Ieri, USL si-a prezentat viziunea pe turism. O viziune care-l are in centru pe raraitul de la malul marii, varianta masculina a Elenei Udrea si idolul pensionarilor din Constanta.

Ponta si Crin au pariat pe Radu Mazare. Pe cel care a triplat traficul cu turisti romani prin vamile cu Bulgaria. Pe cel care vrea sa ne obisnuim cu ideea ca Marea Negra are alge si n-avem ce sa le facem, insa putem sa dezvoltam turismul de pe litoral prin programul “Prima Piscina” (aici mi s-ar parea normal ca pensionarii din Constanta sa aiba accesul gratuit) si “turismul fara restrictii“. Un turism cu reguli putine. Un turism pentru cocalarii din toata lumea.

Inca 2-3 viziuni din astea de la USL si parca-l vad prim-ministru pe Boc si in toamna lui 2012.

Imagini numai bune pentru o reclama la Durex.

Mi-a fost dat, acum câteva zile, să văd cât de non-bărbat poate fi un bărbat. Între timp, gândindu-mă la această categorie, am mai găsit câteva cazuri de bărbaţi fără Oo:

• jurnaliştii de can-can. Asta e prima categorie de bărbaţi care calcă în picioare semnificaţia bărbăţiei. Cum, frate, să decazi atât de mult în dorinţa de afirmare încât să te duci la o pseudovedetă să afli în care pat a făcut sex cu iubitul? Şi cum arată lenjeria ei intimă. Sau să te numeşti reporter că transmiţi live din cada ei. Şi are buci mişto.

• jurnaliştii din presa locală. Nici nu puteam rămâne mai dezamăgită de presă decât am rămas la un eveniment local. Tu, ca ziarist, reporter, să ajungi la un eveniment la care vine primarul, şi în loc să profiţi să îl mai întrebi de vreun contract dubios, tu stai şi îl întrebi dacă faceţi o liniuţă cu maşinile. Da, mă, ai fost şmecher. Am rămas profund impresionată de calităţile şi dorinţa ta de a informa şi afla adevărul.

• tipii care agaţă pe reţelele de socializare. La început am crezut că sunt doar puştani, dar timpul mi-a dovedit că pot să aibă şi 30 de ani. Cât de disperat să fii să nu faci o cucerire în viaţa reală. Ok, mai sunt cazuri în care de la o discuţie ajungi să îţi dai seama că ai ceva în comun cu o ea. Şi vorbiţi la telefon, vă întâlniţi etc. Dar să porneşti de la ideea că vrei să socializezi, de dragul de a socializa, şi vrei să agăţi, că în offline nu eşti în stare, deja eşti şi penibil şi fără Oo.

• bărbaţii care lovesc. Fizic. Ori un prieten, ori nevasta, ori copilul. Bătaia e ruptă din rai e pentru înapoiaţii care nu au găsit altceva mai bun decât pumnul. Dacă nu eşti în stare să rezolvi verbal o situaţie, înseamnă că eşti depăşit de intelectual de problemă. Şi atunci nu te poţi numi bărbat. Eşti animal şi ai Oo de animal. Că bărbatul e mult mai mult de atât.

• să nu îi uităm pe cei care înjură pe bloguri, din spatele unui monitor, iar pe stradă, când îi întâlnim, zâmbesc şi nu scot un cuvânt. Sau, dacă îi cunoaştem, ne invită şi la un suc. Ip-ul îi dau de gol, iar dacă le baţi obrazul, când ajung acasă încep să îţi scrie, filozofic, cât de retardat eşti tu ca blogger. De fapt, s-ar putea să îţi spună că nu pierd ei aerul citindu-te, dar te trezeşti, la două articole distanţă, că îţi mai lasă un comentariu de frustrat.

Acum dilema e următoarea. Care ar fi echivalentul bărbaţilor fără Oo pentru femei?

Poate că suntem un popor de credincioşi sau doar unul fără cultură. Poate că simţim ceva când îl menţionăm pe Dumnezeu, sau poate e doar un reflex. Doar că e un reflex din cauza căruia mânjim orice formă de divinitate. M-am săturat de invocarea lui Dumnezeu şi atunci când ne latră un câine. Sau ne tăiem la deget. Ori ne vedem numele scris pe o diplomă.

Îl invocăm pe Dumnezeu la fel de des ca atunci când ne facem nevoile. La televizor în fiecare zi trebuie să existe cineva care, dacă ar fi bogat, ar dona banii bisericii, în numele Domnului. La şcoală cineva care ne învaţă că Dumnezeu e cel care ne ajută să luăm note mari, vedetele îl folosesc pe post de clişeu universal, scriitorii scriu despre incertitudinea credinţei, dar nu uită să îi recunoască meritele lui Dumnezeu, casa trebuie sfiinţită de trimisul Domnului, bani la biserică se dau tot pentru că Dumnezeu vrea să avem palate, nu mănăstiri de lemn în care să primeze credinţa.

Am uitat de intimitatea credinţei. De acel sentiment pe care ori îl avem, ori nu îl avem, atunci când ne raportăm la divinitate. Am găsit un nume comun dorinţelor noastre nerezolvate în ordinea lumească şi atunci lăsăm totul în cârca unei credinţe false: îl pedepseşte Dumnezeu, îl vede Domnul, îşi plăteşte păcatele pe lumea cealaltă. De parcă aici ne-am juca de-a viaţa şi tot ce contează e invocarea asta în tot şi în toate.

Mă gândesc că şi criminalii, hoţii, violatorii îl invocă în acţiunile lor. „Doamne ajută, a apărut o bunăciune”. Sau „Dă Doamne să nu mă prindă că sparg banca asta”. „Iartă-mă Doamne că l-am măcelărit”. De ce trebuie să exteriorizăm şi acel ceva rămas, încă, inexplicabil? Suntem mai credincioşi dacă ne bucurăm, înjurăm, plângem, urlăm, cu Dumnezeu pe buze?

Dupa laptopurile cu ecranul lucios (cea mai proasta inventie de la facerea laptopului incoace), am vazut ca au aparut si televizoarele cu ecranul lucios.

Rar mi-a fost dat sa vad prostie mai mare. Ecranul lucios nu trebuie sa existe decat pe dispozitivele cu touchscreen, ca sa alunece degetul, in rest, sunt cea mai mare prostie.

Sa zicem ca laptopul il mai poti intoarce stanga-dreapta pana dispar reflexiile de lumina, dar la un LCD sau plasma ce faci?

Cam asa arata niste televizoare cu ecranul si rama lucioase, numa’ bune de folosit pe post de oglinda.

Mai jos se vede diferenta dintre un ecran lucios si unul mat. Exact ca la laptopuri, televizoarele cu ecranul mat sunt mai scumpe.

Iar mai jos este televizorul meu LCD din 2006 comparat cu unul din 2011. Desi e greu de crezut, ambele televizoare sunt oprite.

Mă frământă o problemă pe care nu o pot confesa decât blogului. De fapt, aş putea să o dezbat şi în cercuri mai largi, doar că poate nimeresc exact în cercul celor care suferă de boala confesiunii oricui şi oriunde. Un cerc numit majoritate.

Întinsă, pe masa unei cosmeticiene, ea începe să îşi mărturisească păcatele. L-a înşelat, dar nu vrea ca el să afle. Dar nici nu e dispusă să îl părăsească pe cel nou. E scump şi drăgăstos, cum era şi celălalt cândva la început. O alta, într-o nouă zi continuă şirul bărfelor despre vărul mamei cu bani care nu a dat decât 1.000 lei la nunta nepoatei. Cea din urmă, pe care am ascultat-o doar cinci minute, până mi-a venit mie rândul la pensat, a povestit despre o problemă genitală şi a cerut numărul unui ginecolog bun.

Mai departe, ajung acasă unde îndrăznesc să dau un telefon la secretariatul facultăţii. Sunt pusă în aşteptare de o secretară care tocmai era prinsă în discuţie despre cum a fost bătută de soţ o prietenă. Cinci minute de uimiri şi mirări ca apoi să îmi răspundă pe un ton nervos că a fost deranjată în timpul fătării diplomelor de licenţă.

În autobuz, în drum spre casă sau spre oraş, de fapt în aproape orice autobuz există doi sau mai degrabă două necunoscute care îşi împărtăşesc una alteia viaţa. Soţul e bolnav şi fiica plecată în America, fiul cel mic fugit de acasă şi bani puţini de medicamente. O clipă de confesiune şi cuvinte triste care se termină cu oprirea autobuzului în staţia x.

Exemplele pot continua în orice situaţie a vieţii noastre. M-am săturat de oameni care îşi povestesc viaţa oricui, oriunde. De parcă ar fi o necesitate să ne ştie cosmeticiana toate problemele. De parcă nu avem rude, prieteni, iubiţi, amici cărora să ne confesăm. Trebuie să ne căutăm victime la serviciu, la doctor, pe stradă, în autobuz. Trebuie să ne confesăm ca şi când restul sunt obligaţi să ia parte la viaţa şi la întâmplările noastre. Mă întreb sau vă întreb, cum naiba ne apărăm dreptul la viaţa privată dacă noi ne chinuim să o facem publică ori de câte ori avem ocazia?

Demonstrand inca o data ca este un prim-ministru prost, ieri, Emil Boc a fost prezent la inaugurarea China Town.

Pentru ca fabricile din China, in comparatie cu cele din Romania, nu respecta nicio directiva europeana, adica nu stiu ce este ala salariu minim, CAS, certificat de poluare, siguranta muncii, drepturile salariatului, sindicat, plata somajului si pot sa aiba angajati minori, pot sa polueze cat vor si pot sa foloseasca ce materiale vor, ei bine, e normal ca produsele lor sa fie mai ieftine decat cele ale producatorilor din Romania.

Orice prim-ministru, cu mai mult de un neuron functional, si-ar protejeze producatorii autohtoni. Pentru ca ei sunt cei care platesc impozite pe salarii, CAS, taxe, fac export si respecta directivele europene pe care chiar tu ceri sa fie respectate.

E ca si cum, la Olimpiada, sportivilor chinezi li s-ar permite sa fie dopati, pentru ca la ei in China este permis, iar sportivilor europeni nu, pentru ca in Europa nu este permis, iar la final, organizatorii olimpiadei i-ar felicita pe sportivii chinezi pentru bunele rezultate.

Exact asa a facut Emil Boc ieri. Dandu-le o mica muie celor care produc in Romania, a demonstart cat este de prost si s-a dus la inaugurarea unui complex comercial care va suge milioane de euro din Romania cu destinatia China.

Avand in vedere nivelul de mitocanie la care a ajuns Basescu, ma astept sa se intample urmatoarele:

- sa se organizeze un referendum prin care romanii sa fie pusi sa aleaga intre Regele Cioaba si Regele Mihai.
- pana nu se dezice de Regele Mihai, Printul Charles sa nu mai poata intra in Romania.
- ANAF sa puna sechestru pe castelele Peles si Pelisor. Acestea urmand sa fie transformate in carciumile Ciresica si Golden Blitz.