Sunt mai satul si plictisit de cei care se mira ca hipermarketurile sunt pline de sarbatori decat de cei care-si fac cumparaturile.

Pana la urma este ceva normal. Nu e nimeni atat de prost ca sa proiecteze magazinele alea pentru 2-3 perioade din an cand toti sarbatoresc in aceeasi zi. Si nici sa faci cumparaturile pentru Craciun in luna noiembrie nu merge, pentru ca expira dracu’ bomboanele si se vestejeste bradul. Asta daca le gasesti atunci.

Peste tot in lume se intampla asa, iar sutele de filme in genul Jingle All the Way n-au fost inspirate din Romania.

N-are rost sa ne mai miram atat de aglomeratia din hipermarketuri si de aglomeratia de pe DN1 de dupa sarbatori. Este ceva normal!

De 21 de ani fac Paştele la ţară, într-un sat situat la 70 de kilometri distanţă de Craiova. În timp, s-au schimbat multe: satul s-a rărit considerabil, băncile odată neîncăpătoare sunt acum doar lemne goale, cei mai mulţi se numără în lipsă, iar ceilalţi îşi aminesc de ce a fost odată.

Doar un lucru nu s-a schimbat: naivitatea. Sunt oameni care cred că poate fi mai bine, că satul o să reînvie, că cineva îi poate scoate din starea de moleşeală fizică şi psihică. Sunt bătrâni care nu înţeleg nimic din dezbaterile televizate, dar reţin mesajele simple. Cele care le promit lor, ceva personal. E de înţeles în rândul unor oameni care nu mai au nimic, nici măcar persoana cu care au trăit o viaţă. Perechi mai sunt puţine, unul câte unul visează ori la reînvierea pământească ori la cea cerească.

De cea pământească, în satele din Dolj, s-a ocupat Dan Diaconescu. Într-o campanie în care şi-a ales publicul bine, a transmis mesajele potrivite şi a promis multe. Aşa am aflat Paştele ăsta că pentru satul meu mai există o speranţă. Am aflat de la ei, bătrânii care speră, de un Dan Diaconescu care nu minte, care e al poporului şi care îi poate aduce pe tineri înapoi în sate. Promisiuni pe care şi alte partide le fac, dar cu care lumea de la sate nu se identifică.

Politicul, în satele româneşti, rezistă prin cumpărarea de naivitate. Fără costuri materiale ridicate. Doar promisiuni bine structurate. Sunt fericită că ei mai cred în ceva. Sunt nefericită că au ajuns să creadă în el. Şi sunt curioasă cât va mai rezista politicul prin naivitate?

Urăsc reclama de la Romtelecom în care, un grup de puștani cu aripi de îngeri, colindă de zor în fața unor telefoane. Sau fetița simpatică cu geamantanul care trebuie să ne vorbească, în colind, de cei 59 lei pentru internet, televizor și telefon. În versuri, că florile dalbe nu se spun așa, blanc. La fel de urât e și Cerebel în reclama de la Vodafone. Îmbrăcat în Moș Crăciun, cu cana roșie, prezintă ofertele telefoniei ca și când, de Crăciun, trebuie să stai să vorbești la telefon. Nu să fii alături de cei cu care te îndeamnă Vodafone să vorbești. Pe sentimentalisme mizează și Cosmote. De sărbători, ascultă-i mai mult pe cei dragi. În rest, dă-i … (continuarea ne-o putem imagina).

Magazinele au prețuri de Crăciun. Și ambalaje. Gel de duș, șampon, parfum, frumos împachetate, cu sfoară roșie și plasa de cadou. Da, e soluția ”ideală” să arăți că îți pasă de cineva de Crăciun. Cinci minute drumul până la magazin și apoi, vâj, cadoul sub brad. De fapt, se poate da direct. Ce atâtea complicații cu ascunderea lui și bilețele cu numele celui pentru care l-ai cumpărat.

Prăjituri? E simplu. Cofetăriile îți fac ofertă specială. Ce contează că mănânci niște unt cu cacao în loc de creme de ciocolată. Sau foi aproape de plastic în locul celor scoase din cuptor. Dulce să fie. Dacă mai faci rost și de un ren de ciocolată, deja sfidezi puterea Crăciunului. E prea mult. Ne mulțumim și cu tăvile de hârtie pe care stau torturile cumpărate.

Bradul. Fiecare emisiune pe tema asta trebuie să ne explice cum să îl împodobim. Două culori maximum, anumite globuri și nu foarte încărcat. Nu contează că la grădiniță sau în clasele primare făceam pahare din ațe sau globulețe din castane pe care le vopseam și le prindeam în pom. Hârtia creponată. Câte figurine și câte ornamente am mai făcut. Dar dacă nu sunt la modă, ce să facem! Le uităm în cutii vechi în sertare sau le ducem la reciclat, ca să fim la modă.

Comerciali suntem şi noi oamenii. Chiar şi când scriem despre comercial. Creativitatea ne e ucisă de lipsa de imaginaţie a lumii în care trăim. Crăciunul e la fel, aproape, peste tot. În unele oraşe diferenţa o face doar culoarea partidului – care hotărăşte cât de lung e bradul. Dar, mai am o speranţa. Aceea că iubirea nu e comercială. Nu încă!

Astăzi am descoperit ce înseamnă falsitatea. Poate că ştiam dinainte definiţia, dar nu m-a scărbit niciodată la fel de mult. Trebuie să spun că eu nu sunt capabilă să spun „La mulţi ani, România” o dată la 365/6 de zile.

Nu ştiu şi nu am să înţeleg de ce trebuie să fim patrioţi de 1 Decembrie. De ce e ziua în care ne aducem aminte de personalităţile României, ziua în care îi întrebăm pe străini dacă le e dor de România, ziua în care îi aclamăm, ziua în care facem transmisiuni live din mijlocul unei mulţimi de copii de 7 ani şi îi întrebăm: „Vrei să pleci din România când vei fi mare?”, de parcă viitorul poate fi prevăzut din clasa I.

Sunt scârbită de patriotismul ăsta fals. De zâmbetul unor politicieni care, în restul anului, sunt plecaţi în delegaţii pe banii noştri. De tanti cu căciulă de blană care se înghesuie să îi ureze toate cele bune preşedintelui. De fasolea cu cârnaţi şi mulţimea care, de ziua României, trebuie să apuce o caserolă de mâncare. De sfidarea civilizaţiei de către autorităţi atunci când aruncă, drept momeală, câteva porţii de sarmale pentru campania electorală. De cei care şi-au „ancorat” steagul în pozele de profil, doar ca să se mândrească cu ţara care i-a făcut „oameni”. De cei ce shăruiesc linkuri cu Enescu doar ca să ne amintească de ce trebuie să iubim România.

Eu sunt capabilă să îmi iubesc ţară atunci când o simt că mă lasă să o iubesc. Când miros urina din tren, dar pot să zâmbesc că cel din compartimentul meu e român şi citeşte o carte. Când merg cu prietenii la grătar, şi înainte să aprindem focul, strângem gunoaiele altora, iar apoi, avem grijă să nu sfidăm frumuseţea crengilor verzi, care de multe ori, sunt înăbuşite de folii şi pungi goale de mâncare. Eu ştiu să iubesc România de fiecare dată, nu doar de 1 Decembrie, când citesc despre românii din străinătate care cântă în metrouri cântece româneşti şi sunt aplaudaţi de nemţi. Ador România în weekendurile în care mănânc ouă sau cartofi copţi în sobă şi beau zaibăr proaspăt scos din butoi.

Aş găsi în fiecare zi motive pentru care să iubesc România. Doar că, nu vreau să citesc de ce iubesc alţii, azi, România. De ce sunt mândri de ea. De ce scriu pe bloguri sau în ziare despre ea. Promit totuşi să fie ultimul an în care să mai dau drumul la televizor de 1 Decembrie. Nu mai suport ca oamenii care au făcut din România să fie mizerabilă să fie invitaţi de onoare la televiziuni. Clar, domnule Sergiu Nicolaescu?

Şi vă rog, nu vă comportaţi ca nişte români. Ci ca nişte oameni care au puterea să fie civilizaţi.

La Multi Ani !!!

Undeva intre Targu Jiu si Ramnicu Valcea

De Paste, la Manastirea Polovragi

Cheile Oltetului

Ghiocel

Mai multi ghiocei

(more…)

9 ore si 33 de minute de muzica selectata, carnea pentru gratar este pregatita, la fel si vinul, Jim Bean ajunse si el, de asta imi este cam frica, e prima data cand dau Scotch-ul pe Bourbon, sper sa nu-mi para rau.

Dragilor, ce sa zic, eu sunt pregatit, sper ca si voi.

Va uram un an nou fericit!