[continuare partea I]

Am ajuns la prânz. După vreo 10 ore de mers cu tot cu pauze, aşteptări, rătăciri şi schimburi de autobuze. Cu pacheţele de mâncare, creme de uns, prosoape şi ce mai aveam nevoie pentru două zile într-o unitate militară. Sau liceu, că asta era. Dosarul medical a fost nevinovat în comparaţie cu ce aveam să văd aici. Am fost primiţi într-o cameră, probabil a portarului, situată la ieşirea din liceu. Un subofiţer ne instruia riguros, dar destul de milos că erau părinţi şi rude în încăpere. Abia apoi, a doua zi, a început instrucţia.

Seara a trecut destul de repede. Nu şi noaptea. Trebuie să spun că neşansa m-a adus într-un pat, din acela de spital, cu sârmele rupte şi salteaua mică. De fiecare dată când mă întorceam, alunecam cu tot cu pat în jos. Mă ridicam, reaşezam salteaua şi aşternuturile, dar fără vreo şansă de reuşită. O colegă din cele 12 câte eram în cameră, mă încuraja: „Stai liniştită, mâine o să pice multe şi o să prinzi un pat mai bun”.

Militarul – strângător de frunze

A doua zi am ieşit undeva pe la 6 în curte, îmbrăcată, spălată, pregătită să fiu testată  fizic şi psihologic (o probă destul de grea, cu probleme de matematică, vedere în spaţiu şi alte chestii de care nu mă lovisem în filologia vieţii mele). Dar, înainte de probele propriu-zise, ne testau subofiţerii nervii timp de trei ore, până când începea primul examen. Mai trebuie să spun că la ora şase elevii liceului militar măturau curtea pe o muzică de armată. M-am întrebat ce dracu fac ăia treji la ora aia, dar confirmarea nu a întârziat să apară. „Îi vedeţi, asta o să faceţi şi voi dacă sunteţi admişi”, spunea subofiţerul rânjind de satisfacţie. De parcă nu exista bucurie mai mare decât să mături un întreg liceu de frunze la ora 6 dimineaţa. Plus spălat de wc-uri şi curăţenie în camere.

A început testarea psihologică (după cum am spus, în cele trei ore au avut grijă să urle la noi şi dacă aveam piciorul cu un centimetru mai ieşit din coloana de câte doi). Nu mai aveam nici emoţii, nici stres, nici bucurie sau tristeţe. Voiam doar să scap şi să aflu rezultatul. Am fost chemate să ni se spună cine rămâne şi cine pleacă. Unele plângeau dinainte, ştiind că nu au făcut nimic. Altele întârziaseră şi comandantul (de data asta era unu cu grade mai multe) le spunea că nu sunt deloc disciplinate. Eu eram dintre cele ce trecuseră. Dau vestea în ţară şi fug să mă schimb. Urma să dau probele sportive.

Şi picaţii primesc ordine

M-am uns toata cu BenGay, din acela roşu ca să nu mai fac încălzirea, nu am băut apă şi nici nu am mâncat, deşi eram leşinată şi am pornit spre sălile de sport. Aveam de făcut un traseu în cateva minute, cu flotări, mers pe bară, aruncat pe nişte saltele, trecut prin tunele, sărit pe numere, la capră şi ladă şi alte chestii de genul plus doi kilometri de alergat în nu ştiu câte minute. Când eram acasă mai făcusem antrenament la săli de sport din oraş (că doar cum poate pierde o adolescentă mai bine timpul?), dar aici era total diferit. Totul era şupred şi îmi tremurau picioarele la fiecare săritură. Ştiam însă că pentru Academia mea sunt mai indulgenţi (ştiţi cum e cu poveştile despre admitere, subiecte la examene şi alte legende) şi nu mi-am făcut prea multe griji. Doar că, în momentul în care mi-am auzit numele strigat, am încetinit să mai gândesc şi mai ales, să merg. „Mişcă odată”, striga profesorul de sport. Şi nu m-am mişcat suficient de repede. M-a picat la flotări (dacă vreţi să mă enervaţi, îmi spuneţi ceva de flotări şi imediat reacţionez:D).

Am ieşit afară plângând. Cu lacrimi din acelea mari şi pregătită să îl sun pe frate-meu să îi reproşez că am pierdut un an din viaţa cu o academie de rahat. Doar că, mă trezesc cu un subofiţer după mine care mă întreabă cum îndrăznesc să părăsesc aşa sala şi  mă ameninţă că mă dă afara din liceu (idioţenia unui subofiţer absurd – să dai ordine unui picat care oricum pleca în câteva ore – i-am urat numai de bine).

Şi aşa nu am mai apucat nici patul bun şi nici nu m-am bucurat de minunatul peisaj din Breaza. Pentru că luam fiecare bancă la rând şi mă aşezam să plâng. Până la sosirea trenului când am plâns iar până acasă. Soarta nu m-a vrut femeie ofiţer, ci femeie care scrie. Cu siguranţă e o decizie mai bună decât alergatul pe munţi.

Sursă foto

Eram în ultimul an de liceu şi habar nu aveam ce vreau să fiu în viaţă. De fapt aveam un caiet în care îmi notam câteva meserii pe care le-aş fi urmat, dar nu găseam echilibru între avantaje şi dezavantaje. Mă gândeam la psiholog, dar nu aveam înclinaţie spre aşa ceva. Apoi la vreo academie de poliţie, dar uram tot ce ţinea de ordine şi prostie. Jurnalismul era cel ce îmi plăcea, dar nu mă vedeam capabilă să îmi înving timiditatea pentru o aşa meserie.

Aşa le-am luat pe rând şi am învăţat, alergat, citit pentru fiecare în parte. O să mă opresc asupra academiilor de poliţie. Visam, ca încă 30% de la mine din clasă că o să ajung femeie ofiţer. De fapt, nici măcar nu visam, doar mă gândeam că nu o să fiu vreo ratată fără loc de muncă după terminarea facultăţii. Aveam în familie cazuri de reuşită în domeniul ăsta, pe frate-meu, doar că el avusese norocul să fie pe tehnic şi făcuse o academie din care învăţase multe în IT, iar eu voiam să merg să fac instrucţie prin munţi (a nu se citi „voiam” – ci doar asta puteam, că eram pe filologie).

Dimineaţa – prin pădure

Prima dată am învăţat pentru Academia de Poliţie de la Bucureşti. În somn îmi repetam anii tratatelor încheiate între ţările fantomă ale istoriei şi descoperirile care între timp au fost schimbate de interese politice, iar ziua bântuiam zonele periferice din oraş cu saci de nisip pe la picioare, cretă, ruletă şi alte instrumente care să îmi asigure reuşita sportivă. Detestam fiecare dimineaţă în care îmi socoteam progresele de pe o zi pe altă. Pădurile de la iesirea din oraş îmi deveniseră prietene pentru pământul moale pe care alergam, fără să îmi mai tocesc genunchii pe asfaltul tare din oraş. Trecusem la o etapă în care nu mai gândeam dacă o să pot face asta toata viaţă, doar mergeam cu ochii închişi să urmez scopul stabilit. Mi-am schimbat opţiunea apoi, tot pentru o academie, dar de data asta cea de la Sibiu a Forţelor Terestre. Am auzit de ea la o defilare de 1 decembrie şi mă încânta ideea că pot schimba istoria cu psihologia, cea din urmă fiind proba obligatorie la Sibiu.

Antrenamentul era în mare acelaşi. Doar că aici cunoşteam fete care erau deja studente acolo. Îmi povesteau cum săpau gropi în munţi să se ascundă de grenade sau cum alergau cu puştile prin noroi şi ploaie, cu bocancii greoi, zeci de kilometri. Mai că plângeam numai când mă gândeam că o să renunţ la muzică, filme, cărţi, scris, ceai, doar ca să alerg ca nebuna pe munte. Eee, dar ştiam ce vreau să ajung: femeie ofiţer.

Pirueta dezbrăcatei

Nu mi-am schimbat opţiunea, deşi îmi vedeam viaţa terminată. Fără strop de bucurie, doar siguranţa unui amărât loc de muncă. Nici nu ştiu ce gândeam în acele momente, dar continuam să fac asta. Mi-am făcut dosarul. Prima lovitură am primit-o la dosarul medical când am dat de un doctor în faţa căruia trebuia să mă dezbrac, iar el, lipsit de milă, mă punea să fac piruete pe mocheta murdară din cabinet. De parcă roşeaţa de pe faţa mea nu era vizibilă şi nu meritam puţin mai multă atenţie. Când dădeam să mă îmbrac, auzeam un ţipăt de superioritate „Îţi dădui eu voie?”. Şi aşa am trecut prin fiecare cabinet, de data asta îmbrăcată, să îmi verific capacităţile mintale, cariile, problemele ginecologice, pielea, oasele, plămânii, inima şi ce a mai rămas din corpul meu.

Am trecut cu bine de proba medicală şi măcar reuşita unui astfel de test, mai întâi psihic pentru orice om normal, mi-a dat speranţă că sunt pregătită să alerg cu puşca prin nămol şi printre grenade. Am învăţat pentru academie şi bac în acelaşi timp, am alergat, pentru mine şi pentru instrucţia ce mă aştepta, luni întregi, şi am aşteptat ziua cea mare. Când aveam să merg la Breaza pentru probele psihice şi fizice.

Abia de aici începe adevărata poveste a femeii-ofiţer. În partea a II-a

via

Ultima noutate aflata din liceul unde mi-am pierdut adolescenta este ca cei care nu au uniforma completa platesc amenda. Dar nu pe orice criteriu, ci daca gulerul albastru e de fapt alb, daca nu ai camasa, dar restul uniformei da, daca esti prins de un director, si nu de altul, etc.

Si am inceput sa citesc razvratirea mea din anii de liceu si mi-am amintit cum stateam la poarta pentru ca nu aveam pantaloni negri sau camasa albastra. Am crezut insa apoi cu dupa o discutie in biroul directorului se vor aplica reguli noi. Degeaba, am terminat liceul si sistemul a fost la fel de tampit. Uneori mai rau. Am revenit insa la 15 septembrie si am vazut cele mai frumoase sali de clasa, bai, sali de sport. Totul se modernizase si liceul parea rupt dintr-un oras frantuzesc. Eleganta, stil, puritate.

Totusi, nu inteleg ce inteleg altii ca inseamna liceul? Acum, dupa ce l-am terminat, am realizat ca liceul e la fel ca si facultatea, locul in care tu doar esti indrumat. Nimeni, niciodata, nu v-a putea sa iti bage in cap ceva cu forta. Si atunci, de ce amenzi, de ce obligatii, de ce bani irositi? Este la fel de aiurea amenda asta cu uniforma ca salile de sport facute in mediul rural. Adica adolescentii vor sa se defineasca prin ce, unii sunt rockeri, altii manelisti, ceilalti simpli. Asa suntem si haina exprima ceva. Este un mod de comunicare. Profesorul poate cunoaste elevul dupa felul in care acesta se imbraca. In codul bunelor maniere vestimentatia se interpreteaza, putem spune despre o persoana ca este educata daca se imbraca corespunzator la diferite ocazii. De ce sa pui accent pe uniformizarea unor reguli care au rolul de a diferentia si a ierarhiza?

De ce as fi vrut eu sa am parte in liceu, dar nu am vazut?

• Dezbateri. De orice fel. Ne ducea uneori profesorul de fizica la diverse dezbateri si pot spune ca elevii erau cu adevarat interesati. Se aducea un nene care avea habar de ce vorbeste si se punea in discutie democratia. Apoi filme, documentare si discutii libere. Invatam in acele 2 ore mai mult decat intr-un an de studiat istoria.
• Ore “libere”. Adica in loc de clasicul predat, dictat si povestit sa ne intrebe cineva care este parerea noastra. Uneori spunea proful ceva si ma gandeam exact la acel lucru, doar ca niciodata nu ajungeam sa il exprim. Iar tezele si lucrarile le aveam mereu facute de acasa pentru ca aflam subiectele de la alte clase, asa ca idei proprii exprimate 0.
• Activitati in interiorul scolii. In afara de echipa de teatru, de care s-a ocupat admirabil doamna diriginta si de cateva schimburi de experienta, eu nu am vazut nicio actiune din partea elevilor acelui liceu. As fi vrut sa se vada ca suntem la un colegiu. Sa facem o revista buna a scolii, care sa primeasca premii, sa avem un site bun. Nu doar poezii si desene aruncate pentru a umple paginile si a respecta o traditie.
• Mi-as fi dorit sa fim indrumati spre citit. Sa avem bibliografii intregi la diverse materii. Ca nu le citeam asta e, dar macar aveam sansa sa ne intemeiem o cultura generala si o fisa la care sigur reveneam candva. Dar la cele mai multe materii, si zic chiar cele mai multe, era nevoie de un referat si gata. Cele mai stricte discipline au fost muzica, sportul si franceza, unde chiar ramaneai cu ceva si trebuia sa fii activ. Dar totusi, liceul nu se rezuma la 3 materii.

Revenind deci la problema uniformelor cred ca in licee se pot intampla lucruri mult mai importante decat urmaritul elevilor care poarta sau nu uniforma. Se pot organiza concursuri cu premii pentru elevi, se pot cumpara cateva programe la informatica utile oricui, in loc de vesnicul Office de care nu am scapat nici in facultate, se poate intemeia o organizatie cu voluntari, dar nu pentru acei 2%, ci pentru a implementa programe, traininguri, etc. In loc de spionaj ar trebui sa se puna accent pe psihologul scolii care de cele mai multe ori e de negasit si care ar putea avea un rol atat de important daca si l-ar exercita in consilierea si indrumarea elevilor, in testarea aptitudinilor, abilitatilor si competentelor fiecaruia.

Dar cum nimic din toate astea nu se vor intampla, nici macar cutiuta cu reclamatii promisa nu am vazut-o pana s-a terminat liceul, pot spune doar ca in liceu trebuie sa te distrezi, sa nu pui prea mult la suflet si in paralel, in timpul liber sa te autoeduci prin multa lectura. Astfel, risti sa urasti liceul pentru ca ai invatat atat cat sa tii minte pana primesti diploma de bacalaureat.

De 12 ani sunt eleva. Din 19, cati am numarat pana in momentul de fata, pare destul de mult daca ne gandim ca am mai petrecut cativa pe la gradinita, iar primii ani de viata oricum nu mi-i amintesc.

Scoala a fost in tot timpul acesta o a doua casa. Petreceam uneori mai mult timp la scoala decat acasa: 6 ore in incinta scolii, alte cateva cu colegii si uneori mai aveam si antrenamente la handbal. Ma gandeam acum cateva luni ca sigur dupa terminarea liceului voi scrie un post in care imi voi revarsa toate nemultumirile, un post in care voi arata ca eu am urat liceul. Auzeam persoane in jurul meu spunandu-mi ca asta nu se va intampla, iar altele intarindu-mi aceasta idee.

Nici pana astazi nu stiu daca am urat sau nu liceu. Sunt destul de multe lucruri care nu mi-au placut si despre care am tot scris, dar care nu au conturat in mintea mea o imagine clara a evolutiei mele in liceu. De cele mai multe ori am scris de rau despre scoala si liceu pentru ca oricum lucrurile bune se vad si nu necesita sa fie mentionate mereu, in schimb credeam ca pot schimba ceva cu criticile mele mai mult sau mai putin constructive.

Am scris si despre colegi, insa nu pentru a ii critica, ci doar pentru ca felul meu de a fi nu este acela de a merge si a initia o discutie pe fond de cearta. Imi placea sa cred ca alegerile mele sunt cele mai bune, desi de cele mai multe ori erau gresite, imi placea sa critic scoala, desi poate a avut cel mai important rol in formarea mea. Imi pare si acum rau pentru acest articol prea critic la adresa domnului director. Insa in acelasi timp imi dau seama ca mica mea “revolta” si-a atins scopul.

In acelasi timp imi pare rau ca nu am realizat mai multe: nu am reusit sa conving sa se faca o revista a scolii online, nu am putut realiza un consiliu al elevilor mai dedicat si mai implicat, nu a fost imbratisata ideea “o zi de lectura” pe saptamana, nu am vazut pusa nicio cutie postala in scoala pentru nemultumiri, iar pe plan individual, imi pare rau ca au trecut multe materii pe langa urechea mea fara sa asimilez o idee, imi pare rau ca au fost atatea evenimente la care nu am participat, atatea organizatii din care nu am facut parte, regret ca din a XI-a “m-am prostit” cum ar zice @colegu-meu si am renuntat la micile distractii pe care ulterior ni le ofeream in timpul orelor, doar pentru ca mi-am zis ca “m-am maturizat”.

La fel de mult regret, sau poate mai mult ca orice ca nu am stiut sa le demonstrez colegilor cat imi sunt de dragi si cat de mult o sa imi lipseasca. Si pentru ca acum cateva zile am avut banchetul si la sfarsit ne-a apucat bazaitul ca ne despartim, nu pot sa zic decat “lasati ma ca ne intalnim noi peste 10 ani:))”!

P.S. Multumim doamnei diriginte pentru cei 4 ani. Daca scoala a fost a doua casa, dumneaei sigur a fost a doua noastra mama!

In fiecare zi vad o stire legata de noua lege a invatamantului. In fiecare zi ascult la scoala cate o parere avizata despre ce inseamna aceasta schimbare. In fiecare zi ma gandesc tot mai serios la viitorul meu si ma tem de imposibilitatea de a ma realiza, sau cel putin ma tem de imposibilitatea copiilor mei de a face performanta in invatamantul romanesc.

In fiecare zi sunt dezbateri, greve, discutii, insa devenim tot mai pasivi si mai nepasatori la deciziile luate de oameni fara abilitati de guvernare, dar care totusi ne hotarasc soarta. Am devenit parca obisnuiti cu tot ceea ce se intampla ilegal in scoli, licee, universitati, si trecem cu ochii inchisi. E normal , am justifica orice neregula pe care am observa-o. Pentru ca si eu si tu facem acelasi lucru: trisam.

Iar ca o paralela intre invatamantul din 1978 si cel din 2010 am ales foaia matricola a tatalui meu, si foaia mea, desi pe coloana clasei a XII-a nu este nimic completat pentru ca este anul in care activez eu ca eleva:

Aceasta este foaia tatalui meu. Cred ca ar trebui sa va spun cateva lucruri despre el. Desi dintr-o prostie proprie a ales sa nu faca o facultate, fiind la vremea aceea condus de dorinta de a isi intemeia o familie si de a obtine niste bani pentru un apartament si o masina, ii placeau mult matematica si desenul tehnic. In plus, ii placea sportul si mult timp a jucat fotbal (de observat ca nici macar la sport nu se dadea 10 pe linie). Desi dupa cum se observa pe diploma, la matematica a avut printre cele mai mari medii, (8, 7, 7, 8 + sutimile de rigoare), spun cele mai mari si insir medii de 7 si de 8. Cu ce a ramas din liceu? Stie aproape (si nu exagerez) orice formula din matematica (fara sa facem referire la matematici speciale) si nu cred sa fi existat vreo problema sa nu fi stiut sa mi-o rezolve.  Inca se mai distreaza cu frate-meu, student la Academia Tehnica Militara unde face matematica in prostie, plus 4 ani ai lui de matematica in liceu, insa tot nu reuseste sa stie atatea formule cate stie taica-meu. Dar foaia lui matricola cuprinde medii mici (asa le numim noi acum), avand o medie generala a liceului de 7, 20.

Pe de cealalta parte, apar eu si fisa mea matricola. Anul 2010.

Nu, nu sunt eleva la tara sa am note mari pe branza si pe lapte, ci sunt eleva intr-un colegiu renumit din Craiova. Cam multe medii de 10 spre deosebire de foaia tatalui meu, nu? Matematica: 9,50 si 10. Cat mai stiu? Lucrurile de bun simt: tabla inmultirii, delta si ecuatia de gradul 1 si 2. Poate si putina geometrie (asa ma incurajez eu, crezand ca asta inseamna bunul-simt legat de matematica). Fizica? Stiu doar ca luam note pe referate, iar doamna profesoara era o tanti batranica, gata sa iasa la pensie, care se enerva cand jucam avioane in ora ei. Diferentele sunt clare, atat de cunostinte, cat si de medii. Totul este invers proportional.

Si atunci ma intreb, de ce ne cere societatea asta diplome si medii mari? Ultima medie la Jurnalism in Craiova anul trecut a fost de 9,70 la buget. Trebuie sa iau la toate materiile pentru bac peste 9, 50. Cam greu tinand cont ca foaia de mai sus nu reflecta realitatea, iar bacul se apropie cu pasi repezi si cunostintele sunt din ce in ce mai vagi.

Oare cat la suta reflecta realitatea aceste note si oare cat la suta suntem noi constienti ca nu valoram nici pe departe cat indica notele? Si ma intristez gandindu-ma ca va fi din ce in ce mai rau, iar societatea va fi o nascatoare de diplome si note mari, iar facultatilor vor fi maternitatile care primesc doar copiii cu multe kilograme de diplome. Pacat. Pacat ca invatamantul vrea sa ne uniformizeze si sa devenim doar niste prosti cu diplome.

Basescu are dreptate cand declara urmatorul lucru: “Scoala romaneasca scoate tampiti”. Altfel nu putem explica cum inteligenta lui fiica scrie “sa-ntamplat” in loc de “s-a-ntamplat”, dar inteleg ca utilizarea cratimei da batai de cap. Are curajul sa declare urmatoarele:

Nu stiu cum indrazneste sa vorbeasca despre realitate si despre abordarea depolitizata, despre testele europene si analize ale sistemului de invatamant. Nu stiu daca mai este vreo tara europeana care sa reuseasca, in ciuda proastelor conditii si a guvernarii atat de infecte, sa faca performante si sa scoata de pe bancile scolii elevi care sunt cautati de acel Occident despre care spune presedintele nostru ca este mai bine pregatit. Vreti performante? Bagati-ne macar caldura in scoli, sa nu trebuiasca sa suflam in degetele reci in timp ce scriem, sa nu fim nevoiti sa inhalam praful care ne provoaca lacrimi si tuse, sa nu existe copii care sa mearga zeci de kilometri pe jos in cautarea scolii pierdute, ca apoi sa mearga la cules de porumb si taiat coceni. Vorbim de o Romania a unui om care traieste in ea, nu dincolo de ea cum traiesc toti politicienii.

Ii raspunzi cu o moneda mai mare.

Nu numai la noi in Romania. Mai jos sunt imagini din scolile chinezesti.

Parca era o lege stupida care interzicea politica in scoli. Da, am spus stupida, pentru ca termenul de “politica” se rastrange in aceasta lege la vot. Explicatia pe care am primit-o cand am intrebat de ce nu se face politica in scoala este aceea ca noi nu trebuie sa fim influentati de profesorii nostri, considerati modele, ei nu au voie sa isi exprime parerea politica in public in scoala. Hai ma, nu este democratie?

De ce suferim noi, tanara generatie (nu numai noi, dar prefer sa raman la targetul acesta)? De incultura politica. In ultimul timp m-am tot zbatut sa explic unor persoane de ce este important sa mearga la vot. Rezultate 0. Asa e, nu ar trebui in viata sa ne batem capul cu lucruri care nu merita, insa la fel de bine stim ce satisfactie simtim cand putem intoarce pe cineva din drumul sau. Revenind la subiectul politica, noi, adolescentii, suntem praf. Chiar si eu. S-ar putea sa fac o mare greseala si sa nu aleg bine. Dar mi-o asum.

In primul rand, dupa ce ca nu facem istorie asa cum ar trebui si nu invatam lucrurile elementare din istoria romanilor, nici macar nu avem ocazia sa discutam despre politica la scoala. Nu vreau sa mi se spuna sa votez cu x, dar vreau sa mi se spuna obiectiv ce a facut bine fiecare si ce a gresit. Nu cer mult, o ora de politica pe saptamana nu ar fi chiar mult. As vrea sa vina cineva din exterior, un analist politic si sa imi explice anumite lucruri pe care poate nu le-am perceput si pe care ar trebui sa le stiu. Ce intelesesem eu prin Referendumul acesta? Ca va trebui sa raspund cu o singura intrebare la 2 intrebari, nicidecum nu stiam ca sunt doua buletine de vot. Cine m-a lamurit? Twitterul!

Situatia s-a mai schimbat insa in ultimul timp, intr-o masura mai mica sau mai mare profesorii au simtit nevoia sa ne sfatuiasca sa mergem la vot si sa privim in jurul nostru, sa realizam ca nu s-au intamplat prea multe lucruri bune si ca mergem din ce in ce mai rau. M-au infulentat? Nu! M-au facut sa ma documentez si sa imi doresc sa stiu mai multe, m-au facut sa urmaresc emisiuni politice, sa citesc declaratii si sa extrag din subiectivitatea presei obiectivitatea de care am nevoie. Si da, politica in scoli este esentiala pentru cultura sociala si politica a fiecarui roman. Fara ea, suntem doar niste oi manipulati de interese proprii.