Eram la mare, pe plajă. Jucam whist pe cearceaf, cu berea de lămâie în mână (mna, ultima fiţă în rândul femeilor)  şi cu foaia de notiţe pe picior. În spate, pe şezlongurile unui hotel de lux din staţiune se aşază doi: o ea şi un el. A fost prentru prima dată când am poftit sau invidiat, că nici eu nu ştiu cum să numesc sentimentul, un trup feminin. Era întruchiparea femeii perfecte. Îndeajuns de înaltă, cu fundul rotund, ridicat, cu bikini deschişi la culoare, cu umerii negri, bronzaţi perfect şi cu sânii dezgoliţi. Rotunzi, mari, perfect distanţaţi. Părul negru, suficient de tuns, vâlvoi, netocat la vârfuri. Sprâncene după model, fără fire în plus sau în minus. Buze şi nas care îi conturau faţa exact aşa încât să pară perfectă.

Am privit-o şi eu şi băieţii de pe cearceaf. Au privit-o şi alţii, dar imaginea ei perfectă se pierdea în el. Un ţigan gras, burtos, cu părul neras, cu un slip înalt şi strâmt care se contopea cu grăsimea. Buze mari, nas strâmb, cercel în ureche, ochii furioşi. O bere la halbă în mână, un râgâit de şmecher. Se întinde, cu cracii depărtaţi, cu părul de pe burtă la soare şi cu ochelarii pe ochi.

Ea rămâne perfectă. Până se întinde şi, sub sânii negri, rotunzi, fermi, se vede o tăietură de câţiva centimetri. Roşie, strâmbă, grosolană. Mai multe voci o condamnă: „aaa, are silicoane”. Aşa, ea a devenit siliconata perfectă a ţiganului scârbos.

Am continuat să jucăm whist. Zâmbăreţi, departe de gândul de a fi perfecţi. Din când în când mai aruncam câte o privire către ei. Nu vorbeau, nu zâmbeau, nu se tachinau. Erau doi strâini împreună. La sfârşitul jocului, ne-am împins, ne-am bătut cu nisip, apoi ne-am aruncat în apa rece a mării. Fără frică de frig sau de sfârcuri ridicate. Ea, siliconata perfectă ne-a urmărit cu privirea şi zâmbea. La orice gest de tandreţe dintre noi. Îi privea şi pe copiii care făceau castele. De nisip. Cu părinţi plinuţi, urât bronzaţi, cu mame cu sânii mici şi imperfecţi. Apoi, a întors capul şi s-a uitat la el. Ţiganul cu bani, care nu joacă nici cărţi, nu face nici castele de nisip, dar care i-a redat perfecţiunea artificială.

Atunci, poate s-a întrebat: fericirea stă în sâni mari sau în sâni mici?

…cele 236 de emisiuni TV cu  Ioana Maria Vlas, in care sa ne vorbeasca despre viata din puscarie, despre vinovatia lui Vantu, despre poeziile ei, despre lectiile ei de viata si despre proiectele de viitor.

Din pacate, n-am prins emisiunea de la inceput, Gabi m-a anuntat dupa ce incepuse, eu la ora aia priveam Barcelona – Sevilla (4- 0).

Despre Mihai Barbu am mai scris, este romanul care m-a impresionat cel mai mult in 2009.

[via]

Pustiulica din Anglia care a devenit tata la 13 ani a primit 100.000 pentru o fotografie si un filmulet cu copilasul.

Pentru povestea vietii lui, va primi muuuuuult mai mult, cinci posturi de televiziune se bat pe el. Ca sa le povesteasca ce? Nu conteaza, conteaza ca in societatea de astazi un putulache cu zeama pe tava poate sa devina la fel de renumit ca Mark Twain iar povestea lui la fel de populara ca Aventurile Lui Huckleberry Finn.

[sursa]