Prima ora de dupa vacanta a inceput cu o teorie aspra si dura asupra vietii. Profesoara de latina ne-a oferit explicatia vietii: nimic nu e roz, totul e negru. Mai am 4 luni de liceu, 4 luni pana la bac, vreo 5 pana la admitere. Recunosc ca am destul de multe emotii si ma gandesc la ce va fi dupa.
Tot ceea ce stiu in acest moment este ca toata lumea e stresata pentru viitorul nostru, al celor din clasa a XII-a. Toti ne “avertiseaza” asupra a ceea ce va urma. Intrebarea logica implementata in mintea mea este: “chiar atat de nasoala e viata dupa ce termini liceul”?

Oare cum va fi daca sunt admisa la facultate? Probabil imi va fi greu sa plec din oras, dar voi avea in “palmares” o reusita uriasa pentru viitorul meu. Voi avea baza unei idei, unei sperante. Voi face poate ceea ce imi place sau poate nu. Voi invata sa merg mai departe sau sa renunt. Dar totusi va fi o reusita.
Dar daca nu voi fi admisa? Gandul acesta aproape ma termina. Ma face sa ma imaginez in acea postura in care toti ma vor intreba daca am reusit si va trebui sa spun nu. Ma face sa ma gandesc ca nu am alte variante si nu voi sti ce drum sa aleg, ca va trebui sa ma dezamagesc si sa ii dezamagesc si pe cei din jur.
Ce se intampla insa dupa facultate? Voi avea un serviciu, nu voi avea? Imi voi permite o casa, o masina, sau voi fi nevoita sa traiesc o viata intreaga cu rate care sa ma streseze si sa ma transforme intr-un avar? Voi avea o familie? Va fi ca in filmele acelea cand toti membrii ies la iarba verde si adopta un catelus? Sau va fi ceva mai complicat si iarba verde va fi de fapt o canapea aruncata in coltul camerei?

Ce bine e sa fii copil.. dar parca vreau ceva mai mult. Parca ma visez la 30 de ani, insa nu ma pot imagina saraca, bogata, iubita, rea sau buna. Ma pot imagina doar femeie.. femeie care in mod sigur va sti ce vrea de la viata si isi va aminte ca 19 ani este doar o varsta intre da si nu, intre a fi si a deveni, intre a vrea si a putea.
Eu tot adolescenta sunt si inca visez ca viata este frumoasa si usoara, viata este asa cum vrei noi sa o vedem. Oare ma insel ?

Cat costa o viata? Preturile sunt variabile, incepand de la cateva mii de euro pana la cateva zeci, uneori si sute. Atat costa o viata si o speranta. Si nu este vorba de Romania, ci de familiile care au trecut printr-o tragedie pana sa ajunga sa aprecieze viata.

Eaa simtit ce inseamna sarbatorile de iarna abia atunci cand tatal sau a inceput sa respire dupa 40 de minute in care inima ii statuse in loc. Pentru ea Mos Craciun au fost rasuflarea si ochii deschisi ai celui ce ii daduse viata. Dupa multe interventii si complicatii, a venit si ajutorul divin: tatal ei a reusit sa invinga infartul si operatia, toate in schimbul a 2000 euro, bani pe care o familie modesta nu ii face nici intr-o luna, nici in doua, nici in trei.

Pentru cei care vor sa o ajute sa isi plateasca datoriile, sa intre aicisa citeasca intreaga poveste, sau sa depuna banii pe urmatorul cont:

RO46RZBR0000060011757129 - in RON (deschis la Raiffeisen Bank)

Noi ii uram toate cele bune tatal ei si speram ca problemele de sanatate si cele financiare vor inceta si familia va fi din nou fericita si dispusa sa impodobeasca multi brazi de Craciun!

Nu stiu de ce traiam cu impresia ca Medicina este o ramura ce ajuta la cresterea sperantei de viata, cand ea de fapt omoara pe capete. Oare care este bilantul raportului victimelor si vindecatilor?

Medicina este simpla. Te face sa speri, iti prelungeste viata, dar intr-un mod chinuit. Asa se face ca acum 3 luni bunica-mea afla (noi am aflat, ea nu stia) ca are leucemie. Doctorita a fost destul de explicita: daca trece de cele 3 saptamani, mai traieste cel putin 2 ani. Au trecut cele 3 saptamani, au trecut o luna, doua, trei, starea devenea stabila, banii bagati in buzunar la fiecare 3 zile se inmulteau, promisiuni, sperante, asteptari. La tara un bunic ce astepta cu nerabdare vesti.

Astazi le-a primit. Bunicii mele i-au dat drumul acasa in ultimul moment, nemaiputandu-se face nimic. Cu o mare seninatate. Cu aceeasi seninatate cu care asistentele si doctorii rad la usa salonului, netinand cont de suferinta celor ce se afla inauntru.

Cu aceeasi suferinta de acum 3 luni, mami si fratele ei sunt la tara pazind-o pe bunica cu o lumanare. Si cel mai dureros este ca nici macar nu am apucat sa imi cer iertare ca am judecat-o atat de aspru in fiecare vara cand ma striga seara devreme acasa. Si nu o intelegeam si o credeam rea. Si singura ei teama era vuietul fiecarei masini care trecea si care o facea sa tresara de frica de a nu fi in strada, de a nu pati ceva. Si fiecare mancare calda si gogoasa in fiecare dimineata au ramas nemultumite. Si uite asa o sa se stinga si ultima speranta.

@camouflage: acum intelegi tristetea mea patologica?

Pana acum putin timp, nici nu voiam sa aud de Medicina. Eu acolo? Sa vad oamenii raniti? Nu pot face asta! Eu vreau Jurnalism, Teatru, Psihologie, lucruri care mi se pareau mult mai delicate si placute. Nu stiu de ce, de fapt stiu, poate ca si influenta parintilor,  dar acum chiar imi doresc sa merg acolo. De ce? Pentru ca am vazut ce mizerie si mizerii impanzesc spitalele. Pentru ca ma doare sa vad cum sunt tratati pacientii. Pentru ca nimeni nu mai este uman. Si atunci ma intreb eu, oare o sa pot schimba ceva?

Am citit aici un articol care m-a impresionat. Desi au fost foarte multe exagerari, in esenta este doar un singur adevar. O fata care a terminat Medicina:

Am ajuns la finalul unor ani grei, incercand sa imi raspund singura la o singura intrebare. De ce am facut medicina? Pentru asta? Parca nu. Cum era la inceput, nu-mi mai amintesc. Emotia si pasiunea din prima zi nu mai sunt la fel. Mahnirea e totusi din ce in ce mai mare.

Cel mai mult ma doare sa stiu ca si eu voi face parte din aceasta categorie, si eu voi fi catalogata ca o nemernica, si la mine se va uita lumea ca la un jeg. De ce? De ce aceasta profesie care candva era cea mai respectata, a ajuns sa fie acum asa de urata? Ma uit cum este tratata bunica-mea. Ma uit ca acele asistente se uita la pacienti ca la niste bolnavi care nu mai au nicio scapare, dar care trebuiesc eliminati pentru ca sunt un surplus in lume. Am vazut cum bunica-mea a trecut prin niste schimbari neasteptate din cauza tratamentului, iar doctora si-a permis sa spuna ca o depaseste situatia, asta este. S-a ajuns sa nu se gaseasca o asistenta cand este nevoie, si pacientii din salon sa isi schimbe singuri perfuziile. Si cel mai trist este faptul ca toate acestea se platesc. As vrea totusi sa imi dea un batranel sarut-mana, doamna doctor, si sa ii zambesc, sa il asigur ca il voi face bine.

Am intalnit si asistente foarte de treaba. Tinere! Hmm, ma intreb cat vor mai rezista? Cat vor putea refuza banii, si cand li se va inlatura din suflet toata compasiunea pentru oameni? In primul rand, eu cand ma gandesc la aceasta meserie de doctor, ma gandesc la durere. Acea durere pe care o suporti cand o vezi in ochii pacientului, in rudele lui, in copilasii care il privesc si il intreaba cand il externeaza. Apoi, regasesc in aceasta meserie toata tandretea si daruirea pentru un om. E ca si cum ai oferi un cadou cuiva drag, numai ca aici cadoul este mult mai important, este sanatate. Va dati seama ce fericire pe un doctor sa fie asa darnic?

Cu toate astea, imi este frica sa aleg acest domeniu. Pentru ca doar 5% fac asta pentru ca asa simt. Si probabil, o data cu trecerea timpului, si acei 5% sunt orbiti de bani, promovare, insensibilitate. Si totusi, am de ales intre Medicina Generala, Stomatologie, Farmacie. Nu stiu care ar fi cea mai potrivita, dar cred ca Stomatologie e printre putinele din acest domeniu care iti protejeaza conditia umana.

Un articol pentru Hotcity, concurs organizat exclusiv pentru femei. Tema: Totul este de vanzare.

Dupa ce am citit si articolele prezente in concurs, m-am gandit la toate sensurile oferite de aceste cuvinte: bani, vanzare, cumparare, pret. Inca mai traiesc impresia ca sunt la ora de economie si sunt nevoita sa folosesc legea lui Gossen pentru a afla cat de mult avem nevoie pentru a ne simti satisfacuti material.

Cu totii avem o placere pentru bani. Nu stiu de ce, nu din cauza crizei financiare, nu din cauza faptului ca traim in Romania, nici pentru ca s-ar descoperi vreodata de cercetatorii britanici ca vina apartine genelor noastre, ci pentru simplul fapt ca lumea are impresia ca totul este de vanzare. Trist este faptul ca foarte putini constientizeaza ca nimic nu se cumpara.

Cel mai elocvent exemplu ar fi boala. Cate farmacii nu exista? Cate tratamente si descoperiri nu s-au facut? Poate cumpara cineva viata? Cat costa un flacon de sange? Poate ajunge si la 1 milion, poate fi chiar mai mult. Tot ceea ce facem este sa cumparam iluzii, sa incercam sa strangem bani pentru tot felul de transplanturi, pentru ca nu de mult foloseam banii pentru a bea, a cumpara tigari si a manca tot ce ne pofteste sufletul. Totul este o tranzactie, intre rau si bine. Depinde doar de valoarea actuala a banului.

Parintii sunt insistenti sa facem o facultate, noi ne desconsideram daca nu avem acea diploma, iar cei din jur nu ne dau nicio sansa. Intr-adevar, este cu adevarat important. Dar de ce se incurajeaza platirea examenelor? Crede cineva ca poate cumpara inteligenta? Singurul lucru care imi trece prin minte este un banc:”Inainte sa fac facultatea eram prost, dupa facultate am fost prost cu diploama”.

De ce peste tot aud ca femeile materialiste pot fi cumparate? In mod cert, ele nu pot fi cumparate, ele pot fi considerate doar investitii. Singura afacere care de fiecare data o sa dea faliment. Nimeni nu a facut asocierea? Femeie materialista este o masina pe care cu greu ti-o permiti, iar atunci cand o capeti trebuie sa o alimentezi. Stie cineva de firma Auto Pres, care iti platea ratele la masina daca faceai un nr de kilometrii si nu stiu cate alte conditii trebuia sa indeplinesti? Asa este si cu aceste femei, din moment ce nu investesti, contractul se reziliaza.

DA, putem crede ca noi cumparam ceva, dar totul este o amagire. Niciodata nu vom putea cumpara principiile morale, nu vom putea trai decat cu lucruri marunte desi avem o vila si 3 bmw-uri in garaj, singurul lucru pe care il putem cumpara este speranta. Ea costa sentimente, munca, incredere ca la sfarsitul vietii putem trage linie si spune: singuri banii pe care i-am investit intr-adevar au fost cei cu care le-am cumparat o inghetata nepotilor.