Cand am fost pusa prima data la scoala sa citesc Morometii si Ion nu mi s-au parut deloc romane dificile, spre deosebire de unii colegi care nu intelegeau niciun principiu din aceasta lume rurala. Mai toate obiceiurile din sat se regaseau si la bunici in vacante, stiam ce inseamna lupta pentru pamant, stiam cum taranul se poate imbolnavi doar din cauza nemuncii ci nu a muncii, stiam cum el sta in soare si praseste, cum tot satul se aduna la treierat de grau, sau seceris pe vremuri, si la cules de porumb. Am prins si culesul de vii si taiatul de floarea-soarelului, tuturiga cu tuturiga. Stiam si unele secrete cu plantatul pepenilor printre randurile de porumb si a altor legume care nu puteau fi descoperite. La taiat de lucerna stiam ca se gasesc iepuri, dar si ca lucerna trebuie lasata la uscat si abia apoi carata in paier.

Nu mi-au fost straine toate aceste obiceiuri si traditii, chiar daca ele se petreceau in alte zone ale tarii, principiul era cam acelasi: orice taran isi iubea gospodaria si voia sa demonstreze vecinului ca putea sa aiba mai multe decat el, fiecare taran isi iubea petecul de pamant si ar fi fost in stare sa faca omor pentru cativa ari.

Cu timpul insa multe s-au schimbat. S-a schimbat si literatura, nimeni nu mai scrie despre sat si viata rurala, s-au schimbat si obiceiurile prin multe zone, s-au schimbat si criticii si parerile, insa cel mai mult s-a schimbat taranul:

• Cele 3 gradini ale bunicului care candva erau pline de razoare de rosii, ardei, vinete, fasole, mazare, de ani buni au devenit doar niste gradini goale. Gradini murdare, acoperite de frunze, unde gainile mai cauta cate o rama sau o musculita ratacita.
• Celalalt bunic avea o gradina si mai mare. Cativa ari buni de pamant. Pana acum cativa ani, in jumatate de gradina era via, apoi era plantata lucerna, iar intr-un colt care oricum era destul de mare erau plantate toate legumele posibile. Gradina era inconjurata numai de pomi fructiferi. Asa aveam legume, vin, tuica din fructe, gemuri, compoturi, etc. Acum a ramas un loc pustiu in care iti este frica sa mergi si ziua.
• Gradinile vecinilor, atat din satul primului bunic, cat si din cel de-al doilea sat au ramas la fel de pustiite. Boscheti inalti, arbusti salbatici, pomi fructiferi taiati, gard rupt si paier cazut.
• Taranul din ziua de azi a renuntat la pamant. Desi acum cateva decenii parea imposibil asemenea gest, acum mai toata lumea de la tara se multumeste cu putin si refuza sa mai munceasca pamantul. Cele mai multe pamanturi sunt date in arenda, iar taranul primeste 25% din productia pe care o obtin diversi investitori. Astfel din 4 carute de porumb el primeste doar una, din 4 carute de grau tot una. Insa pentru cei mai multi e suficient, majoritatea nu mai cresc animale ca pe vremuri pentru a avea nevoie de recolte, sau altii cumpara din pensie atat grau cat si porumb, dar si legume si alte alimente pe care pana acum cativa ani le obtineau din propria recolta.
• Casele de la tara nu mai sunt renovate. Tot acum cativa ani stiu ca mergeam atat de Pasti cat si de Craciun sa facem curatenie generala, sa zugravim peretii, sa spalam covoare, mochete, si tot ce mai era nevoie. Acum fiecare face o curatenie de cateva ore, se mai amana si zugravitul, varuitul, si se accepta si conditiile actuale.
• Incepe sa se renunte la traditii. Daca pana acum lumea impartea si mergea in sat cu pomana la fiecare sarbatoare, cu colaci facuti in tast, acum se cumpara o paine, se pune o lumanare si cateva bucati de branza si se duce doar la un vecin, doi. Nu zic ca imi placea sa ma trezesc la 6 dimineata sa impart in tot satul pomana, dar parca traditia era traditie.
• Taranul nu mai are oi si vaci. Inainte lumea facea cu randul sa se duca cu vacile la camp, astfel fiecare om isi dadea vaca si era obligat sa mearga intr-o zi la rand cu toate vacile, dar statea cateva luni bune linistit. De la oi se obtinea cea mai buna branza si fiecare taran era de rand de cateva ori pe an la branza, insa suficient pentru a ii ajunge tot anul. Acum s-a ajuns sa se cumpere si branza de la alimentara din sat.
• Stiu ca la sat se gaseau cele mai bune ceaiuri. Adesea culegeam coada soricelului, musetel, menta, tei, le puneam la uscat si aveam mult timp. La fel de bine puneam la uscat prune, struguri si alte fructe din care mancam in fiecare iarna. Acum si strugurii care candva erau dulci parca sunt mai acri.

Nu vreau sa critic pozitia actuala a taranului, nici delasarea lui, nici abandonarea conceptului de taran si de munca la sat. Dar oare ce s-a intamplat? Unde e taranul de altadata?

A devenit deja o traditie ca politicienii sa mearga acolo unde este traditie. Astazi si Geoana si Basescu au fost la ceea ce se numeste Sambra Oilor, acum cateva zile Elena Udrea invata sa calareasca si sa se faca placuta taranilor. Ce incearca ei de fapt? Sa castige popularitate? Sa para oameni ai poporului? Pe mine nu ma impresioneaza. Avem probleme mult mai mari, decat sa ne bucuram de aparitiilor lor in public.

Singura data cand s-a asfaltat zona Mofleni-Bucovat a fost in momentul in care a venit Basescu la Leamna de Pasti. Si atunci a venit cu avionul. Pai asta e dreptate? De ce as respecta niste oameni care nu mi-au facut niciun bine, desi asta era obligatia lor? Se duc de rapa si traditiile cu propaganda lor politica.

P.S : Geoana cam seamana cu Ceausescu dupa cum gesticuleaza cu mainile.

Si acum ca am facut 18 ani, eu cu cine votez?

Ar fi o minciuna sa spun ca nu cred in Dumnezeu, in Lumea de Apoi si in tot ce tine de religie. Ba mai mult, imi face mult mai bine sa cred ca bunica-mea ma vede de acolo de Sus si are grija de mine. Dar e un sentiment ce nu il exteriorizez, in care cred si pe care il port in inima.

De la a crede in ceva si la a face ceva mi se pare un drum lung. Acest verb “a face” l-am intalnit atat de des la inmormantarea bunicii mele ( nu mai are rost sa vorbesc de evenimentul in sine si de sentimentele din momentul acela si chiar din acesta..) unde vorba “cate bordeie atatea obicee” a fost intalnita la tot pasul. De la pomenitul pana la 6 saptamani, la cei 44 de colaci, cele 44 de batiste cu lumanari, cele 12 pomeniri, etc cel mai absurd mi s-a parut “bocitul”.

Fiecare femeie care tamaia mortul trebuia sa il jeleasca. Dar nu numai atat, sa ii compuna si versuri si sa il planga cu toata forta glasului. La inceput am fost impresionata si aceasta jale ma apasa din ce in ce mai tare. Dar aceasta jale dura doar 1 minut, pana era tamaiat mortul, apoi femeia care jelea, iesea in curte, radea, povestea, etc. Ba mai mult, pe vremuri aceste bocitoare se plateau pentru a plange si compune versuri mortului. Nu stiu daca romantismul a avut o asa influenta, sau mai degraba simbolismul unde moartea capata alt sens, dar aceasta traditie mi se pare sadica. Sa plangi fals pentru un om mort. Este macar etic, este macar corect fata de cei carora le pasa?

Traditie sau nu, ritualul de inmormantare este destul de dificil de implinit. Pentru simplul fapt ca din 100 de persoane uiti sa dai un prosop unei singure persoane care a aparut in curte intr-un moment in care nu ai fost pe faza, a doua zi tot satul afla de supararea si isprava persoanei care nu a primit un prosop. Imi ramane sa sper doar ca exista o Lume mai buna decat cea de aici.