Locul unde fiecare minut contează. Peisajul în care lucrurile sunt ordonate la fel, culorile au aceleaşi nuanţe, mirosul nu se schimbă şi corpul e ordonat de obişnuinţa zilnică a mişcărilor.

Aşa îmi imaginez acele munci repetitive, singuratice. De exemplu „casieriţă într-un hypermarket”. În fiecare zi joci rolul căpitanului Hook speriat de ticăitul ceasului. Sau poate, într-o versiune modernă, plictisit şi nepăsător. Oricum, nu contează prea mult că eşti doar un robot perfect ansamblat. Mai departe, mă gândesc la rolul unui „ceferist în pustietate”. Mai vezi prin sate părăsite o baracă din chirpic, în care, culmea, locuieşti un om ce flutură un steag la anumite ore. E drept că rolul lui e destul de important, doar că, dacă te întrebi în viaţă ce ai realizat profesional, nu vei putea răspunde decât cu „am fluturat un steag”, sau o cârpă de culoare roşie pe balconul din pustietate. Macazul singuratic îţi e nevastă, amantă, prieten, copil şi frate. Dar mai e viaţă şi după macaz.

La fel de tic-tac mi se pare şi meseria de „paznic” sau cum se spune, agent de securitate. De cele mai multe ori eşti autorul moral al siguranţei unei clădiri, persoane etc, doar că de prea puţine ori te simţi util în postura de roboţel vigilent. În fiecare zi păzeşti acelaşi lucru, îmbrăcat la fel, în acelaşi loc, trăindu-ţi singur singurătatea. Te gândeşti probabil că filmele americane au tot timpul în centru un erou, iar tu poţi fi actorul principal. Doar că până atunci meseria te seacă de puteri. Fizic şi psihic.

Exemplele pot continua. Sunt multe joburi care te aruncă într-o uitare a adrenalinei, satisfacţiei şi împlinirii. Nu poţi să creezi, să cunoşti, să socializezi. Toate aceste munci pe care le-am menţionat sunt demne de apreciat. De fapt cei care le suportă. E uimitor cum trebuie să faci zi de zi exact acelaşi lucru şi să mai ai puterea să zâmbeşti, să mergi acasă şi să te prefaci fericit. Dar trebuie. Pentru că nu trăim într-o lume lipsită de robotizare, ci una cucerită de acest principiu. Mă întreb totuşi, cum putem găsi satisfacţie în nişte munci pe care le facem din obligaţie?

In urma cu 3 zile, Anders Behring Breivik a ucis 94 de persoane in Norvegia, iar de atunci toata presa din intreaga lume vorbeste despre el si victimele lui.

Intre timp, in Somalia, 250 de copii mor zilnic din cauza foametei. Problema este ca, daca pentru cele 94 de persoane ucise in Norvegia nu se mai poate face nimic, copii, care au murit in Somalia de inanitie, puteau fi salvati. De la atentatul din Norvegia, de acum 3 zile, in Somalia au mai murit 700 de copii. Doi copii au murit in timp ce eu am scris acest articol. Au murit pentru ca traim intr-o societate bolnava.

Băsescu îl cheamă pe Boc să îi vorbească despre situaţia bugetarilor din România. Preşedintele îi ordonă să le taie 25% din salariu. Zis şi făcut, după câteva zile cei doi se reîntâlnesc. Băsescu: “Se mai duc mă ăştia la muncă după tăieri?”  “Se duc”, răspunde Boc. “Ia taie-le încă 25%”. Apoi, aceeaşi întrebare: “Se mai duc bugetarii la serviciu cu salariul înjumătăţit?” “Se duc”, răspunde prim-ministrul. Încă 25% şi încă 25%. După ce li s-a luat tot salariul, cei doi se întâlnesc. “Hai mă, şi acum se duc nebunii la serviciu”, întreabă Băsescu. “Da”, răspunde Boc. “Ia taie-le mă tu bilete la intrare!” (e un banc pe care l-am auzit ieri şi care ilustrează cel mai bine lipsa de reacţie din ţărişoara noastră).

Mă tot minuam zilele astea când vedeam ce au făcut locuitorii orăşelului american Grand Rapids atunci când revista Newsweek i-a clasat pe locul al zecelea în topul oraşelor americane fantomă. Vedeţi aici reacţia lor:

De aici, toate întrebările mele legate de lipsa noastră de reacţie. Să mergem pe mai multe domenii şi să vedem. Politică: în fiecare săptămână apare câte o lege nouă, câte o hotărâre din partea UE, câte o schimbare în sistemul medical, în educaţie, scăderi de salarii, corupţie la nivel înalt. Ne uităm scârbiţi şi tăcem. Sau mergem şi facem dansul pinguinului şi râdem de incapacitatea noastră de a face ceva. (Mă limitez la atât în domeniul politic. Exemplele sunt numeroase şi le cunoaştem cu toţii).

“Să nu spuneţi că s-a putut copia”

Educaţie: în perioada asta, anul trecut, am avut bacul. Învăţasem destul de bine încât să nu am nevoie să copiez şi în plus cele mai multe materii erau de bun-simţ, necesare oricărei persoane care vrea să aibă un minimum de cultură generală. Dar, cu toate astea am adoptat spiritul gregar şi mi-am făcut copiuţe. Îmi amintesc că eram rugaţi să copiem, să le scoatem pe bancă, să stea profesorii de pază. Lipsa de reacţie a celor din clasă sau a celor care au/am profitat de situaţie a contribuit la deprecierea nivelului educaţional din ţară. Note mari la bac, admitere pe bază de dosar, cunoştinţe aproape zero şi multă prostie la un loc. Ciudată era însă atmosfera: toţi tăceam, ne cenzuram reacţiile, ne interziceam să vorbim de copiat pentru a nu fi descoperiţi profesorii şi noi să suferim la următoarele probe. Ăsta e un exemplu din educaţie. Să privim Spania, să îi admirăm pe tinerii de acolo care se luptă cu miile pentru drepturile lor. Grecia, Anglia. România? Aş vrea să văd şi eu mai mult de 1000 de tineri care să protesteze împotriva intrării pe bază de dosar la facultate sau împotriva taxelor mari raportate la salariile din ţară, sau a corupţiei din învăţământ. Unde sunt reacţiile?

Mita pe zi în spitale: 1 leu liftului, 10 lei asistentei, 100 lei medicului

Sănătate: “Rezidenţii pleacă din ţară că au salariile mici” – câte astfel de mesaje vedem zilnic? Câţi tineri aţi văzut să facă altceva decât să plece? Câţi medici ies în stradă să recunoască mita pe care o iau la fiecare operaţie, dar să ceară mai mult de la stat şi de la politicienii care îşi fac vacanţele pe banii noştri? Câţi studenţi de la medicină încearcă să schimbe sistemul? De ce auzim că cele mai scumpe examene sunt la această facultate, când examenele sunt gratis? Mimăm pe bani că ştim meserie, dar mai ales mimăm şi ne jucăm cu sănătatea oamenilor, nu cu piese de maşini.

Social: Cine nu ştie că permisul de şoferi se ia pe bani şi pe pile (se ia şi fără pentru cei care vor)? Cine nu ştie de alfabetismul din ţară, de sărăcie, de accidente, de şmecheri, de înşelăciune, de crime etc? Face cineva ce? Avem vreo reacţie în faţa evenimentelor care ne situează pe treapta animalelor, nu a oamenilor?

Muică, noi suntem un neam…

Sport: În Craiova a fost acum câteva săptămâni un protest al suporterilor craioveni. Nu sunt de acord cu astfel de meetinguri pentru că ştiu că de multe ori actorii lor sunt doar nişte huligani sau persoane care nu au cu ce să îşi piardă timpul. Dar trebuie să le apreciem reacţia. De ce au fost doar 500 când Craiova are zeci de mii de suporteri? De ce la meciuri se strângeau 30.000 de oameni, iar la un meeting îndreptăţit nu se strâng decât 500? Puteam măcar demonstra că oraşul ăsta trăieşte, că sunt oameni cărora le pasă de ceva şi care s-au strâns, într-o zi, să îşi exprime un punct de vedere.

Ar mai fi multe exemple, din alte multe domenii. Ne-am obişnuit să ne resemnăm chiar şi atunci când avem certitudinea că putem schimba ceva. Ascundem, furăm, ne prefacem că învăţăm, că muncim, admitem nedreptăţile, trecem peste mizeriile din ţară, acceptăm să ni se taie, să ni se spună ce să facem, cum să facem. Tot ce ne dorim e să murim liniştiţi. România – ţara fantoma a celor 22 de milioane de oameni.

Am fost si eu intr-un ong si nu pot sa nu recunosc ca e un sentiment placut sa stii ca faci parte dintr-un grup cu aceleasi obiective ca si tine. Ca ajungi sa iti faci prieteni, sau macar cunostinte cu care te saluti la o piesa de teatru si zambesti, incantat de prezenta unei persoane de “calitate”.

Insa, de cele mai multe ori aceste onguri sunt utile mai mult membrilor respectivei organizatii, decat societatii. Pe scurt, actiunile unui ong in ceea ce priveste societatea nu sunt multe in decursul unui an, primavara cateva, si de craciun, cu strangerea de jucarii si bani pentru orfelinate (vorbim de ongurile locale, regionale, nu de cele nationale si internationale).

Astfel, am fost surprinsa ieri sa caut stiri din ongurile din Craiova. In primul rand, m-am lovit de o problema extrem de grava, aceea a neadaptarii la societatea actuala, adica la o buna interactiune cu comunitatea. Siteurile/blogurile ongurilor din Craiova arata groaznic, sunt neactualizate din 2009, 2010, ultimele evenimente postate sunt, la fel, de prin 2009, contactele membrilor sunt vechi, numerele de telefon nu mai sunt valabile, poate membrii mentionati pe site nici nu mai fac parte din respectivul ong. Pe scurt, aceasta este problema comuna a ongurilor: nu stiu sa isi promoveze actiunile, nu lasa comunitatea sa interactioneze cu ele, se axeaza pe dezvoltarea propriei structuri (bineinteles, unele onguri sunt strict infiintate pe acest domeniu al dezvoltarii personale).

O a doua problema, la fel de grava, pe care am punctat-o in primele randuri, este ca nu prea exista actiuni ale ongurilor. Poate si pentru ca suntem la inceputul anului, insa nu cred ca asta e adevarata problema. Sunt multe onguri pentru protectia animalelor, cu toate astea, animalele sunt in continuare multe, pe strazi, periculoase, dar si traind in conditii mizere (in alte orase macar aceste onguri au creat centre unde sa fie tinuti si apoi adoptati cainii comunitari). Vorbim si de onguri care trebuie sa apere interesele cetateanului, la fel, nimic concret, onguri care ar trebui sa ajute tinerii sa cunoasca mai bine contextul istoric in care traim, sa ii includa in proiecte (prea putine sau deloc actiuni) si exemplele pot continua.

Sper sa gresesc eu si sa existe multe proiecte, de care insa noi nu aflam din lipsa mijloacelor de comunicare dintre un ong si o comunitate. Desi, la cum arata lucrurile in tara/orase, etc, multe onguri exista doar ca sa existe. Si asta e chiar trist!

Eram in autobuz. In obisnuitul autobuz cu care am mers 4 ani la liceu. Am ajuns sa cunosc multe persoane care merg pe acest traseu. La fel si doua femei, mama si fiica, putin ciudate. Niciodata nu le-am inteles povestea.

Plinute, cu batic pe cap si fata mereu acoperita cu cate ceva, vorbesc in soapta si te imping din cand in cand la coborare. Astazi insa, desi nu as fi vrut sa stiu, am aflat povestea. Una din cele doua, fiica, se intinde cu picioarele pe scaunul din fata, atingand-o insistent pe doamna de pe scaunul de langa. Nervoasa, doamna cu haina de blana, machiata si cu ochelarii ce tradau incercarea de a parea inteligenta, o dojeneste pe cea cu piciorul neastamparat. Mai mult, tipa ii cere soferului sa opreasca autobuzul. Suna si la politie si nervoasa, chiar iritata, ne cere noua, calatorilor, sa intervenim sa o dam jos pe cea cu picioarele pe scaun.

Si de aici incepe povestea celor doua femei. Satula sa asculte mustrarile celor din autobuz, mama fetei neastamparate urla intr-un moment de disperare : “E handicapata. Este oligofrena. Are o criza si nu pot face nimic pana nu ajung acasa sa ii dau medicamentele. Nu ii pot spune nimic pentru ca o enervez mai rau. Ma doare sufletul sa o vad cum ma face peste tot de ras, dar e fata mea. Nu o pot abandona. Am ramas singura cu ea si nu stiti cat pot chinui. Muncesc ca sa ii iau medicamente, pentru ca pensia ei de handicapat de 600 lei nu ajunge. ” (ma rog, nu pot reproduce fidel, dar cam asa a sunat disperarea ei. Plus multe alte rugaminti de a o intelege).

Reactii din partea majoritatii din autobuz:

- Du-o la parc (acolo e un spital de nebuni din Craiova) daca e nebuna, ce trebuie sa o suportam noi;
- Inchide-o in casa, ce trebuie sa o plimbi in autobuz. Dupa ce ca nu plateste nici biletul..;
- Tine-o legata daca nu se poate controla;
- Mergeti pe jos. Sau trimite-o la cersit, asa macar face un ban pentru tratament;
- Plus multe rasete, chicoteli, nervi din partea celor indignati ca si bolnavii psihici pot merge cu autobuzul.

M-am uitat la acea mama care plangea si zicea ca ea nu isi poate abandona copilul si ii ruga pe toti sa ii inteleaga durerea. M-am uitat in autobuz si am vazut numai indignare, rautate, respingere, insensibilitate, oameni fara suflet. M-am gandit ca nu ar strica un anunt cu textul “Caut oameni”. De ce? Pentru ca ei, oamenii, au inceput sa dispara. Au ramas doar niste roboti umani.

Parcă tot mai des mă lovesc de oameni care nu reuşsesc să înţeleagă societatea. Cel mai recent exemplu este al unei mame care a venit cu fata ei la bal pentru a o încuraja la concursul de miss al facultăţii. Întrebată de ce a ales să vină, a raspuns că vrea să o susţină şi să o ajute să scape de timiditate.

Să înţeleg că în societatea de astăzi un părinte nu mai este deranjat nici măcar de faptul că un copil, un adolescent, o femeie în devenire este tratată ca un obiect sexual, împinsă pe scenă pentru a face spectacol, pentru a se dezbrăca, a fi penibilă si a deveni fantezia bărbaţilor care o privesc. Azi, la fel ca şi ieri, însă nu unul foarte îndepărtat, pe toţi ne preocupă ceilalţi, de la cele mai mici vârste trebuie să ne supunem unor coduri, unor reguli scrise sau nescrise: mâncarea se mănâncă numai cu tacâmuri, la şcoală trebuie să ne comportăm exemplar, nu numai pentru că aşa este corect faţă de noi, ci pentru că vecinul de la doi va fi întotdeauna curios să afle ce note mai iei, ce ai făcut la bac, la ce facultate ai intrat şi dacă eşti cumva pe o scară ierarhică mai sus decat propria-i odraslă. Prietenii de o viaţă se dărâmă atunci cand realizările unui copil dintr-o familie sunt mai mari decât cele ale altui copil, din altă familie, şi atunci apar mândria, trufia, respectiv invidia. Nu mai trăim pentru a ne demonstra că suntem capabili, ci trăim ca să impresionăm, sub diverse forme.

Nici măcar cei mici nu scapă de această manie de a face totul pentru a impresiona. Dacă un desen nu este bun la şcoală, nu pentru că ar fi urât, ci pentru că “bun” este “bun” doar daca o învăţătoare îşi dă acordul, nu contează că atât poate şi ştie acel copil, contează ca acasă fiecare părinte să devină şi pictor şi planşele să devină impresionante “Uitaţi ce poate picta un copil de clasa I”, doar că pictura este a părintelui. Şi nu puţine au fost dăţile când ai mei apelau la fel şi fel de profesori pentru a îmi face planşele la desen pentru că ale mele erau aruncate de profesoară pe motiv că
“ăştea sunt bune de aruncat la gunoi”.

Mai departe, creştem, trăim sub aceleaşi reguli stricte şi absurde: eşti altfel dacă apari într-o maşină de peste 10 000 euro, şi eventual să ai şi ceva schimbat la ea, asta pentru eticheta de “cool”. O întâlneşti pe ea, sau pe el, dar după un timp, chiar dacă nimic nu mai e cum a fost, în faţa celorlalţi nu ai voie să greşesti. Trebuie să păreţi perechea perfectă care demult a uitat ce înseamnă perfecţiunea. Nunta nu are voie să iasă din tipare: chiar şi grâul ce trebuie aruncat la ieşirea din biserică e notat pe foaie, alături de celălalt caiet în care notezi cât a dat fiecare darul, pentru a nu te ţăpi când mergi la nunta lor.

Şi în astfel de momente când crezi că nu mai există umanitate şi totul a căpătat un sens material, îţi e dat să vezi un film despre renunţarea la societate pentru descoperirea propriei tale identităţi. Este vorba de filmul “Into the wild” , un film scris după romanul lui Jon Krakauer, roman care are la bază povestea reală a lui Christopher McCandless, un tânăr american, care renunţă la bani, familie, prieteni, facultate renumită pentru a deveni el. Astfel, donează cei 24 000 euro în scop caritabil şi pleacă în marea călătorie a vieţii lui: Alaska, locul sălbatic în care libertatea este absolută. Filmul şi cartea sunt două instrumente prin care poţi descoperi ce înseamnă renunţarea la societate în schimbul recuperării propriului tău eu. Cu toate astea, concluzia neiertătoare a filmului este că “Fericirea este reală doar atunci când este împărţită”.

Alături de această lecţie finală, filmul are multe altele din care nu numai că poţi învăţa ceva, dar te şi ajută să fii exact aşa cum vrei să fii: “Măsoară-te cu tine însuți cel puțin odată” sau “În viață nu este important să fii puternic, ci să te simți puternic” , “Dacă vrei ceva în viață, du-te dupa el”, dar si favorita mea: “Fragilitatea cristalului nu e o slăbiciune, ci o finețe.”

Pe mine ma amuza teribil cand ma gandesc la toate ajutoarele astea sociale, incepand de la faina, ulei, zahar, haine pana la subventiile sociale, reducerea abonamentelor, etc.

Se stie ca atunci cand nu vrei sa oferi ceva, infiintezi o comisie sau impui niste reguli pe care multi nici nu se vor chinui sa le respecte, nu pentru ca le-ar incalca, ci pentru ca a ajunge sa le respecte inseamna prea multe sacrificii. Astfel, nu stiu care dobitocime a impus cateva reguli pentru acordarea unor subventii la caldura, de cca 50 lei pe luna.  Cativa pasi de urmat:

1. Sa te uiti printr-o lista de bunuri si sa nu cumva sa le detii. Dar daca va spun in ce consta lista, o sa va intrebati daca e adevarat ce scriu. Pe usa de la intrarea blocului erau stipulate toate aceste conditii:  sa nu ai mai mult de 2 porci (asta mi s-a parut geniala… dar daca ai carne in lada frigorifica de la 3 porci, nu mai beneficiezi de ele?), sa nu ai mai mult de nu stiu cate bovine si ovine (ma gandeam candva sa le cresc in gradina, dar m-am gandit ca pentru subventiile astea renunt la vaca din spatele blocului), sa nu ai drujba electrica (asta e la fel de buna. Cum dracu ma verifica aia pe mine daca am cumparat o drujba electrica si am dus-o la tara? Sau daca am primit-o cadou nu mai beneficiez, nu?? ), plus multe altele la fel de interesante. Dupa ce te asiguri ca nu ai toate cele, treci la urmatorul pas:

2. Acte. Multe acte. Trebuie sa ai adeverinta de la serviciu, dar si de la facultatile copiilor ca nu au bursa (deci clar, au copiii bursa nu ai nevoie de bani si ajutor, esti deja un om realizat, din bursa lu’ fiu-tau poti sa ii platesti si facultatea si intretinerea si tot ce mai trebuie), dar si un cacat de adeverinta de la Impozite si Taxe. Si aici e buba. Ca sa obtii adeverinta aia trebuie sa te duci la Financiar, institutie care e blocata de politia comunitara si jandarmi, trebuie sa iei o cerere din piata, o completezi si stai la o coada de 300 persoane. Si doar o persoana este lasata sa intre. Poate ai norocul sa vii la 10 a.m. si sa nu apuci sa intri pana la 18 p.m. Apoi, daca ai chiar nervi de fier sa stai la coada aia, trebuie sa mai si platesti vreo 5 lei la financiar ca ti-au dat o adeverinta.

3. Si ultimul pas, cand deja se imputineaza cei care au nevoie pentru ca renunta la ce conditii sunt impuse, cei care raman trebuie sa mearga la asociatie si numai impreuna cu presedintele sa completeze o amarata de cerere tip pentru ca nu se pot da acasa, sunt prea putine, nu ai voie sa faci copie de pe ele (de parca alea nu ar fi tot copii) si nu iti furnizeaza datele asociatiei pentru completare. Deci stai si asteapta sa vrea si sa fie liber presedintele asociatiei pentru subventia ta.

Si toate astea pentru cateva sute de lei. Ca asa sunt legile in Romania. Proaste si iar proaste!

In fiecare luna, statul le ia 33% din salariu (impozite si CAS), 24% din pretul platit pentru fiecare produs (TVA), 50% din banii dati pe carburanti (accize), si mai platesc o multime de taxe. Este vorba de cei luati de fraieri de douazeci de ani incoace, adica cei care trebuie sa se sacrifice pentru reusita fiecarei reforme, cei pentru care s-au inventat taxe noi si cei carora li se da ultimatum in fiecare an. Daca privim Romania ca pe un mar, ei bine, ei sunt partea buna a marului, insa, din pacate, sunt din ce in ce mai putini.

De cati ani se ia spaga in spitale? De cati ani se ocupa tiganii cu camata? De cati ani se vand tigari de contrabanda in Romania? De cati ani se munceste la negru? De cati ani exista complexurile Europa si Dragonul Rosu? De cati ani isi fac de cap clanurile de tigani? De cati ani se merge cu nasu’ pe tren? De cati ani exista taxiurile pirat? De cati ani se aranjeaza examenele in Romania? De cati ani se da mita la vama? De cati ani se anuleaza datoriile companiilor de stat? De cati ani se aranjeaza licitatiile? De cati ani fac politicienii afaceri cu statul? De cati ani se fac angajari pe pile? De cati ani se face trafic de influenta? De douazeci de ani, nu? Ei bine, toti astia reprezinta partea stricata a marului. O parte pe care politicienii, fie ei PSD-isti, taranisti, PNL-isti sau PDL-isti, au protejat-o de douazeci de ani.

Nu trebuie sa fii vreun pui de Brucan ca sa-ti dai seama ca, pana nu bagi cutitul in partea stricata a marului ca sa-l cureti, marul/Romania n-are nicio sansa. Boc poate sa ia inca 50.000 de masuri anti-criza, daca sunt obligatii doar pentru partea buna a marului, asa cum au fost in ultimii 20 de ani, sunt degeaba.

Nu stiu daca voi ati observat, insa eu, din putinele articole pe care mai apuc sa le citesc pe zi, constat din ce in ce mai multi romani frustrati. Inteleg ca situatia tarii nu este chiar roz, iar politicienii nostri nu sunt chiar cei pe care ni i-am dori. Chiar deloc. Insa ar trebui sa ne autocontrolam in ceea ce priveste frustrarea vizavi de tara in care traim. Nu pentru patriotism, ci pentru ceea ce conteaza cu adevarat in viata noastra.

Am citit astazi doar 2 articole, care nu aveau nicio legatura cu politica, insa comentariile la acele articole faceau trimitere la situatia actuala a tarii.
Bomba din pahar. Bautura cu 2000 de calorii este un articol aparut pe stirileprotv.ro unde erau expuse cateva date cu privire la bauturile care contin multe calorii si care sunt consumate in proportie mare in SUA. Comentarii la articol:

Nu avem ce sa ne facem griji ca au totusi griji guvernantii sa nu mancam asa ceva . o sa ajungem sa fim slabi ca cei din africa cu salariile de mizerie pe care le au bugetarii si nu numai. Romani ” mancati ” numai un cei pe zi (deviza guvernului).

“mutati un american dala in romania sa vedeti cum slabeste ) CORECTIE muta americanu la noi si dai jobu stresu si nevoile romanului si apoi vezi rezultatul.

Un alt articol aparut pe 9am.ro unde sunt expuse poze cu tornada din Transilvania. La fel ca precedentul, fara nicio legatura cu Boc, Basescu, FMI, greva, legea salarizarii unice, etc. Comentarii:

Pe cand o tornada pe la vilele hotilor si tradatorilor de neam si tara?

E cam greu sa smulga o tornada amarata de Romania vilele si palatele infectiilor de la noi din tara…. cotete n-au.. maxim sa avarieze vreun autoturism de-al lor daca il prind in afara garajului.. dar se rezolva prin CASCO si asta… noi ar trebui sa fim tornada care sa le ia averile…

…… da, stiu, oamenii de prin acele locuri, care vor fi afectati de acest “capriciu” al naturii, nu au alta vina decat ca sunt de acord cu sefii etniei lor, de a trada tara care i-a crescut, i-a scolit, i-a facut “parlamentari” ! nu cred caa banii din cele trei judete “rebele” ar ajunge pentru toate mofturile udmr!

Mamitzo, esti dusa rau, numai politica ai in tine. Tu unde te-ai scolit, la psd in curte? Poate te ia pe tine o tornada, sa se mai imputineze numarul idiotilor.

Tantalau, esti dus(a) rau. Idioti sunt numai la PSD? De basescu ce zici? Intelighent tare….

Incredibil….citesc si ma minunez. oameni buni, oare toata lumea din tara asta respira numai politica? puteau sa fie oamenii aia si din tinutul Secuiesc, asa si ? sa moara toti sa-i loveasca toate tornadele din lume ? acum serios nu stiu spre cine s-ar uita dumnezeu cu mai mult dispret…
Si nu ma ingrijoreaza faptul ca maghiarii din tara nostra vor invata in limba lor ci faptul ca la noi in tara domina prostia si ignoranta si generatiile care vin sunt tot mai inculte.

Nu mai putem savura articolele fara sa facem trimitere la politica, nu ne mai putem intalni cu prietenii fara sa discutam despre ce se intampla in tara, nu ne mai putem gandi la viitor decat prin prisma acestor guvernanti. Cele mai gustate glume sunt cele in care sunt injurati toti parlamentarii, de la a la z intr-un mod original, cele mai multe obiecte personalizate au devenit cele cu mesaje politice, melodiile si cartile ne vorbesc despre politica. Realizez ca e greu sa fim apolitici intr-o lume dominata si condusa de politica, insa, nu credeti ca viata si dorintele noastre au prioritate? Cu minimul de resurse ar trebui sa invatam sa obtinem maximul de fericire. Macar sa incercam.

Daca pana acum aveam sperante sa ma insel cand declaram ca nunta este o afacere profitabila, acum pot sa imi iau gandul de la acest vis. Cand sunt pe punctul de a crede ca in secolul XXI nu mai putem fi originali pentru ca totul a fost explorat, mai citesc in presa articole gen “Fabrici de mirese”.

Tinerele rusoaice pot face cursuri care le invata cum sa atraga barbati bogati si sa se marite cu ei, relateaza presa locala. Astfel, sute de femei se duc la aceste scoli, “fabrici de mirese”, unde invata timp de doua, pana la sase saptamani, cele mai eficiente metode de a vana oameni bogati. Sursa

Sunt curioasa cand o sa apara “Fabrici de rahat” unde tinerele femei materialiste sunt invatate cum sa manance rahatul celor cu care se marita pentru bani. De fapt, la asta se rezuma si “Fabrici de mirese”.

Nici macar bancul asta nu ne mai salveaza. “I:Ce fac femeile in timpul crizei?; R: Se marita din dragoste.”