Bai, frate, de jumatate de ora stau si ma uit la o factura de energie si nu-nteleg nici in ruptul capului cum am ajuns eu, in plina democratie, ca la factura de energia sa mai platesc in plus 38,07 lei. Adicatelea inca 25% in plus. Apoi vine Ponta si-mi mai fute un TVA de 24%.

Pai eu imi bag pula in ea democratie, ca in Romania democratie inseamna ca oricine are dreptul sa-si bage un camp nou cu o rezervare/contributie/acciza/certificat in factura mea de energie.

Unde mai pui ca nici n-am coaie bulgaresti sa ma pis pe el de guvern, asa cum au facut vecinii de la sud.

Daca credeti ca doar la noi bate vantul, va inselati.
Romania are cele mai mari parcuri eoliene din Europa pentru ca aici s-a gasit un popor destul de prost care sa plateasca separat pe factura de energie electrica pentru ca niste firme PRIVATE sa-si faca parcuri eoliene.

Pentru fiecare din cele 7 milioane de gospodarii din Romania se plateste separat pe factura de energie electrica pentru ca firma CEZ (da, este vorba de aceeasi firma care-si ia zilele astea muie in Bulgaria) sa construiasca cel mai mare parc eolian din Europa.

Langa Arad vom avea si cel mai mare parc fotovoltaic din Europa. Motivul este acelasi.

Logic ar fi ca de acesti bani sa se foloseasca tot cei care platesc. Ar fi corect ca statul roman, in loc sa bage sute de milioane de euro in cele mai mari parcuri eoliene din Europa, sa subventioneze cateva sute de mii de gospodarii sau firme romanesti  in care sa se monteze turbine eoliene sau panouri fotovoltaice.

Rezultatul ar fi acelasi. O parte din energia electrica din sistem ar fi produsa de eoliene si panouri fotovoltaice, insa, in loc ca CEZ-ul sa incaseze niste bani de pe urma unei subventii platita de populatie, sute de mii de gospodarii sau firme romanesti ar plati mai putin pentru energia electrica.

Dar atunci nu ne-am mai lauda cu cele mai mari parcuri eoliene si fotovoltaice.

Pana una-alta, ramane valabil ce am zis anul trecut despre energia eoliana care creste pretul la energia electrica.

Ma intreb care ar fi logica pentru care cei de la Gameloft au ales ca jocul The Dark Knight Rises sa nu fie disponibil pentru Romania.

Nu ca as vrea jocul, dar nu vad logica. Inteleg daca ar fi vorba de un serviciu pentru muzica sau filme (pe motiv de piraterie) sau pentru tranzactii financiare, insa nu inteleg motivul pentru care un roman sa nu poata sa plateasca 26 de lei ca sa aiba jocul.

Zilele trecute m-am intors dintr-o vacanta de 7 zile pe litoralul romanesc. Regim all inclusive la complexul Mercur Minerva Family Club (statiunea Mamaia, langa Hotel Rex). Biletul l-am cumparat in primavara si a costat 1.850 lei (2 adulti + 1 copil).

(click pe poza pentru marire)

Complexul, care se intinde pe 25.000 metri patrati, detine doua hoteluri (Mercur si Minerva), Vila Maria, un restaurant cu terasa si gradina, doua piscine, terenuri de tenis si locuri de joaca pentru copii.

Fiind ocupat la capacitate maxima, in prima zi o sa aveti garantat probleme in a gasi un loc de parcare.

(click pe poze pentru marire)

Eu am stat la hotel Mercur. 3 stele, recent renovat, decent, curatenie.

(click pe poze pentru marire)

Camera dispune de mini frigider, televizor LCD si aer conditionat. Lipseste telefonul, insa cea mai mare problema este faptul ca aerul conditionat se opreste atunci cand se scoate cartela si se paraseste camera. Bine, daca vrei neaparat sa nu se opreasca, nu e greu de realizat

Restaurantul este maricel si are terasa si gradina. Seara, incepand cu ora 20:30, canta o formatie.

(click pe poza pentru marire)

Pachetul all inclusive cuprinde: 3 mese pe zi, bauturi in timpul mesei (la barul restaurantului), bauturi la beach barul de pe plaja (intre orele 8-19), acces gratuit la locurile de joaca si terenurile de sport, acces gratuit la piscinele hotelului si 2 sezlonguri gratuite pe plaja hotelului.

Cel mai multumit am fost de bauturi. Bergenbier draft, vin alb si rosu, vodca, garone alb si rosu, Pepsi Twist, 7UP, Mirinda, Prigat, Lipton, cafea, apa minerala si plata.
Bauturile se gaseau gratuit atat la restaurantul complexului (doar in timpul meselor) cat si la beach bar. Tot de la beach bar, intre orele 10 si 16 puteai lua gratuit si inghetata.
Am fost multumit de bauturi pentru ca stiu ce se da in Grecia sau Bulgaria la all inclusive. Mai ales cand vine vorba de racoritoare.

Mancarea a fost buna si diversificata. La pranz si cina, pe langa inghetata si fructe (bine, mai mult pepene rosu), nu lipseau niciodata prajiturile.

Desi complexul are peste 400 de sezlonguri pe plaja, hotelul este atat de plin ca, pentru a ocupa un sezlong acolo unde iti doresti (langa apa sau langa beach bar, in functie de gusturi), trebuie sa fii pe plaja de la primele ore ale diminetii.

Mai jos este beach barul. Din pacate, nu s-au gandit sa faca doua sau sa mareasca capacitatea acestuia, asa ca dimineata se cam sta la coada. Dupa ora 12 nu mai sunt probleme.

Mai jos este coada de dimineata de unde se dau saltelele pentru sezlonguri. Saltele sunt pentru toata lumea, insa masutele se termina destul de repede.

Tot pe plaja exista si un teren de volei.

Inainte de a incheia, vreau sa fac un avertisment: daca nu va plac copiii, stai departe de acest hotel!
Nu cred sa existe hotel pe litoral cu mai multi copii.

In schimb, daca aveti copii, recomand din toata inima acest hotel. Exista programe de divertisment pentru copii, mancare speciala pentru bebelusi, locuri de joaca si piscina pentru copii.
N-am vazut demult un hotel in Romania care sa aiba un personal atat de politicos. Pentru ca sunt atatia copii in hotel, nu e zi in care sa nu se sparga cateva farfuri sau pahare (deh, fiecare copil vrea sa se serveasca singur) si niciodata n-am vazut pe cineva din personal care sa se incrunte. Din contra, reactia lor fara de copil este cu adevarat profesionala.

M-am entuziasmat luni întregi că plec într-o bursă de studiu în Franţa. Am umblat încă din februarie după acte, semnături, dosare. Mi-am pierdut zile multe cu traduceri, vizite pe site-uri franţuzeşti, forumuri, bloguri. Am consumat minute şi am furat din timpul celor care au fost acolo. Nu mi-am cumpărat nici pantofi, nici rochii şi nici excursii. Am strâns bani pentru studii. Dar mi-a fost mereu teamă. Teamă de România.

Am trimis formularul de înscriere la Universitatea din Lille prin poştă – împreună cu încă două colege, ca să plătim mai puţin. De trei ori am fost întoarse la ghişeul de la poşta română, că nu am lipit un timbru bine, că nu am scris adresa lor în ordinea în care trebuia, că nu se poate să trimitem trei formulare într-un plic: „aşa ceva nu am văzut de 20 de ani de când lucrez”, zice doamna de la ghişeu, frustrată că nu îi ascultăm sfaturile. În nici trei zile, pe mail primim confirmarea din Lille şi suntem anunţate că am fost acceptate în program. Francezii ăştia nu ne-au respins nici că eram toate trei în plic, nici că timbrul era puţin într-o parte sau scrisul cam urâţel.

Tot francezii, ăia de îi urâm că râd de noi, ne spun pe site că până pe 15 iulie o să primim confirmarea de la cămin. Pe 4 iulie primim listele, cu toate numele scrise corect, fără litere în plus sau minus, cu tabele făcute pe fiecare cămin, să nu stai ca prostul trei ore să te cauţi prin alte părţi, cu descrierea camerelor etc. Aşadar, mă gândeam, drumul în Franţa e sigur. Pe 1 septembrie uit de Băsescu, Ponta, Antonescu etc.

Dar, cum spuneam, mi-a fost frică de România. Aşa că, preventiv, am zis să mai merg şi aici la Universitate să întreb ce mai trebuie să fac: asigurări, paşaport, carduri etc. Pe site-ul celor de la Lille am ghiduri întregi în care mi se spune ce trebuie să fac înainte să plec din ţară, cum să le dau mail să mă aştepte acolo la gară când ajung, îmi asigură informaţii cu privire la preţuri, rute de autobuze, trenuri, avioane etc. În România, singurele informaţii de pe site sunt nişte liste cu universităţi, puse în 2009, şi care acum nu mai sunt valabile. Dar ştiam ce am de făcut, am vrut doar să mă asigur că e bine.

Când, surpriză. În Universitatea din Craiova nu apărem pe liste. S-au schimbat coordonatorii de programe, aşa că numele noastre au ajuns în prăpastia dintre nou şi vechi. Liste fără de care nu putem face contracte, de unde rezultă că totul se anulează. Adică toate confirmările din Franţa sunt egale cu zero fără semnăturile celor de aici. Să simplific povestea: tot ce era de făcut în România era de dus o listă dintr-un birou în altul. Atât!

Drept dovadă, cei din Franţa au putut respecta absolut toate datele şi procedurile precizate, iar în România o simplă listă te poate face, mai mult sau mai puţin, să te ratezi. Încă sper să se mai poată rezolva ceva, dar nu am cuvinte să spun cât de tare urâsc ţara asta. O URĂSC, URĂSC, URĂSC!

„România, o ţară bananieră.” „România, o ţară ireală.” „Nu se poate aşa ceva în secolul în care trăim”. Comentariile de acest gen pot umple pagini întregi de istorie. Am citit aseară zeci de articole despre arestările în miez de noapte, despre condamnările politizate, despre justiţie, sistem etc. Cu toţii, fie că erau pro sau contra Năstase, au avut aceeaşi reacţie: România, o ţară de rahat, în care politicienii fie încearcă să se sinucidă să scape de ispăşirea pedepsei, fie sunt hărţuiţi psihic şi, săracii, recurg la astfel de gesturi.

Păreri exagerate, păreri duse la extrem. Suntem ori pdlişti, ori psdişti ori otvişti. Aşa este curentul şi noi, încadraţi în etichetările celorlalţi, trebuie să recunoaştem şi ceea ce nu este adevărat. Un singur adevăr e uitat: că acest sistem de rahat în care Năstase se împuşcă, Hidroelectrica e pusă pe butuci în mod aproape inconştient, jurnaliştii bocesc în emisiuni şi contestă acţiunile justiţiei, un CV corect e o raritate în rândul politicienilor, minciuna publică privind preţul carburanţilor este înghiţită fără remuşcări, un sistem fără educaţie, sănătate, juştiţie, armată, economie, transport etc e acel sistem înfăptuit de cei pe care astăzi îi plângem sau îi contestăm. Dincolo de toate, Năstase a fost prim-ministrul acestei ţări pe care o urâm cu toţii. Năstase e unul dintre cei vinovaţi pentru cum arată fiecare minister de astăzi, împreună cu toţi politicienii care au avut un rol decizional în jungla asta. Aşadar, Năstase încearcă se se sinucidă pentru că nu poate accepta o umilinţă, o dreptate sau nedreptate a ţării conduse cândva de el.

Chiar dacă sună patetic, ar trebui să ne pară rău de pensionarii care în 70 de ani de viaţă nu au văzut mai mult de câteva oraşe din România şi nu au trăit niciodată cu adevărat liberi, să ne pară rău de militarii care sunt umiliţi de cei cu câteva grade mai mari, şi acelea politice, să ne pară rău de cei care s-au sinucis de foame, de cei care au ajuns criminali pe străzile din România în sistemul condus de Năstase, Boc, Ponta etc, de oamenii corecţi care ajung pe mâna judecătorilor din ţara bananieră, de jurnaliştii cu personalitate care sunt concediaţi că nu se supun convingerilor patronale, de bolnavii care dorm câte doi într-un pat de spital şi îşi cumpără singuri pastile şi seringi pentru tratament.

Nu de victimele propriilor decizii.

Cu toate că ong-urile pentru protecţia animalelor sunt din ce în ce mai multe, soluţiile sunt din ce în ce mai puţine şi total împotriva animalelor: exemplu - ultimul protest al unei organizaţii din Bucureşti care era împotriva adăposturilor şi voia ca maidanezii să rămână pe străzi.

La fel se întâmplă şi în cazul organizaţiilor de mediu despre care Dan a scris aici: păduri tăiate, braconaj acceptat, spaţii verzi transformate în construcţii, toate astea sub ochii activiştilor de mediu care nu ştiu decât să se promoveze şi să desfăşoare foarte bune activităţi de PR. Iată că, mai nou, organizaţiile nonguvernamentale îi premiază pe şeful guvernului şi ministrul mediului. Pentru ce?

Premierul Victor Ponta si ministrul Mediului si Padurilor, Rovana Plumb, au fost premiati, marti seara, in cadrul celei de-a cincea editii a Galei Green Awards, pentru dialogul pe care l-au derulat cu organizatiile neguvernamentale de mediu. Sursa

Clar, nu? Faptul că instituţiile statului dialoghează cu comunitatea merită un premiu. Ce rost are să ne întrebăm ce a făcut Rovana Plumb pentru mediu şi păduri de când e la guvernare? Să o pupăm în funduleţ că ne-a băgat în seamă, că doar nici noi, ong-uri specializate, nu facem nimic.. poate (puţin) rău că existăm.

De 21 de ani fac Paştele la ţară, într-un sat situat la 70 de kilometri distanţă de Craiova. În timp, s-au schimbat multe: satul s-a rărit considerabil, băncile odată neîncăpătoare sunt acum doar lemne goale, cei mai mulţi se numără în lipsă, iar ceilalţi îşi aminesc de ce a fost odată.

Doar un lucru nu s-a schimbat: naivitatea. Sunt oameni care cred că poate fi mai bine, că satul o să reînvie, că cineva îi poate scoate din starea de moleşeală fizică şi psihică. Sunt bătrâni care nu înţeleg nimic din dezbaterile televizate, dar reţin mesajele simple. Cele care le promit lor, ceva personal. E de înţeles în rândul unor oameni care nu mai au nimic, nici măcar persoana cu care au trăit o viaţă. Perechi mai sunt puţine, unul câte unul visează ori la reînvierea pământească ori la cea cerească.

De cea pământească, în satele din Dolj, s-a ocupat Dan Diaconescu. Într-o campanie în care şi-a ales publicul bine, a transmis mesajele potrivite şi a promis multe. Aşa am aflat Paştele ăsta că pentru satul meu mai există o speranţă. Am aflat de la ei, bătrânii care speră, de un Dan Diaconescu care nu minte, care e al poporului şi care îi poate aduce pe tineri înapoi în sate. Promisiuni pe care şi alte partide le fac, dar cu care lumea de la sate nu se identifică.

Politicul, în satele româneşti, rezistă prin cumpărarea de naivitate. Fără costuri materiale ridicate. Doar promisiuni bine structurate. Sunt fericită că ei mai cred în ceva. Sunt nefericită că au ajuns să creadă în el. Şi sunt curioasă cât va mai rezista politicul prin naivitate?

În ultimele săptămâni am căutat universităţi din Franţa la care să merg şase luni să studiez jurnalismul. A fost nevoie doar de câteva clickuri să aflu toate informaţiile despre facultatea pe care o accesasem. Site-urile lor sunt atât de bine actualizate şi concepute, încât, pentru înscrierea la universitatea lor, poţi aplica, fără probleme, printr-un formular online.

Ca o introducere, există anumite programe şi parteneriate între facultăţi, iar cea la care sunt eu acum studentă are contract cu mai multe oraşe din Europa, printre care şi Franţa – norocul nostru, al studenţilor români, că avem oportunităţi de acest fel. Ghinion însă pentru cei care vor să vină să studieze în Craiova, la o Universitate cu multe secţii bune, dar care, din păcate, nu îţi oferă nicio informaţie.

Mai jos, diferenţa dintre site-ul Universităţii din Craiova şi cel al Universităţii din Lille (cu menţiunea că toate site-urile universităţilor din Franţa pe care le-am accesat, vreo 6, sunt impecabile din punctul de vedere al informaţiei oferite):

Pagina principală:

Informaţii folositoare studentilor care aplica la aceste programe:

După cum vedeţi, fraierii ăştia de francezi îşi pierd timpul să actualizeze pentru mine informaţiile, student străin, iar noi, românii, avem postate câteva date din 2009 care nu mai sunt valabile şi care, pentru un student ce vrea să vină în România, sunt total, dar total nefolositoare.

În plus, mie francezii îmi spun şi ce să fac dacă mă plictisesc, în ce excursii mă pot duce, cum să comunic, ce să fac în timpul liber, cu ce să merg, cum să îmi găsesc un loc de muncă, îmi pun poze cu căminele din campus, îmi spun care e preţul şi ce condiţii am, îmi fac o listă cu costurile produselor din Lille şi mă sfătuiesc de unde să cumpăr mai ieftin:

Culmea e că francezul mă învaţă şi ce să fac când vin în ţară, cum să îmi echivalez cursurile, a scris şi un ghid practic, frumos desenat şi explicit, pe care l-a pus pe site. Şi tot la tâmpiţii ăştia de francezi răi care ne discriminează poţi să îţi alegi, la facultate, ce cursuri şi profesori vrei şi ai trei săptămâni să decizi, timp în care vorbeşti cu profesorii şi afli ce o să înveţi la materia lor, cum va fi examenul, ce aşteptări au de la tine etc.

Au şi un departament pentru studenţi care te ajută în orice problemă. Iar acel departament are şi el site.

Echivalentul la noi e asta:

Aşadar, dragă Românie, sper doar să pot să îţi spun adio.

Cu puţin timp în urmă preşedintele Germaniei, Christian Wulff, şi-a anunţat demisia în urma unui scandal de corupţie (sursa). Nu m-a uimit deloc anunţul, mă aşteptam oricând din partea unui neamţ să facă un asemenea gest decent.

Să vă spun o poveste care accentuează diferenţa dintre noi şi ei. Acum o săptămână frate-meu voia să îşi cumpere o maşină din Germania. Caută pe site-urile lor de anunţuri, găseşte una şi sună la un neamţ să o rezerve pentru data când avea să ajungă în Germania, mai exact marţi, ora 12:00. Din cauza drumurilor închise, a hotărât să nu mai plece în Germania, dar nici nu l-a anunţat pe neamţ că nu mai merge. Marţi, ora 12:30, primeşte telefon de la proprietarul maşinii din Germania să îl întrebe ce s-a întâmplat şi de ce nu a mai ajuns. I-a explicat, şi-a cerut scuze (frate-meu îşi imagina că neamţul nici nu mai ştie că a sunat) şi a anulat rezervarea.

Peste câteva zile îşi cumpără maşină adusă din Germania, impecabilă, toate reviziile la timp, ştampile de la reprezentanţă, la fiecare 15.000 de km neamţul schimba uleiul, piesele uzate, o punea pe teste etc. Motorul arăta ca nou, sigiliul original, nicio zgârietură pe vopsea, maşina era nou-nouţă. Fericit că s-a ales cu aşa maşină din Germania, merge să îi facă RAR-ul. Un mecanic, român de data asta, se urcă la volan, dă cu uşile,  o accelărează la maximum, dă în spate, dă în faţă, deschide uşa şi…poc. O loveşte de nişte lăzi şi sare vopseaua de pe uşă. Se uită, râde satisfăcut şi trage concluzia “Maşinile sunt fiare, dă-le dracu, nu trebuie să îţi pară rău de ele!”. Concluzia? Suntem în România, nu în Germania!