Undeva in Romania exista:

• Un om care are o familie in Urziceni, dar care lucreaza pe o dubita ca distribuitor de suruburi. Sta plecat prin tara de marti pana sambata si isi vede fetita de 1 an 2 zile pe saptamana. Bucuria cea mai mare este un gratar cu familia.
• Un sofer de tir care mananca paine cu pateu. La fel ca si primul face turul tarii ca distribuitor de bere. E fericit ca a vazut locuri pentru care unii platesc sa le vada, dar patronul la care lucreaza nu ofera nici cazare nici masa. Astfel face dus cu sticlele de apa si doarme in parcari. Stie ca in Ploiesti se fura cea mai multa motorina, dar se dau si gauri in cabina pentru a fi furata berea. E oltean si ii place sa munceasca, dar cea mai mare bucurie e sotia care il intelege si stie ca meseria de sofer pe tir inseamna mult timp departe de casa. Cu toate astea, are puterea sa zambeasca prin statie cu colegii de pe celelalte tiruri atunci cand apare un politist pe care toti il injura cum stiu mai bine.
• Un agent de paza care e foarte deschis si dezinvolt. E femeie si a facut sacrificii mari sa isi intretina familia, dar mai ales sa isi sacrifice un potential viitor pentru o iubire neconditionata: iubirea pentru parinti. A incercat sa ocupe posturi inalte in societate, dar concursurile castigate de altii prin pile au clasat-o undeva unde nu merita sa ajunga. Cu un salariu minim pe economie, are colegi la fel de inteligenti, cu facultati de stiinte economie, drept, sociologie terminate, dar cu un sef cu 8 clase si liceu fara frecventa. Singura bucurie e reusita si bunatatea copiilor pe care ii iubeste mai mult ca pe orice, o mama si un catel rau cu restul, dar deosebit de iubitor cu ea.
• Un muncitor pe santier. Dar nu in Romania pentru ca nu ar castiga nici pentru zile modeste cu mancare ieftina, ci in Italia. Are 2 baieti de 12, respectiv 17 ani, carora le-a facut o surpriza ducandu-i in vacanta la Roma, dar ei au preferat ca restul vacantei sa si-l petreaca la bunici in Alba Iulia, unde pentru ei e mult mai frumos decat la Roma. Vine acasa de sarbatori si atunci simte ca traieste.

Sunt doar cateva povesti pe care le-am intalnit in ultimele doua saptamani. Care sa fie oare procentul romanilor care traiesc in conditii asemanatoare celor descrise mai sus?

Poate ca pentru marea majoritate a vedea Europa este doar un plan de vacanta realizabil in orice clipa. Pentru mine insa, acum 3 ani, era ca un vis indepartat stampilat de cateva nume reprezentative: Budapesta, Viena, Paris, Barcelona, Milano, Andorra, etc. Din fericire, printr-o sansa pe care liceul mi-a oferit-o, am avut ocazia de a petrece cateva saptamani in acest Occident pe care il consideram salvarea nationala.

Imi amintesc ca eram la granita Romaniei cu Ungaria si fara sa ma pot stapani imi curgeau lacrimile (poate e prea sentimentala fraza, dar exact asa s-a intamplat). Nu stiu daca din cauza ca imi era teama de nou, nu stiu daca pentru ca deja mi se facuse dor de casa, sau pentru ca stiam ca nici macar nu am telefon sa imi pot suna parintii. Cert este ca plangeam ca un copil ce nu se putea stapani. Am ajuns in “lumea buna” si pe langa celebrele exclamatii de “wow” (desi poate nu era chiar ceva iesit din comun, mai ales ca prima vizita era in Budapesta unde am ramas uimiti de… Dunare) ne simteam deja altfel stiind ca suntem intr-o lume civilizata. Am fotografiat tot ce se putea, de la cladiri darapanate si fara pic de simt estetic pentru arhitectura, pana la taxiurile “bengoase”, cum obisnuiam noi sa le numim, in comparatiile cu Tico si Cielo de la noi din tara. Hotelul in care am fost cazati era si el dintre cele mai rafinate, avand conditii si ustensile pe care cu greu stiam sa le utilizam: vazusem cred pentru prima data un uscator in baie. Saptamanile s-au continuat cu vizite in orasele mentionate anterior, care pentru mine erau doar ilustratii de neimaginat ale unei lumi perfecte.

Ajunsesem sa cred ca acolo este aurul omenirii si ca in jurul pasilor pe care ii strabat se contureaza lumea perfecta pentru oricine. Hotelurile erau de vis, scolile aveau cantine cu mancare aproape la fel de buna ca cea gatita acasa, doar cu alte specialitati care gustau ciudat (carne de cangur?), aveau bar in liceu, sala de lectura, afara parcare pentru scutere si biciclete, dar si pentru masini. Strazile erau impecabil de curate si armonios amenajate, marcate piste de biciclete des utilizate (domnii in costum cu servita care mergeau pe bicicleta la serviciu ii priveam ca pe niste specimene “occidentale). Parca si supermarketurile lor erau mult mai prietenoase, desi se intampla sa nu inteleg nimic din ce vorbeau vanzatoarele, tot ma simteam bine sa stiu ca am de-a face cu o lume atat de bine cotata.

Ajunsa la corespondenta mea, mai ca era paradisul pe pamant. Aflasem ca sta la tara, si dezamagita initial, am descoperit un sat de vile mai ca in vise, cu piscine, parcari subterane, garaje pentru fiecare masina, mansarde bine amenajate, gradini si sere. Primisem camera cea mai frumoasa, doar ca ma incurcam in numarul lor de camere si bai disponibile. Ba mai mult, atat de straine imi erau toate aceste “bunatati”, incat sucul pe care mi l-au oferit la micul-dejun l-am considerat a fi stricat. Gustul lui era acrisor, iar el era foarte consistent (ma gandeam : “da astia Fanta sau Cola nu au?”. Ce suc la pliculete mi-or fi dat?) El era de fapt suc natural, stors din nu stiu ce fruct. Bucataria lor era cat apartamentul meu, iar sertarele de sus erau pline cu tot felul de dulciuri : napolitane, ciocolatele, chipsuri, dropsuri, bomboane, jeleuri, croisante, si tot ce isi poate dori cineva la primele ore ala diminetii. Totul parea a fi perfect, chiar si distractia de la Futuroscope sau calatoriile pe marginea marii. Baile in miez de noapte in ocean erau de vis, iar escapadele in cautarea unei discoteci si mancarea unei pizza pareau rupte din telenovele siropoase cu printi si printese. In Barcelona fiecare copac parea sa aiba o insemnatate, sa nu mai vorbim de Coasta de Azur a Frantei si cafenelele de fite din Milano.

Mi-am adus aminte de toate aceste minunatii si am realizat ca de fapt m-am nascut in locul potrivit. Dincolo de cele scrise si povestite mai sus, venirea in tara a fost o mare eliberare, iar ascultarea unui radio romanesc a fost ca un semn divin.
Puteti sa considerati ca de fapt este ipocrizie sa vrei sa traiesti in Romania, insa dincolo de o situatie financiara mai buna acele tari nu ne pot oferi nimic. Cel putin nu mie.

Ne-am obisnuit si format intr-o lume care, buna sau rea, ne apartine in intregime. Poate ca mancand in Franta melci scosi din ocean, iti vei dori o bucata de carne de porc proaspat taiat in ajun alaturi de toti cei dragi tie. Poate ca in loc de acel pahar de suc natural stors cu mare grija, iti vei aduce aminte de tine si nebunii din cartier atunci cand cumparati o sticla mare de Cola la 2 l si o savurati pe banca in fata blocului sau pe scarile din blocul vecin. Poate ca Dunarea din Budapesta inceteaza sa ti se mai para minunata si iti amintesti cu regret de clipele in care plecai cu caruta bunicilor, dis de dimineata sa faci o baie in Dunare si sa te intreci cu tovarasii tai la inot. Poate ca nici masina de lux cu care te vei plimba nu va compensa momentele in care ti s-a oprit Dacia in intersectie, iar apoi, aranjat la camasa, te-ai dus la un majorat si le-ai povestit ce minunatii a mai realizat masina ta. Poate ca nici eleganta televiziunilor de acolo nu te vor face sa ii uiti pe Diaconescu, Bahmuteanca si Capatos. Poate ca Sarkozy e mai putin interesant decat Basescu si ti se va face dor de valma din tara ta. Poate ca excursiile la munte nu au nimic interesant si stai si te gandesti la partia de la Ranca, Streaja sau Predeal si stii ca era o bucurie de neimaginat sa iti faci bagajele si sa te urci intr-un tren personal darapanat care sigur va avea si intarziere. Poate ca nici pizza aceea gustoasa din Milano nu va gusta ca acea pe care o mancai cand erai rupt de foame si impreuna cu cei cu care vedeai un film puneai mana pe telefon si comandai una.

Poate ca o vacanta acolo este minunata, poate cativa ani de trai sunt frumosi si ii apreciezi din plin, ba mai mult vii mandru si dornic de a implementa ce ai vazut acolo. Insa sunt sigura ca si tu vei realiza ca Occidentul este departe de a fi casa ta.

Ma deprima superficialitatea si renuntarea. A renunta la a mai lupta. A renunta la a mai incerca. A renunta la a mai spera.

Am avut ocazia sa il intalnesc pe Cristian Pantazi la unul dintre cursurile de jurnalism de la Bucuresti. Mi-l amintesc in fata a cca 20 de adolescenti incercand sa ne explice, pe de o parte cat de frumos e jurnalismul, iar pe de alta cat de dificila este aceasta meserie: cum uiti de viata de familie, cum nu mai ai chef sa zambesti cand vii acasa obosit si epuizat, iar nevasta si copiii vor sa mergi cu ei la plimbare si cum cele mai multe divorturi si vieti sentimentale ratate sunt in sfera jurnalismului.

Acum catva timp spuneam ca vreau sa ma fac doctor. Sau cel putin ca am sa incerc sa urmez Medicina, pentru ca e una din profesiile pe care le visam cand eram mica. Cunoscutii imi spuneau ca eu nu realizez ce inseamna Medicina, ca acolo nu e de joaca, ca viata de familie e pusa in pericol, ca nu o sa am timp pentru mine si pentru cei din jur, ca o sa fiu acaparata de aceasta meserie si ca pana la urma se ajunge la divort.

Ghid turistic. Da, e un vis mai vechi si mai profund, ascuns bine in sufletul meu. Mi-ar placea sa fac asta intr-o zi, desi nu beneficiez nici 1% din cele necesare pentru a urma pasiunea asta: limbi straine nu, calatorii nu, fobia de a vorbi in fata unui grup mai mare de oameni da, samd. Imi povestea o tipa ca ea calatoreste mult, ca barbatu-so e profesor, si ca relatia lor a inceput sa scartaie… din cauza ei.. pentru ca e plecata mult timp.

Daca ne-am gandi la fiecare situatie si meserie in parte am realiza ca peste tot sunt sanse de divort : actorii au foarte putin timp liber pentru viata de familie, implicit « apare divortul », artistii sunt in aceeasi situatie, dar si oamenii simpli care muncesc 12 ore si sunt atatea neajunsuri, normal ca apar neintelegeri din cauza banilor, corect ar fi sa divorteze, nu ? Tinerii care au relatii de la 17, 18 ani, cand deja aduna niste ani se gandesc ca e prea putin 1,2,3 sau cati au fost, ar fi cazul sa ma incerce si altceva. Ma gandesc la parintii mei si realizez ca nu o data s-au certat, ca nu o singura data au fost suparati si au fost neajunsuri, ca nu de putine ori au fost stresati, ca nu demult au trecut peste toate si au facut 25 de ani de casnicie. Si atunci, ma intreb, de ce atata pofta in oameni de a parasi pe cineva pentru altcineva, doar ca o perioada nu mai merge? Sau merge mai putin bine? Sau unul din cei doi are o problema?

Nu, nu sunt de acord cu divortul si despartirea. Sunt de acord atata timp cat nu se mai poate convietui, atunci cand apar jigniri, sau in cel mai rau caz batai, atunci cand nu mai e loc nici de un « buna », atunci cand nu mai e iubire si respect. Vreau sa imi imaginez o lume rabdatoare, care poate face un mix perfect intre munca si viata de familie.

Ideea mi-a venit de la melodia Vama Veche –Scrisorile si de la discutiile si articolele citite despre divorturi, iubire, despartire.

P.S.1 E bine sa iti parasesti partenerul/a pentru altul/alta mai bun/a? Eu zic ca nu pana nu incerci sa aduci relatia la punctul in care amandoi sa fiti fericiti.

P.S.2 Care ar fi cea mai vulnerabila meserie in ceea ce priveste rezistenta vietii de cuplu?

Vama Veche Scrisorile
Asculta mai multe audio Muzica

“Draga Andrei, am decis sa te las, /Am hotarat ca e cel mai bun pas,/Te parasesc pentru altul mai bun,/Nu pot s`astept..inc`un an e prea mult” [Vama Veche-Scrisorile]

La multi ani mamei mele care astazi a implinit 47 ani! Multa sanatate si fericire!

Iar aceasta este opera mea:D

Intrebare: Ar trebui sa te simti batran la 47 ani?

Eu zic ca satul romanesc nu mai e ce a fost. Si sunt doar cateva aspecte pe care, daca le mentionez, o sa rezulte o modernizare de prost gust:

-ulitele au capatat nume. Eu stau pe Mihai Eminescu;
-nu se mai planteaza pomi. Singurii pomi fructiferi din sat sunt cei pe care ii stiu de cand lumea si pamantul. Unii s-au si taiat;
-majoritatea celor care locuiesc la tara au telefon. Nu zic ca nu este util, foarte bine ca au. Insa unii au telefoane de x ori mai scumpe si mai performante decat multi care locuiesc in mediul urban. Insa cei care au aceste tehnologii sunt si cei care se plang ca mor de foame. Maine, poimaine, o sa isi dea beep cand se treiera.
-nu se mai face paine in tast (ţăst). Lumea cumpara paine, carnati, pulpe si orice alt aliment care candva se prepara in curtea taranului.
-copiii nu mai vin in vacanta. Am fost 2 zile si satul era pustiu;

Mie mi se pare contra firii sa explic cuiva pe ce strada stau la tara. Inainte dadeai ca puncte de reper: Il stii pe Nea Cola? Da fantana aia din rascruce? E undeva un dud mare. Si cand ajungi la poarta verde, acolo stau eu. E o catelusa maro in curte. Intri acolo. Acum va trebui sa schimb adresarea: “Stii unde vine Mihai Viteazu? Nu pe prima, pe a doua dai in Stefan cel Mare. Mergi ce mergi, iar perpendicular se afla Mihai Eminescu. Stau la numar 40. O sa imi pun si interfon”.

Fara secrete intre ei, fara intimitate, fara certuri dupa care sa se inchida fiecare in camera lui, impreuna de 57 de ani, nici macar o secunda dintre cele 1.798.744.782 nu au stat separati. Si noi ne suparam pe vecinul de scaun din autobuz, ca trebuie sa-l suportam timp de 4 statii.

[sursa]

Oare cum va fi de acum inainte cand taica-meu nu va mai avea serviciu cateva saptamani, pentru ca fabrica unde lucreaza isi va incetini productia? Cand auzim la stiri tot felul de cifre cu demiteri, concedieri, trimiteri acasa, ne imaginam, dar nu este nimic profund atunci cand nu treci prin acel moment.

Desi ii vad pe ai mei foarte stresati, eu am incredere ca va fi bine. E doar un moment greu care trebuie privit ca atare. Orice are o rezolare atunci cand ai incredere si cand vrei sa faci ceva. Totusi, nu avem datorii in banca, avem o casa unde sa locuim, nu avem restante la nimic. Ma gandesc insa la cei ce nu au de munca si au rate, restante, nu mai au bani pentru lumina, telefon, mancare.

Ca o parere personala, cred ca nimeni nu va muri de foame atata timp cat tigarile se vand foarte bine. Cand nu vor mai fi cumparate de nimeni, atunci chiar va fi o grava problema cu banii.

… in mai putin de un minut.

[via]

Sa ma doara-n cur de viata, de cine mi-e presedinte, de ce face guvernul, de gripa porcina, de incalzirea globala, de riduri, de burta, de cum arata nevasta-mea. De-as crede in reincarnare, poate m-as gandi sa-mi las treburile rezolvate, pe lumea asta, dar cum nu cred…

..bla, bla, bla legat de sarbatori. Sunt importante, da, dar asa cum am mai zis totul s-a transformat intr-o mare cacealma: mancare, bautura, manele, etc.

Ce este grav, este bilantul dupa sarbatori. Impreuna cu familia mea am cheltuit 25 de milioane de sarbatori, la un venit de cca 5 milioane pe membru de familie, fiind 4 membrii. Pe ce s-au dus nici eu nu stiu, doar un sifonier la 4 milioane a fost investitia cea mai vizibila. In rest, probabil pe mancare, haine, bautura. Cu ce rost, daca acum nu am nicio satisfactie? Mai rau sunt balonata, ma simt indopata de carne, sarmale, prajituri.

Pana la urma nu am obtinut niciun beneficiu dupa sarbatorile din iarna asta: doar bani cheltuiti si probleme de sanatate. Desi stiu lucrurile astea, oare la anul o sa mai “investim” la fel de mult in sarbatori?