Sunt studenţi. Sunt alţii decât cei ca mine, care stăm şi comentăm protestele. Sunt studenţii români, comparabili cu cei din Londra, Grecia, Franţa, Italia şi America. Sunt cei pe care îi aşteptăm de la dansul pinguinului încoace. Sunt tinerii cărora preşedintele le-a spus că e bine să fumeze în spatele şcolii. Şi să fie corigenţi. Sunt tinerii care înainte de bacalaureat nu ştiau nici măcar ce materii o să aibă la examen din cauza schimbărilor aproape zilnice din învăţământ.

Au 20-25 de ani. Şi urlă ca nebunii în faţa camerelor fără să le fie frică de vreun profesor ce practică cenzura. Ce pierd? Un examen. Ce câştigă? Libertatea unor principii. Speranţa că fiecare slogan de-al lor e o armă împotriva sistemului. Sunt naivi. Dar iubesc felul în care studenţii noştri îşi arată naivitatea. În stradă, luaţi de umăr, cu feţele încrâncenate şi căciulile pe nas, ignoră frigul şi lejeritatea unui shake în barurile luminoase din capitală. Ei stau în negura unor măsuri absurde, dar în lumina propriilor lor conştiinţe.

Un principiu face ca “împreună” să existe

Ceea ce fac ei acum e mai mult decât ce au făcut huliganii aseară. Dar care poate că cei din urmă au reuşit să îi aducă, aici, acum, pe aceşti studenţi paşnici. Fac mai mult decât pensionarii care au ieşit prima dată în stradă şi care au semnat cu numele lor pentru întreaga amorţeală. Dar studenţi, studenţi nu am văzut niciodată luptându-se pentru nimic. Împreună. Nu am văzut niciun protest pentru taxe mari în Universităţi, pentru corupţie, pentru mită, pentru neşansă, pentru lipsa locurilor de muncă, pentru frigul din facultăţi etc. Nu i-am văzut solidari niciodată pentru un scop. Astăzi însă, i-a adus împreună un principiu. Sau poate mai multe.

Şi cum să nu fii mândru de generaţia asta? Care nu face prea multe în plan cultural, care nu citeşte ziare, altele decât cele sportive, care nu e implicată în zeci de mii de proiecte şi ong-uri, dar care are curajul să iasă în stradă. E generaţia mea care a ieşit de sub asediul Facebook-ului şi al Twitter-ului şi a învăţat că dreptatea se cere, nu vine  prin reţele de socializare şi petiţiile absurde de care Băsescu probabil râde la fiecare eşec uitat în miile de semnături.

Sunt fericită că studenţii din străinătate pot privi România ca pe o ţară la care se pot întoarce. Exagerez, dar îmi place să visez. La fel ca cei din Piaţa Universităţii care au scris pe un panou că românii sunt frumoşi, uniţi, pacifişti, unici, aici, împreună. Chiar şi mesajele mai puţin inteligente („Băse, te chiş în freză”) mi se par de-a dreptul adorabile când vin din partea unui grup care s-a uzmit să caute carton şi marker ca să scrie un mesaj. Sunt studenţii care îi răspund articolului lui Baconschi, unde scârba şi dispreţul sunt sentimente prea decente pentru un asemenea text.

Singura nefericire a mea sunt eu. Că scriu şi nu ţip ca nebuna alături de generaţia mea. Cu care o să mă laud, deşi am regretul unui stat lejer. Şi a unui articol care să îmi spele din nepăsare. Totuşi, să îi mai felicităm încă o dată. Pe tinerii noştri care au renăscut!

via

Cred că aţi citit până acum despre tratamentul pe care l-au primit reprezentanţii României la Jocurile Paralimpice la un cinematograf din Cluj. Nu mai sunt cuvinte care să acopere dezgustul pe care îl avem faţă de instituţie în particular şi faţă de legislaţia din România în general. Doar că, toată anormalitatea asta ne aparţine nouă, celor care suntem capabili să schimbăm ceva şi tot ce facem e doar să compătimim. Dacă facem şi asta.

Un exemplu simplu: la Universitatea din Craiova nu există rampe pentru tinerii cu dizabilităţi. Sună ca un clişeu scris într-un rând pe un blog, dar situaţia e extrem de gravă. Să îţi fie interzis accesul la educaţie şi învăţământ doar pentru că ai avut neşansa să te naşti într-o lume care nu a învăţat ce înseamnă normalitatea. Sau ai ghinionul ca un excentric să îşi testeze maşină în depăşire şi ajungi, cu noroc, într-un cărucior cu rotile. Nu doar că trebuie să lupţi cu sistemul sanitar, cu lipsa banilor pentru tratament, cu disconfortul fizic şi psihic, dar practic, trebuie să renunţi la normalitate doar pentru că ceilalţi te văd anormal. Ceilalţi care ar trebui să înveţe de la tine ce înseamnă normalitate. Ceilalţi care fac petiţii pentru toate căcaturile, dar nu ştiu să se identifice cu suferinţa celor care nu sunt acceptaţi pentru că.. nu sunt acceptaţi. Ceilalţi care ne reprezintă, dar nu pun niciodată problema acestor lipsuri care ne aruncă într-o râpă a indiferenţei.

La bibliotecă nu există rampă, la toate magazinele din oraş aproape că nu reuşesc nici eu să urc, la 20 de ani şi cu picioarele mai vii ca niciodată, la autobuze niciun şofer nu lasă rampa jos, în licee sunt rampe doar la intrarea în clădire, de parcă orele s-ar ţine în holul instituţiei etc. Nici nu vreau să îmi imaginez ce înseamnă viaţa interzisă fizic. Din cauza unora care vor doar autorizaţii să îşi deschidă afacerile, dar nu ţin cont că rampa e proiectată ca să fie folosită.

Din păcate, drama nu e doar a câtorva zeci de mii de exemple, ci a unei naţiuni. Care nu învaţă să respecte, să ceară şi să lupte. Şi care “plimbă” persoanele cu handicap cu lifturile de marfă. Că în România aşa sunt oamenii care nu merg: doar simplă marfă.

Astăzi am descoperit ce înseamnă falsitatea. Poate că ştiam dinainte definiţia, dar nu m-a scărbit niciodată la fel de mult. Trebuie să spun că eu nu sunt capabilă să spun „La mulţi ani, România” o dată la 365/6 de zile.

Nu ştiu şi nu am să înţeleg de ce trebuie să fim patrioţi de 1 Decembrie. De ce e ziua în care ne aducem aminte de personalităţile României, ziua în care îi întrebăm pe străini dacă le e dor de România, ziua în care îi aclamăm, ziua în care facem transmisiuni live din mijlocul unei mulţimi de copii de 7 ani şi îi întrebăm: „Vrei să pleci din România când vei fi mare?”, de parcă viitorul poate fi prevăzut din clasa I.

Sunt scârbită de patriotismul ăsta fals. De zâmbetul unor politicieni care, în restul anului, sunt plecaţi în delegaţii pe banii noştri. De tanti cu căciulă de blană care se înghesuie să îi ureze toate cele bune preşedintelui. De fasolea cu cârnaţi şi mulţimea care, de ziua României, trebuie să apuce o caserolă de mâncare. De sfidarea civilizaţiei de către autorităţi atunci când aruncă, drept momeală, câteva porţii de sarmale pentru campania electorală. De cei care şi-au „ancorat” steagul în pozele de profil, doar ca să se mândrească cu ţara care i-a făcut „oameni”. De cei ce shăruiesc linkuri cu Enescu doar ca să ne amintească de ce trebuie să iubim România.

Eu sunt capabilă să îmi iubesc ţară atunci când o simt că mă lasă să o iubesc. Când miros urina din tren, dar pot să zâmbesc că cel din compartimentul meu e român şi citeşte o carte. Când merg cu prietenii la grătar, şi înainte să aprindem focul, strângem gunoaiele altora, iar apoi, avem grijă să nu sfidăm frumuseţea crengilor verzi, care de multe ori, sunt înăbuşite de folii şi pungi goale de mâncare. Eu ştiu să iubesc România de fiecare dată, nu doar de 1 Decembrie, când citesc despre românii din străinătate care cântă în metrouri cântece româneşti şi sunt aplaudaţi de nemţi. Ador România în weekendurile în care mănânc ouă sau cartofi copţi în sobă şi beau zaibăr proaspăt scos din butoi.

Aş găsi în fiecare zi motive pentru care să iubesc România. Doar că, nu vreau să citesc de ce iubesc alţii, azi, România. De ce sunt mândri de ea. De ce scriu pe bloguri sau în ziare despre ea. Promit totuşi să fie ultimul an în care să mai dau drumul la televizor de 1 Decembrie. Nu mai suport ca oamenii care au făcut din România să fie mizerabilă să fie invitaţi de onoare la televiziuni. Clar, domnule Sergiu Nicolaescu?

Şi vă rog, nu vă comportaţi ca nişte români. Ci ca nişte oameni care au puterea să fie civilizaţi.

sursa

Sunt aproape sigur ca daca Europa se va duce dracului, nu va fi din cauza vreunui razboi, ci a taxelor si restrictiilor ce ne sufoca zi de zi.

Pentru a ne proteja pe noi, cetatenii care cotizeaza luna de luna ca ei sa-si ia salariul + mita, cei de la RAR s-au gandit sa creasca taxa pentru service-urile auto.
Daca pana acum un service platea o taxa la RAR de 1.000 de lei, indiferent de cate marci de masini repara si cate operatii facea, de acum trebuie sa plateasca cate 500 de lei pentru fiecare marca de masina si 50 lei pentru fiecare activitate.

Dintr-o data, pe banii mei, p-astia de la RAR ii fute grija de mine. Daca un amarat de pivot il puteam schimba in ce service alegeam eu, acum trebuie sa caut service-ul care a platit pentru marca mea de masina.

Nu urasc ceva mai mult decat sa vina statul si sa-mi IMPUNA ce sare am voie sa folosesc, ce lapte am voie sa beau si acum in ce service am voie sa-mi repar masina.

Boii astia de la RAR s-or fi gandit inainte de a creste taxa si la localitatile micute cu 2-3 service-uri?

Deci muie RAR si tuturor celor care cred ca asa ne indreptam spre normalitate.

Al doilea bir este taxa de poluare pentru centrala de apartament. Plm, la asta nici nu are rost sa mai comentez.

Cât costă o călătorie? 0 lei. V-am povestit cândva despre autostop şi despre cum putem călători plăcut şi ieftin. Un om fain mi-a spus şi mie toate astea şi, deşi sceptică şi speriată, am încercat să merg cu autostopul şi a funcţionat. Florin Arjocu  (de la drumliber.ro), cel care a demonstrat în 150 000 kilometri făcuţi în 17 ţări că se poate călători gratis, organizează a doua ediţie a Întâlnirii Autostopiştilor din România. Alături de el se află TiviDan, – „mare călător, cu multe cărări bătute”, după cum spunea Florin.

Ce puteţi face acolo? În primul rând veţi cunoaşte oameni faini, care iubesc România, o descoperă cât de des şi mult pot şi o fac cunoscută în lume. Apoi, veţi învăţa câte ceva din tainele autostopului, pregătirii traseului, rucsacului, despre locurile bune de unde puteţi lua maşina şi despre relaţia şofer – autostopist. Distracţia vine la pachet, că doar cum se poate altfel într-un camping de lângă Braşov, cu oameni faini şi dornici de cunoaştere.  Ca obiective turistice aveţi Parc Aventura, Paradisul Acvatic, Canionul 7 Scări. Duminica se anunţă autostop la grămadă.

Aşadar, anunţul sună cam aşa: în perioada 19-21 august 2011 are loc Întâlnirea Autostopiştilor din România (IadR), la Braşov – camping Dârste. Pentru înscriere, mergeţi pe blogul lui Florin şi completaţi formularul sau aici, la TiviDan. Mai departe, vă luaţi cortul, sacul de dormit, vă încărcaţi cu energie şi optimism şi vă pregătiţi pentru distracţie.

Vă las cu un video despre autostop. Drum bun vă doresc!

Am observat un nou val în televiziunile din România. Mai nou şi din fericire şi-au dat şi jurnaliştii seama că emisiunile politice, oamenii cu feţe cunoscute şi discursuri plictisitoare, prezentatorii isterici şi de rea-credinţă nu mai reprezintă demult interes pentru public. Sau nu la fel de mult ca la început. Astfel, realizând că pe oameni îi interesează tot oamenii, cum e şi normal, că pe oameni îi încântă poveştile şi realităţile pe care le trăiesc, presa a început să caute poveşti şi să uimească prin reportajele bune pe care audienţa le valorifică. Vedem persoane care iubesc România, dar sunt respinse de această ţară, vedem răniţi care sunt mai vii decât oamenii sănătoşi, ni se arată de ce nu mai mâncăm roşii cu gust, aflăm povestea copiilor din orfelinate, citim despre drama unor nou-născuţi vânduţi de mame etc.

Ideea este că emisiunea “România, te iubesc!” a dat startul unor serii de astfel de emisiuni. A apărut pe Antena3 “În premieră cu Carmen Avram” care ridică jurnalismul la gradul lui real, iar apoi, pe Realitatea Tv, în fiecare sâmbătă, Melania Medeleanu vine cu “Mega Story”. Ştiu, în grilă sunt zeci de programe, dar eu mă simt bine să ştiu că măcar unele posturi, câteva ore, pun accent pe calitate. Prevăd, spre deosebire de majoritate care cred că are loc o mondenizare a presei, o revenire la normal. Sper doar să se continue acest proces de educare, prin poveşti simple, a haitelor de oameni.

Până atunci, vă invit să urmăriţi povestea româncei Maria Crâşmaru, singura femeie care a străbătut pe jos şapte continente.

Pentru moment aplicatiile merg sa fie cumparate numai de pe telefonul mobil. Chiar daca pe market.android.com sunt afisate preturile in lei, atunci cand vrei sa cumperi o aplicatie, Romania nu se afla printre tarile din care se poate efectua plata.

Pe mobil treaba sta altfel. Am verificat sa am bani pe cardul adaugat la Google Checkout si am intrat in Android Market. De aici totul a decurs usor.

P.S. Pentru ca nu am root pe telefon si mi-a fost lene sa conectez telefonul la calculator, pozele le-am facut cu aparatul foto. De aici si calitatea lor mai slaba.