multe ori aud parinti care se plang ca au scapat de sub control un copil si nu au ce sa ii mai faca. Mi se pare greu de crezut ca se poate ajunge in aceasta situatie, insa si daca se ajunge, oare a cui e vina? Mereu un parinte ar da vina pe anturajul copilului, insa eu cred ca atata timp cat un copil are stabilite niste bune principii in cap, conteaza prea putin parerea celorlalti. Ma intreb oare cum este posibil sa nu ai incredere in educatia pe care i-ai oferit-o propriului copil. Sa nu crezi in ce spune, sa nu ai incredere in ce face, si toate astea din vina educatiei. Copii sunt cei care sufera de cele mai multe ori din cauza proastei educatii a parintilor, sau mai precis din frica de a nu da gres, exact atunci se greseste mai mult. O alta mare greseala este de a rasplati proasta educatie prin rasfat exagerat si indeplinirea fara pic de limita a dorintelor copilului.

Cred ca cea mai buna cale de a deveni cel mai bun parinte este de a te gandesti tu ce ai fi vrut pentru tine cand ai fi fost copil si aplica in prezent copilului tau tot ceea ce ti-a lipsit.