Cu intarziere, si pentru asta-mi cer scuze, raspund la leapsa de pe blogul lui Daniel.
Las deoparte familia, rudele si prietenii, pentru ca as vrea sa scriu despre alte 20 de lucruri pe care le iubesc/plac.

- Age of Empires. Nimic nu mi-a mancat mai multe nopti ca jocul asta. La nicio materie n-am facut meditatie, insa pentru jocul asta am fost sa ma meditez (nu glumesc). Il jucam la modul profesional, pe servere straine cu chinezi si arabi. Zilele trecute am auzit un rington cu muzica din el si mi s-a zbarlit pielea pe mine.
- Muzica. Mai ales cea veche. La mine playlistul din Winamp se incarca din foldere gen: 1000 All Time, 100 Greatest Dance, 100 Best of All time, 80′s collection, etc.
- Litoralul. Bai, deci nu conteaza prea mult, Grecia, Turcia sau cel mai deplorabil litoral romanesc, tot gasesc eu un loc cu apa sarata si adanca in care sa ma simt bine. Atat de mult imi place.
- Cartile. Am citit multe si incerc sa citesc zilnic, macar cateva pagini.
- Sa fac poze. Si fac. Cele mai multe cd-uri si dvd-uri le am cu poze.
- Bancurile si glumele bune. Ma credeti ca am auzit/citit zeci de mii de bancuri?
- Sa analizez oamenii. Cred ca este singurul lucru care mi-a placut cand am facut taxi. Inainte sa urce in masina, incercam sa-mi dau seama ce fel de om este viitorul client.
- Programarea PHP. Nu mai sunt chiar asa pasionat, da’ m-a atras intr-atat incat am bagat multi bani in cartile de programare, am stat sute de ore pe forumuri si am pierdut nopti intregi, incercand sa-mi fac site-uri de la 0.
- Sa lucrez in Photoshop.
- Calatoriile. Oriunde si aproape oricand. Insa nu mi-ar placea sa merg prin zapada cu nasul inghetat.
- Pescuitul. Si ma oftic ca-l practic din ce in ce mai rar.
- Pestele. Daca-mi dai sa mananc un an de zile numai peste, bine, nu acelasi fel de peste, nu cred ca as face nazuri.
- Sa fac/facem gratare. Oriunde si oricand. Multe le-am facut si iarna, au iesit super
- Filmele. Am vazut tone la viata, insa, din pacat, observ acum cum se pune mai mult accentul pe grafica si 3D, decat pe scenarii, intrigi si prestatia actorilor.
- Salata de rosii. Da’ sa fie din alea gustoase si care lasa zeama.
- Masinile. Mai ales cele din reviste si cursele de masini.
- Electronicele. Imediat dupa Revolutie am tinut sa am antena satelit, televizor color (Telefunken) casetofon (International) si video (Akai). Si acum, casa imi este plina de electronice.
- Sportul la TV. Dupa fotbal (tin de cand ma stiu cu U. Craiova, AC Milan si FC Barcelona) urmeaza Formula 1 (sunt fan Schumacher, Juan Pablo Montoya si Fernando Alonso), Motociclismul (fan Max Biaggi si Valentino Rossi), Tenis (mi-a placut mult Pete Sampras), alte sporturi cu motor si Turul Frantei (am tinut cu Ulrich). Sa nu credeti ca tin doar cu cei mai buni. Pe Schumacher l-am placut de cand concura pentru Benetton (il vedeam pe RTL), pe Montoya il stiam din cursele de peste Ocean, pe Rossi il urmaresc de la 125cc.
- Carnea de la galeata. Prajita in propria untura pana se face firisoare, sa arunc vreo doua oua peste ea si apoi sa o mananc direct din tigaie cu mamaliga rece, varza acra si sa beau un pahar de zaibar. Nu manac des asa ceva, o data sau de doua ori pe an, da’ pentru mine este reteta suprem.
- Cafeaua. La tigari am renuntat, nu si la cafea.

Pana acum imi placea sa zic ca urasc vara si iubesc iarna. Nu stiu de ce, poate doar ca voiam sa fiu altfel, poate pentru ca iarna imi plac manusile si esarfele colorate, sau ninsoare si pomii incarcati de resentimente.

Cert este ca am inceput sa redescopar vara. Vara cu trecutul si prezentul ei. Un trecut care ma gasea de cele mai multe ori pe asfalturile incinse din satul bunicilor si un prezent in care bantui un oras mare, lipsit de aglomeratie ziua si inghesuit de masini noapte. Poate ca regret putin din racoare marii pe care nu am mai intalnit-o de ani buni. Poate si muntele cu aerul lui si-ar dori sa ma gazduiasca. Departe de aceste ganduri, vara poate fi frumoasa si fara concedii si excursii.

Simt cum pepenele rosu devine fructul meu preferat, cum multitudinea de legume ma ajuta sa prepar o salata multicolora, cum afinele marunte si acrisoare imi pateaza hainele, cum pepenele galben este servit dimineata, cum plaja cu nisipul uscat de la marginea orasului imi ingroapa talpile, cum ochelarii de soare imi vin mai bine ca niciodata, cum sandalele usoare si si comode imi fac piciorul frumos, cum verdele viu sau griul stins imi reflecta starea de spirit, cum lumea e obosita de caldura, iar pe mine ma invie.

Ma bucura gandul ca sunt libera. Ca nu sunt nici eleva, nici studenta. Ca pot sa ma trezesc si sa plec, sau pot lenevi cu o carte in brate. Ca imi pot face planuri ce implica lucruri simple: o iesire la iarba verde, o zi de pescuit, sau cateva zile de plaja la Dunare. O limonada facuta in casa si un telefon prietenelor care incearca sa-si gaseasca vara. O chemare in oras. Un refuz. Un articol sau un film bun din 2000. Un monopoly cu prietenii sau un tenis de masa in parculet. Volei pe campia cu iarba si un buchet de flori de camp.

O vara este cee ce simtim atunci cand o traim. Iar mie imi place ce simt.

Astazi nu mai este nici Craciun fericit nici Craciun ieftin.. e doar Craciun usor! Prajituri? Exista in cofetarii cu oferte de sarbatori care te momesc cu asa numitele prajituri de casa. Au mult gem, zahar si alte ingrediente de care nu te-ai apropia. Am rugat-o pe maica-mea sa renuntam anul acesta la prajiturile cumparate si sa facem noi una. A fost de acord, doar ca.. prajitura aleasa de ea a fost cremsnit. Am facut-o in maxim 2 minute: 2 foi cumparate, crema cumparata, frisca cumparata. Au trebuit doar batute cremele si asta a fost prajitura.

Mai departe am vrut cozonac. Dar de ce sa ne chinuim sa facem, cand jos unde lucreaza maica-mea sunt cozonaci proaspeti. Stiti, eu inca sunt mica, la 18 ani tot as vrea sa stiu si eu cum se face un cozonac, cum se coace, cum gusta, cum miroase. Dar nu.. el a trebuit sa fie cumparat. Si ce ipocrite erau compunerile mele din clasa a V-a, atunci cand am castigat olimpiada la romana.. scriam de mirosul de cozonac asezat pe masa.. de unde, nu am facut niciodata cozonac acasa.

Sarmalutele.. singurele facute acasa. Poate pentru ca in supermarketuri nu sunt la oferta sau nu sunt promovate in mod special. Dar pun pariu ca in cativa ani si ele se vor cumpara.

Ce a mai ramas necumparat? Starea de Craciun? Familia? Apartenenta? Dragostea? Nu stiu care din ele, insa stiu ca nimic nu mai este fermecator.. mesajele de Craciun sunt aceleasi, de foarte multe ori copiate si nici macar din suflet, doar din datorie, prajiturile si mancarea sunt cumparate, nimic nu mai este pregatit la adevarata valoare, oraselul copiilor este gol, cu o singura tiribomba in care se invart 5 oameni. Mai exact, ce reprezinta Craciunul in secolul 21?

Prea multe definitii pentru cuvantul fericire. Prea multe filosofii in care fericirea este definita ca uitarea nefericirii, in care fericirea este un termen generalist si atribuit tuturor.

Gresim cand incercam sa ii facem fericiti pe ceilalti, facand ceea ce ne face pe noi fericiti. Poate ca cea mai grea si importanta lectie pe care am invatat-o pana am a fost ca fiecare isi vede de interesul propriu si fericirea fiecaruia depinde in mare parte de el.

M-am gandit la cateva exemple si am constatat ca fericirea nu este nimic altceva decat placere: placere fizica, placerea de a obtine ceva, placerea de a fi cineva, placerea de a face ceva. Dar placerea pe culmile ei cele mai intalte.

Fericirea unui avar: banii.
Fericirea unui politician: puterea.
Fericirea unui parinte: copilul.
Fericirea unui blogger: comunitatea formata.
Fericirea unui adolescent: iesirea in evidenta.
Fericirea unui altruist: binele altora.
Fericirea unui gradinar: florile.
Fericirea unui emo: Tokio Hotel

Ce s-ar intampla daca i-as oferi unui avar un cd cu Tokio Hotel, daca unui politician i-as impune sa isi doreasca binele celorlalti, daca unui parinte i-as da flori la schimb cu copilul, daca l-a obliga pe adolescent sa isi faca o comunitate, fara sa mai aiba dubii si sa isi aleaga alti prieteni, iar pe pe fiecare blogger l-as mitui cu bani in loc de popularitatea si prietenii castigati in acest domeniu?
As reusi sa ii fac pe toti nefericiti.

Uneori fericirea noastra nu este nimic altceva decat nefericirea altora. Incercand sa ii facem pe toti fericiti, nu reusim decat sa facem foarte multa nefericita.

Din categoria lucrurilor simple si a fericirii in lucrurile marunte, un articol care ma face fericita. Ca am prieteni care gandesc asa. Ca si-au pastrat inocenta si speranta ca mai exista paine calda. Ca si-au pierdut increderea in oameni, dar nu si in sufletul lor. Ca iubesc, dar nu au curaj sa arate. Ca sufera, dar nu in fata altora. Ca accepta ceea ce nu vor, dar gandesc ca este bine. Ca fac compromisuri si nu asteapta decat acel putin. Ganduri de la prieteni:

Manuta unui pui de om care iti zambeste, o iei in mana ta si vezi cat e de mica, i-o saruti, iti zambeste din nou. Ochii cu care te priveste si parca te roaga sa il ierti, sa il primesti la tine, sa te joci cu el, sa il strangi in brate. Iti dai seama ca sunt lucruri si simturi pe care daca le traiesti in fiecare zi te incarci cu energie si cu zambete, te simti implinit…

Duminica la biserica un loc nu prea incalzit, un loc rece, dar patrunzator si care parca te cuprinde si te nelinisteste sau te linisteste, te face sa iti pui intrebari. Sunt lucrurile pe care ar trebui sa le faci cu adevarat in viata. Incerci sa asculti cu atentie slujba, iar la sfarsit asculti o cantare dumnezeiasca, ce te face sa inchizi ochii si sa iti spui ca ai putea fi altfel si iti dai seama ca Dumnezeu te vrea cel mai bun, trebuie doar sa il ajuti.

Te joci in zapada, renunti la rutina si la obiceiurile pe care le ai si iti ”dezmierzi” pielea cu cele mai reci simturi…
Simti ploaia calda de vara pe trupul incins, iti saruti iubitul pe obrajii uzi, el te saruta pe buze si ii multumesti pentru cele mai frumoase clipe traite impreuna.
Noptiile tarzii petrecute in parc pe doua leagane uzate de sute de copii, simti ca si cum pentru tine ar fi fost puse acolo, iar tu esti primul care si-a luat avant pentru a te legana mai tare…

Prima oara cand iti spune “Te iubesc” si te strange de mana dorindu-si sufletul tau sa il tina in palma si sa il protejeze.
Prima oara cand vrea sa iti atinga trupul si isi dea seama ca poate e prea devreme, te priveste inainte sa pleci si iti spune “… si iarta-ma…”

Ultima casa. Ultimul strigat al micului satuc. Inauntru cea mai dulce bunicuta din cate am vazut si cel mai simpatic bunic. Se facea paine, paine calda cu un miros care te izbea de afara, acea paine pe plita sobei pe care o fac de obicei bunicii la tara. Doi catelusi, unul mic si altul si mai mic sareau jucausi si asteptand atentie prin incaperea cea mititica unde caldura sufletelor te izbea, te umplea de bucurie si nu ai mai fi plecat, ai fi ramas acolo sa asculti cele mai nastrusnice povestiri si cele mai frumoase tachinari ale unor oameni care se iubesc acum mai mult decat la inceput. Cele mai frumoase si de neuitat clipe pe care le poate trai cineva, un sentiment pe care nu il ai in fiecare zi.Era ca o poveste de mult uitata intr-o carte subtire, intr-o biblioteca prafuita si parca astepta sa o redeschida cineva sa sa citeasca cu cele mai curate ganduri bogatia lucrurilor simple…

Iti dai seama ca cele mai frumoase lucruri sunt cele simple, si ca oricat te-ai stradui sa iti inchipui si sa iti studiezi fiecare ”miscare”, renunti pana la urma fiindca minunile se arata doar celor care reusesc sa iubeasca viata simplu.

Pentru ca prietenia trebuie cautata in cutia cu lucruri simple.

Dupa o perioada de peste 10 ani in care nu am citit nici o carte, in afara celor tehnice, de cateva luni bune, sa fie vreo sase, am inceput sa citesc din nou.

Inainte de armata eram un cititor de carti. Nu neaparat de Dostoievski insa nici de Sandra Brown.
Copilaria mi-am facut-o cu basme precum Praslea cel Voinic si merele de aur, ca apoi sa trec la Alexandre Dumas, Jules Verne, Mark Twain, Michel Zevaco, nu neaparat in ordinea asta si nu pot zice ca am inteles toate cartile lui Jules Verne sau Michel Zevaco, am citit ce era de citit pentru varsta aia si mi-au placut, rar au fost carti care sa ma dezamageasca. De fapt am ajuns un dependent de carti si la liceu cand am trecut la carti ceva mai grele am ajuns sa le citesc pe ascuns de frica parintilor care credeau ca nu trec de treapta I sau treapta a II-a din cauza lor (cartilor). Dupa decizia parintilor de a nu-mi mai cumpara carti am fost nevoit sa-mi fac abonament la biblioteca liceului. Norocul meu este ca era o biblioteca dotata, insa cel mai mare noroc al meu a fost profesoara de romana. Era o profesoara exigenta, poate cea mai exigenta din liceu si in timp ce eram la biblioteca sa dau o carte cu Sherlock Holmes si sa iau alta tot de acelasi gen, pe usa intra profesoara de romana care vrea sa vada si ea ce citeste un elev al ei (eu). Vede ca la mine fisa de fapt erau mai multe fise prinse cu agrafa, se bucura pe moment insa cand vede ca predominau cartile scriese de Arthur Conan Doyle si Agatha Christie, face o mica criza, de fapt a fost cam mare criza. Ramane ca peste ceva timp profesoara sa verifice ce citesc pe viitor si astfel eu cu bibliotecara stabilim ca la o carte dorita de mine sa-mi dea si o carte de Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu, etc. Urmand ca eu sa car cartile acelea si sa le predau necitite. Necitite pana cand intr-o sambata termin o carte si ma apuc sa rasfoiesc si o “porcarie”. De atunci am citit cam toate cartile romanesti gasite in biblioteca, Ion, Padurea Spanzuratilor, Enigma Otiliei, Fratii Jderi (parca asta a fost “porcaria” cu care am inceput), toate volumele Ciresarii etc.

Acum urmeaza ceva Psihologie

Dupa armata m-am reangajat. Inainte de armata am lucrat in ture, doua a I-a, doua a II-a, doua a III-a si 4 libere si aveam destul timp de citit si bani de carti (lucram la RENEL in anii ’92, salariu, nu ca acum).
Dupa armata am avansat pe linie profesionala, cel putin asa am crezut. Nu mai lucram in ture si m-am mutat undeva la AMC, aparate de masuri si control. Usor, usor STRES-ul incepea sa-si faca treaba. La serviciu responsabilitatea crescuse, incepusera sa-mi placa din ce in ce mai mult barurile, aveam parabolica, video, TV Color.
Incepeam sa citesc o carte, o pagina, doua, trei si ma opream de multe ori pe una dintre pagini fara sa stiu ce am citit pana acolo. Atunci nu stiam de ce, acum stiu. Reveneam cateva pagini inapoi si citeam din nou. Nu mai era carte sa nu patesc la fel.
S-a ajuns ca cititul unei carti sa devina chin. In loc sa citesc o carte in cateva zile, o citeam in cateva saptamani. Cartile erau pline de colturi indoite. Pana la a renunta sa citesc a mai fost decat un pas.
Au trecut peste 10 ani in care singurele carti citite au fost de genul Dreamweaver sau PHP.
De cateva luni bune am reluat cititul cartilor, nu citesc ca inainte de armata, insa nu prea este zi sa nu citesc cateva pagini.
Acum am si explicatia de ce nu am mai citit cativa ani.
Este vorba de STRES. Mintea mea nu mai era prezenta. Degeaba citeam daca mintea mea fugea din prezent spre viitor. Credeam ca am atatea de facut incat mintea mea in loc sa ia o pauza, sa ramana prezenta la carte, incepea sa o ia inainte, citeam mecanic si ma gandeam la altceva, la ce aveam de facut, daca am timp sa rezolv si aia si aia, etc.
Si nu numai la carti era acest fenomen. Au fost momente in care am facut drumuri cu masina dintr-un loc in altul fara sa retin pe unde am fost. Mintea mea circula mai repede decat masina, revenea pentru cateva momente in prezent daca pe parcurs se intampla ceva, un claxon sau altceva, insa peste cateva momente intram iara in acea stare cu mintea alergand.
Am avut momente in care trebuia sa ajung la parinti si ajungeam in fata blocului meu, cu masina. Dadeam din cap, urcam inapoi in masina, insa nu luam nici o masura. Mi-am batut joc de 10 ani din viata. In 10 ani au fost cateva momente pe care le-am trait, cateva momente in care mintea mea a fost PREZENTA. In rest, eram un robot ghidat de instinct si cu gandul la ce aveam de facut si cum sa-l fac mai repede fiindca altceva trebuia rezolvat.
Serios vorbesc ca filmele vazute acum 15 ani le tin mai bine minte decat cele de acum 3-4 ani. Atunci traiam filmul, eram atent de la generic pana la scrisul de final, eram prezent cu mintea. Sunt putine filme vazute acum 3-4 ani carora sa le stiu actiunea de la cap la coada si in mare majoritatea acestea fac parte din categoria celor horror, care m-au socat si care au facut sa raman cu mintea prezenta pentru mai mult timp.

Ajunsasem sa am nevoie de un soc pentru ca mintea sa-mi revina la prezent. Socuri am avut cateva, de exemplu doua accidente de masina. Chiar daca un accident a fost in 1997, stiu fiecare clipa din acel accident, curios este insa ca habar nu am de unde veneam din oras, habar nu am ce am facut in ziua aia pana in accident, nici macar nu stiu in zilele premergatoare accidentului ce am facut, stiu cu cateva momente de accident, adica din momentul in care mi-am dat seama ca va avea loc si cateva zile dupa accident. La accident mintea mea sa oprit din alergat si a revenit la prezent, tin minte si acum zgomotul facut la accident, stiu ce sa intamplat dupa, era primul accident si am mai fost si vinovat, plus ca masina lovita era una a politiei. Toate le am in cap, deoarece mintea mea a fost PREZENTA, pacat insa ca motivul sa fie asa a fost datorita socului.
La cateva zile dupa accident, totul a revenit la normal, mintea alerga mai tare sa recupereze ce sa pierdut.

In anul 1993 am fost pe litoral, in Costinesti si aveam mintea libera, a fost prezenta cu mine toate cele 10 zile. Au fost cele mai frumoase zile de la mare, am dormit in niste cabanute de lemn din campingul de langa lac, in picioare nu aveai loc decat pe mijlocul casutei, noaptea daca te trezeai brusc puteai da cu capul de sus. De mancat, mancam cand apucam si pe unde apucam insa am trait cele 10 zile. Aproape ca stiu pe zile ce si cum s-a intamplat, stiu cum ma jucam cu degetele de la picior in nisip, stiu cum am stat minute in sir sa ma uit la o meduza, cand am ramas de la discoteca Ring sa vad rasaritul, simt si acum mirosul lacului cand mergeam pe marginea lui noaptea sa ajung la casuta, concertele pe care ProTV le organiza in fiecare seara pe plaja.
Degeaba in ultimii ani conditiile la mare au fost cu totul diferite si au fost ani in care m-am dus de doua ori pe sezon, degeaba, mintea nu a mai fost cu mine. Nici nu stiu daca un lucru sa intamplat acum doi ani sau acum trei ani, nici macar ordinea in care am fost la hoteluri.

Sa revenim la carti. Acum ceva timp mi-am dat seama ca daca continui in acest ritm imi fu* viata. Despre acest lucru am mai scris si aici si am sa mai scriu.
Conteaza ca acum de ceva timp pot sa citesc o carte cu mintea prezenta, retin ceea ce citesc.
Sunt foarte fericit ca pot sa citesc din nou

Fericire - Stare de multumire sufleteasca intensa si deplina.
Placere – Sentiment sau senzatie de multumire, de bucurie, provocate de ceva care satisface gustul sau dorinţa noastră.
Echilibru – Proportie justa, raport just intre doua lucruri opuse; stare de armonie care rezulta din aceasta.

Despre placere, fericire si costul lor se pot scrie multe. Eu cred si acum ca cea mai fericita perioada din viata mea a fost in jurul varstei de 12 ani in vacanta de vara petrecuta la bunici. Pe strada bunicilor (ulita) eram in jur de zece copii de varste apropiate. Plecam de dimineata la scaldat si pierdeam acolo toata ziua intr-o fericire maxima. Mancam decat dimineata si seara acasa iar pe timpul zilei mancam fructe, care erau din belsug. La cateva zile mai mergeam si la pescuit la care stateam mai mult prin apa decat cu batul in mana.
 O vacanta ca aia ii costa pe parintii mei cat costa acum 2-3 zile din vacanta unui copil, indiferent ca este facuta la oras sau la tara si pot spune ca daca ar fi sa aleg as alege tot vacantele de atunci. Problema cu copii de astazi este ca nu stiu cum a fost atunci si nici nu se mai incearca sa le fie aratat. Copii de astazi sunt facuti pentru consum. Acum scaldatul sau pescuitul este inlocuit cu iPod sau Nokia N95, telefoanele sa fie cat mai scumpe altfel la scoala vor fi izolati de proprii colegi. Inainte aprecierea celorlati copii o castigai printr-un inot cat mai bun, coronita la scoala sau daca jucai bine fotbal, acum aprecierea este in functie de cat de avansat tehnologic este telefonul tau. Problema este ca fericirea copilului cu iPod nu este mult mai mare decat a fost a mea la varsta de 12 ani insa pretul platit este mult mai mare acum.
 Cartea Aventurile lui Huckleberry Finn ia costat pe parintii mei un drum la biblioteca iar in zilele de astazi calculatorul copilului trebuie upgradat la cateva luni iar dupa cateva upgade-uri acesta se schimba pentru a tine pasul cu ultimele jocuri aparute insa nu vad copilul din ziua de astazi radiind de fericire mai mult ca mine cand a venit mama acasa cu cartea.

La adulti treaba sta si mai rau. Problema este ca mai toti oamenii simt nevoia sa castige mai mult decat au nevoie. Sunt intr-o permanenta cursa cu ei insisi, dispusi sa renunte din ce in ce mai mult la timpul liber pentru a avea mai mult timp pentru munca, stiind ca astfel isi maresc venitul. Rar mai gasim oameni care sa-si cunoasca dorintele cu adevarat si posibilitatile, sa le puna in balanta si sa hotarasca raportul timp liber/munca.
Multi vor sa isi multumeasca seful sau patronul din ce in ce mai mult si pentru asta ei fac sacrificii peste sacrificii. Putini sunt cei care gandesca la modul ca oricat de mica le este leafa, tot pot muncii mai putin decat sunt platiti.
Cati mai apeleaza la placeri ieftine sau gratuite in viata? Adica o plimbare in parc dupa o ploaie de vara, un somn pe iarba la umbra unui pom, un film sau muzica din anii ’70, etc. Sunt din ce in ce mai putini, pe zi ce trece devenim si mai mult o societate de consum. Pentru a simtii o placere concediul trebuie facut neaparat in Turcia si nu prin Moldova, masina de 4 ani nu mai este buna si trebuie neaparat sa ne legam 5 ani din viata de o rata la leasing, sa luam o masina noua cu care facem exact acelasi lucru ca si cu cea veche insa ne costa mii de ore de munca sa platim ratele la ea.

———–Poveste despre viata si avere:
Un morar, om gospodar, isi facea meseria in satul sau. Avea si mici greutati dar fiind harnic reusea sa-si tina familia intr-un trai decent. Intr-o noapte are un vis: se facea ca pe podul de la iesirea din oras, o persoana careia nu-i vede chipul ii da un diamant urias, de o valoare inestimabila.
A doua zi, morarul incepe sa se framante, ca ce bine ar fi daca visul s-ar implini, sa nu mai aibe nici o grija, sa nu se mai speteasca cu munca, se gandea la batranetea lipsite de griji, etc.
Tot mai chinuit de acest vis isi lasa lucrul, se duce grabit la podul respectiv si incepe sa opreasca, tot mai agitat, fiecare trecator: “tu ai diamantul meu?” si tot asa o tine toata ziua.
Spre seara se apropie dinspre oras un om mai ponosit care se opreste, se uita la morar scarpinandu-se in cap, si-i zice: “Cred ca am eu piatra care ai pierdut-o, am gasit-o acum doua-trei zile, cand culegeam ciuperci in padure” – si scoate din desaga un diamant urias si exact ca in vis, i-l intinde: “Ia-l“.
Morarul explodand de bucurie il insfaca si fuge spre casa cu el, uitand chiar sa mai multumeasca.
Ramas singur si vazand ca se apropie intunericul, cersetorul coboara sub pod unde isi aranjeaza un culcus si adoarme. Dimineata cand porneste din nou la drum, il aude pe morar care venea in fuga, strigand din departare sa-l astepte. Cand il ajunge, abia reusea sa mai respire.
Cersetorul il intreaba usor iritat:
- Ce mai vrei nene, nu ti-am dat piatra care mi-ai cerut-o?
- Ba da.
- Si nu e buna, nu esti acum bogat?
- Ba da, bijutierul zice ca-s unul din cei mai bogati oameni din tara.
- Pai atunci ce mai vrei de la mine?
- N-am putut sa dorm toata noaptea. Nu voi avea liniste niciodata daca nu aflu ce avere trebuie sa ai ca sa renunti cu atata usurinta la o astfel de nestemata?
———-Sfarsit de poveste

Ca si concluzie, nu trebuie sa muncim ca sclavii si munca sa ne controleze viata. Intotdeauna trebuie sa incercam sa pastram un echilibru intre placere, fericire, timp liber si munca. Ramane la latitudinea fiecaruia sa faca ce crede de cuvinta, insa daca ajungem sa muncim cateva ore in plus peste program pentru a castiga mai mult, insa acele ore sunt orelele petrecute inainte cu copilul sau familia nu cred ca acesta este drumul cel bun.

Inchei cu ceva din Emil Cioran:

“Oamenii muncesc in general prea mult pentru a mai putea fi ei insisi. Munca este un blestem. Iar omul a facut din acest blestem o voluptate. A munci din toate fortele numai pentru munca, a gasi o bucurie intr-un efort care nu duce decit la realizari irelevante, a concepe ca te poti realiza numai printr-o munca obiectiva si neincetata, iata ceea ce este revoltator si ininteligibil. Munca sustinuta si neincetata tampeste, trivializeaza si impersonalizeaza.

Ea deplaseaza centrul de preocupare si interes din zona subiectiva intr-o zona obiectiva a lucrurilor,intr-un plan fad de obiectivitate. Omul nu se intereseaza atunci de destinul sau personal, de educatia lui launtrica, de intensitatea unor fosforescente interne si de realizarea unei prezente iradiante, ci de fapte, de lucruri. Munca adevarata, care ar fi o activitate de continua transfigurare, a devenit o activitate de exteriorizare, de iesire din centrul fiintei. Este caracteristic ca in lumea moderna munca indica o activitate exclusiv exterioara. De aceea, prin ea omul nu se realizeaza, ci realizeaza. Faptul ca fiecare om trebuie sa aiba o cariera, sa intre intr-o forma de viata care aproape niciodata nu-i convine, este expresia acestei tendinte de imbecilizare prin munca.

Sa muncesti pentru ca sa traiesti, iata o fatalitate care la om e mai dureroasa decit la animal. Caci la acesta activitatea este atat de organica, incat el n-o separa de existenta sa proprie, pe cind omul isi da seama de plusul considerabil pe care-l adauga fiintei sale complexul de forme al muncii. In frenezia muncii, la om se manifesta una din tendintele lui de a iubi raul, cind acesta este fatal si frecvent. Si in munca omul a uitat de el insusi. Dar n-a uitat ajungand la naivitatea simpla si dulce,ci la o exteriorizare vecina cu imbecilitatea. Prin munca a devenit din subiect obiect, adica un animal, cu defectul de a fi mai putin salbatic. In loc ca omul sa tinda la o prezenta stralucitoare in lume, la o existenta solara si sclipitoare, in loc sa traiasca pentru el insusi – nu in sens de egoism, ci de crestere interioara -, a ajuns un rob pacatos si impotent al realitatii din afara.”