Urăsc reclama de la Romtelecom în care, un grup de puștani cu aripi de îngeri, colindă de zor în fața unor telefoane. Sau fetița simpatică cu geamantanul care trebuie să ne vorbească, în colind, de cei 59 lei pentru internet, televizor și telefon. În versuri, că florile dalbe nu se spun așa, blanc. La fel de urât e și Cerebel în reclama de la Vodafone. Îmbrăcat în Moș Crăciun, cu cana roșie, prezintă ofertele telefoniei ca și când, de Crăciun, trebuie să stai să vorbești la telefon. Nu să fii alături de cei cu care te îndeamnă Vodafone să vorbești. Pe sentimentalisme mizează și Cosmote. De sărbători, ascultă-i mai mult pe cei dragi. În rest, dă-i … (continuarea ne-o putem imagina).

Magazinele au prețuri de Crăciun. Și ambalaje. Gel de duș, șampon, parfum, frumos împachetate, cu sfoară roșie și plasa de cadou. Da, e soluția ”ideală” să arăți că îți pasă de cineva de Crăciun. Cinci minute drumul până la magazin și apoi, vâj, cadoul sub brad. De fapt, se poate da direct. Ce atâtea complicații cu ascunderea lui și bilețele cu numele celui pentru care l-ai cumpărat.

Prăjituri? E simplu. Cofetăriile îți fac ofertă specială. Ce contează că mănânci niște unt cu cacao în loc de creme de ciocolată. Sau foi aproape de plastic în locul celor scoase din cuptor. Dulce să fie. Dacă mai faci rost și de un ren de ciocolată, deja sfidezi puterea Crăciunului. E prea mult. Ne mulțumim și cu tăvile de hârtie pe care stau torturile cumpărate.

Bradul. Fiecare emisiune pe tema asta trebuie să ne explice cum să îl împodobim. Două culori maximum, anumite globuri și nu foarte încărcat. Nu contează că la grădiniță sau în clasele primare făceam pahare din ațe sau globulețe din castane pe care le vopseam și le prindeam în pom. Hârtia creponată. Câte figurine și câte ornamente am mai făcut. Dar dacă nu sunt la modă, ce să facem! Le uităm în cutii vechi în sertare sau le ducem la reciclat, ca să fim la modă.

Comerciali suntem şi noi oamenii. Chiar şi când scriem despre comercial. Creativitatea ne e ucisă de lipsa de imaginaţie a lumii în care trăim. Crăciunul e la fel, aproape, peste tot. În unele oraşe diferenţa o face doar culoarea partidului – care hotărăşte cât de lung e bradul. Dar, mai am o speranţa. Aceea că iubirea nu e comercială. Nu încă!

Pentru mine trenul a devenit o sursă de inspiraţie autentică. Cu o jumătate de an, în săptămâna Paştelui, descopeream lipsa de compasiune faţă de drama altora. Un om făcuse infarct în tren şi toţi se crizau că medicii încă încearcă să îl salveze, deşi şansele de viaţă erau aproape nule. Auzeam, rostite cu seninătate, vorbele unui călător “Să moară, ce trebuie să stăm noi după el”. Asta în faţa unei imagini înfricoşătoare cu soţia şi fiica sfâşiate de durere.

Zilele astea, după 14 ore de mers cu trenul, 7h dus – 7h întors, am descoperit cum opt oameni pot călători atâta timp fără să vorbească. Este o imagine pe care cu greu mi-o imaginam, ştiind că în tren există sute de subiecte de discuţie, iar uneori ai ghinionul de a coborî cu capul făcut praf de poveştile vreunui aventurier. De data asta, am nimerit într-un tren cuminte. Poate fi un început de civilizaţie pe care nu îl pot încă accepta. Din cei opt oameni, fiecare stăteam cu reviste, ziare, cărţi sau dormind. Nimeni nu scotea un cuvânt. Trei persoane peste 50 de ani, doi tineri de până în 25 de ani şi încă trei între 30 şi 50. Eterogenitatea trebuia, paradoxal, să creeze subiecte de discuţie. Nu putem fi toţi tăcuţi, îmi ziceam în timp ce mă frământa curiozitatea să ştiu ce gândeau şi ei – partenerii de călătorie. Mă întrebam, în amorţeala picioarelor cocoţate peste bagaje, când se va mai elibera vreun loc. Voiam măcar ca socializarea să îmi asigure informaţia esenţială pentru comoditatea mea. Dar, din păcate, nu a venit. Fiecare staţie era un motiv de speranţă, care murea la fluierătura omului de pe peron. De o singură persoană am aflat dinainte unde coboară pentru că am auzit-o vorbind la telefon.

Am crezut că e doar o întâmplare şansa sau neşansa de a nu comunica în tren. Până la întoarcere, când am trăit aceeaşi experienţă. Muţenie totală în călătoria cu trenul. Cauzele – mi-e greu să le descopăr că nu am studii de specialitate. Poate ne gândeam cu toţii la criză, la bani, la politică, la fotbal – poate ne-au amuţit problemele cotidiene. Poate nu ştim să furăm nimic din revoltele prosteşti ale altora şi cu timpul învăţăm să tăcem. Chiar şi în tren. Poate nu ne mai interesează nimic, nici măcar relaţiile inter-umane.

Poate. Nu ştiu dacă a fost coincidenţă sau au fost consecinţele realităţii de astăzi. Mă gândesc totuşi, cum putem interpreta muţenia a 15 oameni în două călătorii cu trenul de câte şapte ore fiecare?

Am un sentiment ciudat de fiecare dată când e duminică. Sute şi sute de amintiri mi se perindă prin faţa ochilor, ca şi cum ar fi fost azi.

Aveam vreo 10 ani. Fiecare sfârşit de săptămână mă găsea alături de părinţi sau de bunici. Îmi amintesc că duminica oficială începea odată cu vremea bună, motiv pentru care mergeam în parc. Mă chinuiam privind animalele închise, fără să înţeleg rostul acelor cuşti (acum înţeleg rostul cuştilor, dar nu şi al grădinilor zoologice), dar mă linişteam de îndată ce mi se cumpăra ceva: orice. Acasă, o plăcintă caldă şi friptura la cuptor întregeau plimbare din aer liber. În faţa blocului, parcă şi ceilalţi simţeau că are o însemnătate ziua asta. Ne strângeam câte 15-20 de copii şi făceam orice altceva decât într-o zi obişnuită: mergeam la furat de liliac, cireşe, trandafiri sau ne mărturiseam iubirea prin jocuri cu zei şi zeiţe.

La bunici, senzaţia era cu atât mai apăsătoare, cu cât se apropia ora de plecare spre oraş. Ai mei făceau bagajele, iar bunicul asculta/privea muzică populară pe eternul TVR1. Şi parcă o emisiune cu viaţa satului. Era ciudat să îmi iau rămas-bun până şi de la căţel, darămite de la el, fiind obişnuită să cresc acolo.

Mai târziu, pe la 17 ani, ziua de duminică mă prindea mereu la plajă, la grătare, cu rolele sau la iarbă verde, cu două prietene, mâncând fructe şi legume (de fapt mai multe dulciuri şi îngheţată). Singurele duminici urâte erau cele când aveam teze şi trebuia să ne scriem lucrările de acasă. Atunci nu aveam timp de ieşit. Acum însă, la 20 de ani, zilele de duminică sunt seci. Mă trezesc, mă uit la televizor, dorm, mă trezesc, mănânc şi iar dorm. Nicio activitate, nicio mişcare. Prieteni ocupaţi, plecaţi, angajaţi, recuperează ce în timpul săptămânii nu au putut face. În faţa blocului, pe bancă, nimeni. Vecini care dorm, vecini plecaţi, vecini care nu ies, vecini care pleacă în vizită la alţi vecini. Maşinile din parcare sunt nemişcate şi niciun urlet de Dacie nu te mai mişcă. Pe geam, doar musculiţe statice.

De câtva timp, sentimentul de duminică nu mai înseamnă nimic. Nici măcar odihnă, ci doar stat fără rost. O carte te salvează, dar parcă ai nevoie de mai mult. De ieşiri, de oameni veseli, de telefoane, de rude, de prieteni, de joacă, de râs, de emoţie, de excursie, de oboseală, de spontaneitate, de vreme bună, de stat pe bancă, de lins îngheţată, de tenis, de handbal, de mişcare, de alergat, de bicicletă, de lovituri, de bârfă, de monopoly, de maşină, de munte, de apă, de pescuit, de înălţime, de îmbrăţişări.

Cam la asta visez azi că aş face într-o zi de duminică.

Mi-e poftă de România. O ştiu atât de puţin, încât în călătoriile mele rare ajung să admir şi un câmp gol. Până mă plictisesc. De tot ce înseamnă ţara noastră.

Încep să îmi fac grăbită bagajele pentru Moldova. Aveam să merg de Paşte într-o zonă pe care istoria o respectă, geografia o laudă, iar România o ignoră. Trenul de 17:25 mă face să mă grăbesc. La 17:00 termin emisiunea radio şi un taxi lent mă duce la gară. Ajung cu 10 minute înainte şi cred că în sfârşit primesc vacanţa pe care mi-o doream. “Trenul accelerat 1824 prezintă întârziere 50 de minute de la data sosirii”, se aude o vocea înfundată. Minunat. Mă aşez pe o bancă la soare şi aştept. Doar mirosul de urină din gangul unde m-am aşezat mă face să mai simt ceva.

Întârziere.. doar o oră

Soseşte trenul. Încerc să ghicesc în ce parte e vagonul. În mulţimea de coate grăbite, mă urc în tren şi îmi ocup locul. Retrăiesc pofta de călătorie. Dar trenul se încăpăţânează să îmi contrazică sentimentele. Afară e frig, iar în vagon aerul condiţionat îţi omoară toate simţurile. Dacă încerci să dormi cu capul spre geam, te loveşti de frigul de mai. Dacă încerci în partea cealaltă, îl deranjezi pe partenerul de drum. De multe ori un sedentar nervos pe greutatea lui. Lichidul galben din wc-uri este scurs pe jos, iar apa nu funcţionează. Te abţii patru ore şi tânjeşti măcar după un lan de porumb. Mizeria şi mirosul de praf murdar te fac să uiţi de peisaje şi de ţară. Geamurile jegoase îţi întorc privirea spre oamenii din tren. Pe care ajungi să îi citeşti din gesturi întreaga călătorie. Se vede Bucureştiul. Mai întâi groapa de gunoi din apropiere şi oamenii străzii care o exploatează intens. Apoi blocurile căzute şi sinistre. Gara este aproape şi zarva de pe peroane mă linişteşte. Nu am făcut întârziere decât o oră. Mai prind metroul.

Peste două zile îmi fac curaj şi pornesc spre Moldova. Prima destinaţie: Bacău. La fel, ca o posesoare de permis fără bani de benzină, aleg trenul: un accelerat cu etaj în care cozile sunt mai mari ca la promoţiile de ulei. Bagajele ţin loc de scuturi, scările nu se mai văd de persoanele grăbite să prindă un loc, iar călătorul universal oftează resemnat. Trenul pleacă şi ajungem în Basarab. La doi kilometri de Gara de Nord. Trenul se opreşte. 10, 20, 30 de minute. Nu înţelegem nimic până nu vedem medici şi poliţie. Un bărbat de 55 de ani a făcut infarct. Încercarea de a îl restabili mai mult de o oră atrage aceleaşi nemiloase strigăte: “Să moară, ce trebuie să stăm noi după el”, spune indignat un călător. Naşu’ îl aprobă: “Şi eu le-am spus medicilor să îl dea jos din tren. Da’ cică nu au voie să îl mişte. Ce mă interesează pe mine de el. Eu vreau ca trenul meu să meargă”. Ţipete, urlete şi curiozităţi. Câte o veste din partea celor care mergeam în vagonul respectiv îi anima pe toţi: “Era cu fata şi soţia. Nu cred că mai scapă”. După 90 de minute de aşteptare şi nemulţumire din partea călătorilor, îl văd ieşind pe o targă nemişcat. “A murit”, spune controlorul. Cei din tren sunt mulţumiţi că în sfârşit plecăm şi speră să recuperăm din întârziere. De parcă moartea unui om în vinerea dinainte de Paşte nu înseamnă nimic. De fapt, chiar nu a însemnat nimic.

Oameni murdari în trenuri murdare

Ajungem în Bacău după şapte ore de mers cu trenul. Nimic nu mai era încântător. Cu atât mai puţin gara al cărui pasaj subteran era rupt din filmele horror: întuneric, rahat la tot pasul, mirosuri înţepătoare, pereţi decojiţi, pavaj rupt şi oameni ciudaţi. Ieşirea la lumină a însemnat o vacanţă de vis timp de aproape o săptămână. În mijlocul sălbăticiei neatinse de oameni. Iar acolo unde erau oameni erau mizerii, defrişări, depopulări ale apelor, afaceri murdare şi natură vândută prost pentru profit. La întoarcere din vacanţa, am avut acceaşi soartă tristă. Multe ore de mers cu trenul. În acest mijloc de transport mizeria este de două feluri: fizică şi umană. Iar cea din urmă devine din ce în ce mai apăsătoare. Pentru descoperirea ei, vă recomand o călătorie cu trenul pe ruta Craiova-Petroşani într-un personal. Este o experienţă pe care am trăit-o acum două zile şi pe care am marcat-o ca fiind: călătoria care omoară dorinţa de a călători. Mi-aş dori să cred că trenul este singurul care ucide sentimente şi etalează sărăcia noastră spirituală, dar sunt convinsă că şi pe şosele e la fel. Sau poate mai rău. Aşa că nu îmi rămâne decât să cred că România e frumoasă din avion. Călătorie plăcută!

Cât de puţin interesaţi suntem de pasiunile noastre şi ale altora. Mi-am dat seama astăzi că nu am nicio pasiune care să mă reprezinte, cu atât mai puţin una care să imi ocupe timp, să ceară implicare si sacrificiu.

Astfel, poate din suferinţa de a nu mă putea defini prin ceva anume, eram genul de om care admira orice pasiune, dar mai cu seama colecţionarii. Mi se părea fascinant să văd oameni care strâng timbre, bani, poze, insecte, orice. Să poţi să te identifici cu ceilalţi printr-o pasiune comună. Toate astea însă până aseară când am dat peste o carte care m-a făcut să îi urăsc (ce mod ciudat de a fi manipulată – un roman ). Dar da, cu ce drept îşi însuşesc colecţionarii lucrurile care nu le aparţin?

Să vă povestesc câte ceva din carte. Se numeşte “Colecţionarul” (că doar de aici am pornit) si e scrisă de John Fowles. E uşor de citit, aparent e banală, dar reuşeşte să trezească multe sentimente de furie si indignare. Un fel de “o carte cu un psihopat în care ne regăsim cu toţii, prizonieri ai unor idei, sentimente, negări”. Un el, dintr-o clasă socială de jos, frustrat de poziţia lui în societate, se îndrăgosteşte de ea, studentă la arte plastice. El, Federick Cleg, câştigă la loterie, astfel îşi permite să cumpere o vilă în afara oraşului şi plănuieşte să o răpească pe Miranda Grey, cea de care se îndrăgostise, cu gândul de a o face să îl descopere, să il iubească si să il accepte. Doar că prin metoda găsită de el nu face nimic altceva decât să facă din ea un mort viu, ceva ce nu mai există decat material, dar care pentru el era puterea de a o avea captivă. O colecţionase şi îi ignorase dorinţa de libertate, cu toate că îi cumpăra orice aceasta cerea. Captivă într-o cameră izolată de lume, încearcă diferite metode de a îl determina să o elibereze: îi promite prietenia, îi oferă sfaturi, îl invaţă ce înseamnă arta, îi oferă pasiune şi plăcere. În capitolul I si III este descrisă lumea prin prisma jurnalului scris de el, iar în capitolul al doilea, ea îşi învinge singurătatea tot printr-un jurnal, dar care expune cu totul şi cu totul o altă lume.

Finalul deschis al cărţii m-a revoltat. M-a făcut să urăsc cartea, dar să o şi iubesc. M-a învăţat că trăim cu toţii izolaţi de libertate şi că suntem proprii noştri colecţionari: colecţionăm gânduri, idei, sentimente, pe care le omorâm din dorinţa de a căpăta si păstra frumosul. Ne obligăm să devenim prizonieri, paznici, doar pentru a ne asigura că putem avea ce ne dorim. Dar terminăm prin a renunţa într-un mod absurd la ce visam şi înlocuim vechea colecţie cu una noua. Aşa renunţam mereu la noi.

Este vorba de oamenii care au facut ce face acum fratele lui Kaczynski (fostul presedinte al Poloniei). Dupa ce fratele lui a decedat intr-un accident aviatic, se hotaraste si el sa candideze la presedintia Poloniei. Singura lui platforma electorala fiind moartea fratelui sau.

E primavara, un anotimp frumos datorita zumzetului vietii care este peste tot, un anotimp plin de musculite enervante care intra in toate orificiile posibile, dar poate ca asta e farmecul, de fapt cu siguranta musculitele sunt simbolul primaverii. Totul se intampla atat de brusc, intr-o dimineata mai calduta, se intampla sa iesi undeva sa vezi un petec de verdeata, iar atunci te loveste, nu sentimentul ca e primavara, ci musculita, atunci stii ca luniile de speranta si de bucurii de care iti era atat de dor tocmai au sosit.

Dar odata cu debutul primaverii, incolteste un sentiment care te face sa fi nostalgic. Nu stiu daca se intampla tuturor dar mie cel putin mi se intampla exact la inceputul primaverii in fiecare an, cum se incalzeste putin afara. Atunci realizez ca a mai trecut o iarna friguroasa si cu putine realizari, cu multe straturi de haine si multe servetele folosite. Ma gandesc de fiecare data la vara trecuta care intotdeauna imi aduce in minte unul sau mai multe evenimente de care mi se face dor, dar faptul ca nu e tocmai vara si nu se pot inca relua ajung sa ma intristeze.

Primavara e defapt un preludiu chinuitor pentru o vara care tot timpul va fi frumoasa si plina de evenimente, poze si amintiri superbe pe care nu ajungi sa le realizezi decat tocmai dupa iarna in primele zile mai caldute. Atunci amintirile se transforma, cu o simpla revedere a unor poze, acesta capata o aura speciala, amintiri care pe vremea acea nu aveau aproape nimic special. De exemplu o plimbare, ce simplu si nesemnificativ poate parea nu? Dupa o iarna de plimbari brat la brat cu autobuzul, acea plimbare in toiul verii, pe care soarta a facut sa o si fotografiezi, pare raiul pe pamant.

Cu toate astea, fiecare anotimp are povestea lui. Povestea primaverii este chiar martisorul. Asa ca la multi ani tuturor femeilor si barbatilor si o primavara cat mai frumoasa si la cat mai multe martisoare!

Din categoria lucrurilor simple si a fericirii in lucrurile marunte, un articol care ma face fericita. Ca am prieteni care gandesc asa. Ca si-au pastrat inocenta si speranta ca mai exista paine calda. Ca si-au pierdut increderea in oameni, dar nu si in sufletul lor. Ca iubesc, dar nu au curaj sa arate. Ca sufera, dar nu in fata altora. Ca accepta ceea ce nu vor, dar gandesc ca este bine. Ca fac compromisuri si nu asteapta decat acel putin. Ganduri de la prieteni:

Manuta unui pui de om care iti zambeste, o iei in mana ta si vezi cat e de mica, i-o saruti, iti zambeste din nou. Ochii cu care te priveste si parca te roaga sa il ierti, sa il primesti la tine, sa te joci cu el, sa il strangi in brate. Iti dai seama ca sunt lucruri si simturi pe care daca le traiesti in fiecare zi te incarci cu energie si cu zambete, te simti implinit…

Duminica la biserica un loc nu prea incalzit, un loc rece, dar patrunzator si care parca te cuprinde si te nelinisteste sau te linisteste, te face sa iti pui intrebari. Sunt lucrurile pe care ar trebui sa le faci cu adevarat in viata. Incerci sa asculti cu atentie slujba, iar la sfarsit asculti o cantare dumnezeiasca, ce te face sa inchizi ochii si sa iti spui ca ai putea fi altfel si iti dai seama ca Dumnezeu te vrea cel mai bun, trebuie doar sa il ajuti.

Te joci in zapada, renunti la rutina si la obiceiurile pe care le ai si iti ”dezmierzi” pielea cu cele mai reci simturi…
Simti ploaia calda de vara pe trupul incins, iti saruti iubitul pe obrajii uzi, el te saruta pe buze si ii multumesti pentru cele mai frumoase clipe traite impreuna.
Noptiile tarzii petrecute in parc pe doua leagane uzate de sute de copii, simti ca si cum pentru tine ar fi fost puse acolo, iar tu esti primul care si-a luat avant pentru a te legana mai tare…

Prima oara cand iti spune “Te iubesc” si te strange de mana dorindu-si sufletul tau sa il tina in palma si sa il protejeze.
Prima oara cand vrea sa iti atinga trupul si isi dea seama ca poate e prea devreme, te priveste inainte sa pleci si iti spune “… si iarta-ma…”

Ultima casa. Ultimul strigat al micului satuc. Inauntru cea mai dulce bunicuta din cate am vazut si cel mai simpatic bunic. Se facea paine, paine calda cu un miros care te izbea de afara, acea paine pe plita sobei pe care o fac de obicei bunicii la tara. Doi catelusi, unul mic si altul si mai mic sareau jucausi si asteptand atentie prin incaperea cea mititica unde caldura sufletelor te izbea, te umplea de bucurie si nu ai mai fi plecat, ai fi ramas acolo sa asculti cele mai nastrusnice povestiri si cele mai frumoase tachinari ale unor oameni care se iubesc acum mai mult decat la inceput. Cele mai frumoase si de neuitat clipe pe care le poate trai cineva, un sentiment pe care nu il ai in fiecare zi.Era ca o poveste de mult uitata intr-o carte subtire, intr-o biblioteca prafuita si parca astepta sa o redeschida cineva sa sa citeasca cu cele mai curate ganduri bogatia lucrurilor simple…

Iti dai seama ca cele mai frumoase lucruri sunt cele simple, si ca oricat te-ai stradui sa iti inchipui si sa iti studiezi fiecare ”miscare”, renunti pana la urma fiindca minunile se arata doar celor care reusesc sa iubeasca viata simplu.

Pentru ca prietenia trebuie cautata in cutia cu lucruri simple.

Dupa 5 zile de zacut in pat si zeci de pastile inghitite, astazi mi-am facut curaj sa ies din casa. Am fost la scoala, pe langa faptul ca am adunat destui nervi la cursul de franceza, au urmat cateva ore de relaxare cu doua prietene. Apoi a urmat partea cea mai placuta, o cearta, iar acum m-am gandit sa analizez un status: nimic nu e alb in iarna asta.

Stiu ca suna a Twitter, ceea ce fac, dar mai degraba m-a intristat dorinta oamenilor de alb. Ca o prima observatie, in sensul denotativ, intr-adevar totul pare trist. Nici macar toamna nu arata asa zgribulita ca pomii de acum, ca oamenii ganditori din tramvai, ca muncitorii de pe strada care isi sufla in maini pentru a se incalzi. In ciuda frigului cumplit, oamenilor le place iarna. Dar o iarna alba, in care mersul greoi prin zapada este principala prioritate, ar bucura o lume intreaga. Ma uitam la stirile din sport aseara si am ramas uimita sa vad ca unii stranieri nu au vazut niciodata zapada. Au fost la Brasov si au ramas incantati de cate se pot face. Pacat ca trebuie sa mergem la munte pentru a intalni puritatea anotimpului.

Dar sa se rezume acest alb doar la zapada? Eu am observat in iarna asta ca toata lumea a fost rea. In sufletul nimanui nu am regasit acea puritate, acea dorinta de bine si de realizare. Ca ati avut parte numai de cadouri de Craciun, vi s-a parut. Aceia au fost numai bani cheltuiti, iar oamenii aceia au dat cu regret ultimii bani la casele din hypermarket.

Au inceput sa predomine din ce in ce mai mult culorile inchise. Televiziunile ne arata numai crime si omoruri, dar de mult nu am mai vazut emisiuni de cultura generala, in politica fiecare arunca vina pe celalalt, iar noi nu stim cum sa mai cautam motive pentru a reprosa. Reprosam orice: mancarea nu e buna, suc de ce nu este in casa, de ce la scoala ne mai asculta daca avem deja doua note, de ce nu primim mai multi bani, de ce nu mergem in oras sa ne distram si tot asa. Sufletul nostru are numai nuante de gri, uneori si negru.
Nimic in iarna asta nu e alb: nici oameni, nici copaci, nici politicieni(ei sunt separati de categoria oameni), nici haine, nici farduri. Ne place sa ne imbatranim. Ma deprima femeile de 50 de ani care se tot intreaba”cum arata, oare am imbatranit, oare mai sunt placuta”, dar cu prima ocazie stau si barfesc vecinii. Mai e aceea tinerete, sau oare sufletul s-a transformat si in iarna si in negru?

O iarna neagra a inceput sa apara la toti in casa: a crescut euro, au crescut pretentiile, a crescut numarul de medicamente pe care le cumparam pentru ca dupa atatea mese copioase de sarbatori, urmeaza si reversul medaliei, si asa, am reusit sa realizam ca nimic nu mai este alb in iarna asta. Si cand ma gandesc ca toata lumea asteapta primavara ca sa infloreasca pomii, si sa avem floricele albe. Dar, daca ma gandesc mai bine, cred ca nimic nu va fi alb nici la primavara, si nici la vara, iar in toamna nici atat, noi, oamenii si politicienii, suntem prea preocupati de iarna ce va urma, ca sa traim prezentul. Si iata asa am adaptat natura sufletului nostru.
Cu totii suntem opusii lui Eminescu si ratam asta:

Mi-am dat seama, dupa ce am scris acest articol, ca adolescentii sunt cei care simt cel mai mult. In acel articol am facut referire la cat de usor iti pierzi prietenii, la cat de naiv poti fi in alegerea lor, si la cat de mult suferi in acel moment cand pierzi pe cineva drag. Cand imi aduc aminte de sentimentele mele de copil, mi se par nesemnificate. Ma gandesc ca in acele momente sufeream daca a mea colega de banca se muta cu altcineva, sau daca imi era divulgat vreun secret. La fel am observat si in comentariile ce le-am primit la acel articol, majoritatea de la tineri pana in 15 ani, care sufera din lipsa prieteniei. Cat de importanti sunt prietenii in adolescenta? Foarte importanti! Atunci cand nu avem curaj sa le spunem parintilor ce ne macina, atunci cand alergam disperati dupa cineva care sa ne asculte, dar mai ales sa ne dea dreptate.

Nu imi imaginez cum ar fi sa vina fetita mea la varsta de 13 ani sa imi spuna ca este indragostita. Probabil as incepe sa rad copios, dar in fata ei m-as arata foarte entuziasmata de ceea ce se intampla. Dar daca imi spune ca are probleme in dragoste? Voi putea fi un bun psiholog sau macar o buna mama care sa o inteleaga? In perioada adolescentei, credeam ca situatia mea este cea mai grava, ca eu ma simt cel mai prost, ca parintii mei nu o sa inteleaga niciodata nimic, chiar daca 99% din persoane imi spuneau ca o sa treaca si acea perioada dificila. Cu toate astea, cand ai sentimentele acelea de copil tii sa le dezvolti mai intai in interiorul tau, le faci sa creasca in fiecare noapte, si te trezesti dimineata speriat ca nu esti in stare sa faci nimic. Oricat as incerca sa ofer un sfat celor care sufera ca nu au un/o prietena de incredere, ca sufera din dragoste, ca parintii nu ii inteleg, nu are nicio relevanta explicatia mea. Cu timpul, vor realiza ca aceste sentimente de copii vor fi mai tarziu doar simple zambete.