După ce am citit articolul pe viajoa.ro, mi-am amintit de o rătăcire ce mi-a stors multe lacrimi. Eram în schimbul de experienţă din Franţa, iar oraşul în care am mers a fost Fougeres. Pe lângă multe alte obiective pe care le-am vizitat, era logic să vedem şi fortăreaţa din oraş, care are titulatura de cea mai mare fortăreaţă din Europa.

Zis şi făcut, dimineaţa mă întâlnesc cu grupul şi ghidul (pe care la vârsta aia îl înţelegeam prea puţin) şi pornim să ne arate fortăreaţa. Mărimea ei fascinantă, zidurile şi priveliştile m-au făcut să uit complet de restul, iar fiecare piatră părea că merită o fotografie. Astfel, mă opream din doi în doi metri să mai prind câte un cadru, să reuşesc să aduc acasă cât mai multe dovezi că vizitasem acel impunător monument. Stau, mă opresc pe nişte scări să văd ce poze am făcut şi, luată de val, mă uit peste toate, ba chiar dădeam zoom să văd ce am prins în depărtare. În cinci minute îmi dau seamă că e o linişte prea liniştitoare. Mă uit în stânga: nimeni. În dreapta, doar zidurile cetăţii. În faţă – grădini şi străzi din afara fortăreţei. Mă cuprinde o panică pe care îmi e greu să o descriu: inima îmi bătea, ochii tăiau orice cadru, iar mâinile îmi tremuram pe telefon. Ştiam că nu pot să fie departe, iar asta mă încuraja să îi caut. Aşa m-am afundat în rătăcirea care m-a făcut să ţip din toţi plămânii. Toate uşile erau blocate şi niciun drum nu mă ajuta să ies din înfundătura în care mă bagasem. Urc cât de sus pot, încerc să cuprind o privire de ansamblu şi, departe pe nişte ziduri, îi văd plimbându-se. Mă gândesc la numele colegei mele şi încep din răsputeri, cu lacrimile în ochi, să strig “Cosminaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa”. Şi repet procesul şi îl repet fără succes. Ei nu mă auzeau, eu nu ştiam cum să ajung la ei.

Mă gândeam, la 16 ani pe care îi aveam, cum fac eu să  îi anunţ pe ai mei că m-am pierdut într-o fortăreaţă. Roaming nu aveam să pot să sun pe cineva, internet nici atât (ah, ce bun ar fi fost facebookul pe vremea aia), iar poartă să ies din turnul acela nu găseam. Îmi imaginam că mă prinde noaptea acolo şi zidurile vor deveni al naibii de negre şi neprietenoase. Bineînţeles, mintea mea speriată exagera orice detaliu care îmi poate trece prin minte. Ce este cel mai ciudat este că nu reuşesc să îmi amintesc cum am scăpat de acolo. Cel mai probabil am găsit ieşirea, dar îmi aduc aminte că toţi au râs când m-au văzut plânsă şi speriată.

Merită, nu, să te rătăceşti într-una din cele mai mari fortăreţe!?  Dar oare cum e să te pierzi într-o mega-metropolă?

Ştim cu toţii că orice început e greu. Oricare. Chiar şi începutul unui articol. Scriu, şterg şi din nou scriu până găsesc ceva introductiv care să sune bine, sau măcar acceptabil. Cu acest gând am început şi facultatea, că orice este greu, important este să îţi placă şi să înveţi să ignori sau să înlături obstacolele din drumul tău.

Dacă materiile de pe primul semestru de facultate sunt numai cursuri introductive ale diferitelor discipline (introducere în relaţii publice, introducere în teoria comunicării, etc), la fel şi acest început de drum, la 20 ani, a fost o introducere în teoria realităţii.

Ce am descoperit în această introducere:

- Că trebuie să munceşti al naibii de mult pentru orice. Cât de mic ar fi lucrul pe care vrei să îl realizezi, trebuie să munceşti. Vremurile de liceu când veneai acasă şi dormeai 3 ore, după care vedeai 3 filme, citeai câteva pagini dintr-o carte, iar apoi dădeai fuga în oraş, nu mai există dacă vrei să fii cel puţin la un nivel. Niciodată în viaţa reală nu ai învăţat şi făcut tot. Mai există acel 99% pe care trebuie să îl cunoşti.

- Că lumea e rea. Şi nu generalizez sau scriu din cărţi. Chiar există multă invidie şi răutate pentru nimic. Chiar şi cel mai mic gest îţi este interpretat şi criticat, chiar şi adevărul pe care îl spui, deşi este un adevăr, este rău văzut în ochii celor incapabili să îl accepte. Şi atunci te gândeşti: să iţi faci un rău intenţionat, ştiind că exprimarea unei opinii atrage după sine multe controverse, sau să taci trăindu-ţi propria ignoranţă?

- Că există multă nedreptate. Fie decizii idioate cu care nu eşti de acord, fie notări proaste pe care nu le poţi contesta, fie gesturi pe care nu le poţi controla. În orice caz, introducerea îţi anticipează doar drumul pe care urmează să îl străbaţi, deci oricând poate fi mai rău de atât. Nu trebuie să fii deranjat că unul mai nepregătit decât tine îţi ia locul, că examenele nu vor reflecta realitatea şi că oricum diploma va rămâne o simplă diplomă fără aportul tău major în obţinerea ei. Toate astea sunt realitate.

- Că nu va exista nimeni care să te ajute. Chiar dacă familia va fi mereu un sprijin necondiţionat, tu eşti cel care trebuie să faci faţă provocărilor, tu eşti cel care trebuie să învingi superficialitatea, tu eşti cel care dai piept cu răutatea, invidia, egosimul celorlalţi. Tu trebuie să te “lupţi” pentru tine.

- Că prieteniile cele mai multe sunt doar din interese: pentru distracţie, pentru bani, pentru informaţie, pentru avansare, pentru imagine, pentru ajutor,  dar puţine sau deloc sunt din sinceritate. Acea sinceritate în care ai nevoie de acea persoană pe care să o poţi suna în miez de noapte. Acea sinceritate care să îţi spună: da, oricine are nevoie de un prieten adevărat.

Acestea sunt doar câteva exemple pe care această realitate mi le-a oferit. Aşa cum am mai spus, ele sunt doar câteva şi sunt doar începutul. Pe parcurs voi descoperi mai multe şi mai urâte. Imuabile şi profunde. Dar, dincolo de ele, rămânem noi. Oamenii din spatele unor realităţi. Capabili de a le descoperi, trăi şi depăşi. Pentru că singura şi cea mai bună lecţie este aceea că “suntem ceea ce vrem să fim”.

Astazi nu mai este nici Craciun fericit nici Craciun ieftin.. e doar Craciun usor! Prajituri? Exista in cofetarii cu oferte de sarbatori care te momesc cu asa numitele prajituri de casa. Au mult gem, zahar si alte ingrediente de care nu te-ai apropia. Am rugat-o pe maica-mea sa renuntam anul acesta la prajiturile cumparate si sa facem noi una. A fost de acord, doar ca.. prajitura aleasa de ea a fost cremsnit. Am facut-o in maxim 2 minute: 2 foi cumparate, crema cumparata, frisca cumparata. Au trebuit doar batute cremele si asta a fost prajitura.

Mai departe am vrut cozonac. Dar de ce sa ne chinuim sa facem, cand jos unde lucreaza maica-mea sunt cozonaci proaspeti. Stiti, eu inca sunt mica, la 18 ani tot as vrea sa stiu si eu cum se face un cozonac, cum se coace, cum gusta, cum miroase. Dar nu.. el a trebuit sa fie cumparat. Si ce ipocrite erau compunerile mele din clasa a V-a, atunci cand am castigat olimpiada la romana.. scriam de mirosul de cozonac asezat pe masa.. de unde, nu am facut niciodata cozonac acasa.

Sarmalutele.. singurele facute acasa. Poate pentru ca in supermarketuri nu sunt la oferta sau nu sunt promovate in mod special. Dar pun pariu ca in cativa ani si ele se vor cumpara.

Ce a mai ramas necumparat? Starea de Craciun? Familia? Apartenenta? Dragostea? Nu stiu care din ele, insa stiu ca nimic nu mai este fermecator.. mesajele de Craciun sunt aceleasi, de foarte multe ori copiate si nici macar din suflet, doar din datorie, prajiturile si mancarea sunt cumparate, nimic nu mai este pregatit la adevarata valoare, oraselul copiilor este gol, cu o singura tiribomba in care se invart 5 oameni. Mai exact, ce reprezinta Craciunul in secolul 21?

Cum sa te bucuri de vacanta de vara cand nu ai bani/timp/permisiune sa faci ce vrei, cand vrei, cu cine vrei? E nasol. E al naibii de urat sa ai 18 ani si sa crezi ca acest statut iti va oferi libertate, iar atunci cand te uiti in jurul tau sa vezi aceleasi mentalitati si prejudecati. Sa incepi sa visezi ca esti la mare si ca el iti face un masaj cu crema pe care ai cumparat-o pentru bronzat cu SF15, dar pe care o folosesti doar pe malul baltii din cartierul tau. Sau sa visezi ca esti la munte cu cortul si prietenii se pregatesc sa bage berea si sucul la rece in izvorul de munte care trece fix pe langa cortul tau, iar dupa micul dejun servit din cutii si conserve va pregatiti de “marea aventura”.

E al naibii de urat sa vezi cum toti isi scriu experientele din excursiile de vara asta si tu sa te gandesti ca nu ai motive sa fii invidios ca doar tu ai reusit sa spargi niste pereti si sa ii dai cu vopsea, dar toate astea in timp ce vezi peisaje de vis, apa, mare, aer curat, munte, rucsac si toate cele. Si atunci, cum sa faci cand stii ca mai ai cateva zile pana sa incepi scoala si tu ai reusit sa vezi un singur oras in care ai visat atat sa ajungi, si ala cu multe rugaminte si cereri in fata parintilor de a te lasa

Te gandesti ce anume te-ar relaxa si bineinteles ti-ar mai si da parintii voie, si ajungi la concluzia ca pescuitul. Si asa se folosesc resursele si se cumpara materiale necesare pescuitului si se merge alaturi de cei cu care te simti bine pe o balta. O balta de langa Craiova. Asta dupa ce cateva zile colinzi sa iti faci permis de pescuit. Si se ajunge la balta Ghercesti, o balta situata fix in mijlocul naturii, aer curat, padure si iarba verde, bineinteles si multe constructii nu demult incepute care par ca peste ani sa impanzeasca zona si sa devina una “urbana”. Si tu esti fericit ca ai ajuns acolo acum, si nu peste anii ce vor face din zona una ca oricare alta. Dar cand esti pe cale de a iti desface toate sculele de pescuit, de a incerca apa, de a mai adauga niste plumb si de a mai pune un ac, caci totul parea promitator si e prea putin un singur ac, cand iti pregatesti mulineta si momitorul, atunci vine o tanti cu barca si iti da vestea “e balta privata, nu are nicio relevanta permisul vostru de pescuit, aici se plateste, 50 ron/persoana/zi. ” Dar cum noi venisem tarziu, dupa-masa pe la ora 5,  am scapat ieftin, cu cate 15 lei. Si ce fericire la prima aruncatura de bat cand vezi ca tacane dupa numai cateva secunde, si cum te mobilizezi si stai in picioare, nici macar cracan nu iti mai trebuie, si fix atunci cand pestele pare sa o muste si fuge cu ea, o pune pe lat, iar tu, crezand ca ai captura cea mare, tragi de undita si nu vezi nicio farama de peste. Si incepi sa iti amintesti ca poate e vorba de fus, acel peste mic si enervant, care iti mananca rama si nici macar nu se agata de acul tau. Si incerci si cu lanseta si dai in mijloc si acelasi rezultat sinistru: nimic.

Norocul pare sa fie de partea ta cand un “orb” se agata de ac si tu, dupa 2 ore, il tragi la suprafata. Si atunci vezi ca e un carasel cat degetul de mic, probabil nesatul, care a crezut pe bune ca rama este pentru el si a luat plasa. Si uite asa am stat noi 3 oameni, 3 ore, si am prins 3 carasei un pic mai mici decat degetul fiecaruia dintre noi, pe o balta privata. Si tot ce faci este sa te gandesti la vremurile bune si la canalele cu apa din Dunare de la tine de la tara si sa stii ca prindeai cate 5kg in cateva ore, iar atunci cand era peste mic te puneai pe marginea baltii si trageai un pui de somn.

Si uite asa raman eu cu dilema, ce naiba fac astea cu baltile private de nu se prinde nimic? Dau mancare pestilor seara cand nu mai e nimeni pe balta, ca a doua zi, tu cand vii ca milogul, sa dai doar de pesti cu chef de joaca, nu cu chef de mancare? Si cum naiba de au astea voie sa isi puna navoade si ce mai au ei de-a lungul baltii si sa iti interzica sa mergi in mai multe locuri pe balta, tu fiind nevoit sa pescuiesti in locul in care te-ai stabilit?

Eee, si uite asa se duce si vara si singurul tau hobby ramas in picioare tocmai a murit. Poate vara viitoare va fi mai bine (mai mult peste ma refer), ca in privinta viselor cu mare, soare, prieteni, distractie mai am putin.. si chiar cred ca sunt doar vise.

Demult nu am mai recomandat un blog, am dat peste multe bloguri bune, insa nici unul cu adevarat deosebit, este din ce in ce mai greu sa gasesti unul care sa te faca sa scrii despre el.

Si totusi, de doua zile citesc un blog, unul care m-a impresionat, poate mai mult decat oricare alt blog citit pana acum.
Este vorba de mongolia.ro, al lui Mihai Barbu, un motociclist care pe 10 iulie, calare pe o Yamaha Virago de 250 cmc un BMW F650GS Dakar, a plecat intr-o calatorie lunga de 21.000 de kilometri strabatand Ucraina, Rusia, Mongolia, Kazakhstan, Kyrgyzstan, Tajikistan, Uzbekistan, Turkmenistan, Azerbaijan, Georgia, Armenia, Turcia si Bulgaria.
Partea interesanta este ca Mihai Barbu s-a hotarat sa vanda kilometri de povesti, pe drumul spre si dinspre Mongolia, si s-au vandut ca painea calda, in cateva zile, toti cei 21.000 km au fost vanduti.

Cei 21.000 de kilometri au fost impartiti in bucati de cate 500 de kilometri si astfel, fiecare dintre cei 43 de cumparatori (majoritatea colegi de pe forumul motociclism.ro), s-au ales cu povestea celor 500 de km, poveste care ii va fi adresata lui, fotografiile de acolo la rezolutie full si o pietricica de pe cei 500 de km.

Cei care au cumparat, au stiut ce cumpara, Mihai Barbu are har si talent de povestitor, scrie curat, corect gramatical, placut, cu umor si ce este mai important, reuseste sa te faca sa te simti ca esti acolo, impreuna cu el.

Pana acum a scris 17 posturi (povesti), eu am citit 10 dintre ele, pana diseara, sau cel tarziu maine dimineata, le dau gata si pe restul, apoi o sa stau cu ochii pe rss ca pe butelie.

Daca nu va plac povestile, nu-i nimic, puteti lua totul ca pe un documentar, cel mai bun documentar, oricum, va garantez, timpul petrecut pe mongolia.ro va fi un castig.

citez:

Apare in momentele astea ca un adevar indubitabil, e una din putinele dati cand chiar stii ce ti se va intampla. O sa cad. N-am nici cel mai mic dubiu.
Doyle (motocicleta) fuge de sub mine, intr-o fractiune de secunda. Ma trezesc cu el in stanga mea, alunecand impreuna cu mine, culmea, la deal. Il simt ca se agata cumva de mine, dar reusesc sa ma despart de el. De-acum suntem pe cont propriu, fiecare pe barba lui. Baiatul meu o ia inainte, eu dupa el, pe spate.

Gasesc hotelul. E fantoma, dar central. Dau peste un domn undeva la intrare, pazind un ghiseu. “Do you speak English?”. “Yes”. Si atat, de-aici incolo nu ne-am mai inteles.

Gasesc gangul din instructiuni si intru majestuos calare. Oaaa, ce fain se aud tobele in gang. Ies la lumina, si nu inteleg unde sunt si unde e numarul 8b, si mai mult decat atat, nu am loc sa parchez. Ies, afara pe unde-am intrat. Oaaa, ce fain se aud tobele in gang. Parchez.

E primavara, un anotimp frumos datorita zumzetului vietii care este peste tot, un anotimp plin de musculite enervante care intra in toate orificiile posibile, dar poate ca asta e farmecul, de fapt cu siguranta musculitele sunt simbolul primaverii. Totul se intampla atat de brusc, intr-o dimineata mai calduta, se intampla sa iesi undeva sa vezi un petec de verdeata, iar atunci te loveste, nu sentimentul ca e primavara, ci musculita, atunci stii ca luniile de speranta si de bucurii de care iti era atat de dor tocmai au sosit.

Dar odata cu debutul primaverii, incolteste un sentiment care te face sa fi nostalgic. Nu stiu daca se intampla tuturor dar mie cel putin mi se intampla exact la inceputul primaverii in fiecare an, cum se incalzeste putin afara. Atunci realizez ca a mai trecut o iarna friguroasa si cu putine realizari, cu multe straturi de haine si multe servetele folosite. Ma gandesc de fiecare data la vara trecuta care intotdeauna imi aduce in minte unul sau mai multe evenimente de care mi se face dor, dar faptul ca nu e tocmai vara si nu se pot inca relua ajung sa ma intristeze.

Primavara e defapt un preludiu chinuitor pentru o vara care tot timpul va fi frumoasa si plina de evenimente, poze si amintiri superbe pe care nu ajungi sa le realizezi decat tocmai dupa iarna in primele zile mai caldute. Atunci amintirile se transforma, cu o simpla revedere a unor poze, acesta capata o aura speciala, amintiri care pe vremea acea nu aveau aproape nimic special. De exemplu o plimbare, ce simplu si nesemnificativ poate parea nu? Dupa o iarna de plimbari brat la brat cu autobuzul, acea plimbare in toiul verii, pe care soarta a facut sa o si fotografiezi, pare raiul pe pamant.

Cu toate astea, fiecare anotimp are povestea lui. Povestea primaverii este chiar martisorul. Asa ca la multi ani tuturor femeilor si barbatilor si o primavara cat mai frumoasa si la cat mai multe martisoare!

Dupa 5 zile de zacut in pat si zeci de pastile inghitite, astazi mi-am facut curaj sa ies din casa. Am fost la scoala, pe langa faptul ca am adunat destui nervi la cursul de franceza, au urmat cateva ore de relaxare cu doua prietene. Apoi a urmat partea cea mai placuta, o cearta, iar acum m-am gandit sa analizez un status: nimic nu e alb in iarna asta.

Stiu ca suna a Twitter, ceea ce fac, dar mai degraba m-a intristat dorinta oamenilor de alb. Ca o prima observatie, in sensul denotativ, intr-adevar totul pare trist. Nici macar toamna nu arata asa zgribulita ca pomii de acum, ca oamenii ganditori din tramvai, ca muncitorii de pe strada care isi sufla in maini pentru a se incalzi. In ciuda frigului cumplit, oamenilor le place iarna. Dar o iarna alba, in care mersul greoi prin zapada este principala prioritate, ar bucura o lume intreaga. Ma uitam la stirile din sport aseara si am ramas uimita sa vad ca unii stranieri nu au vazut niciodata zapada. Au fost la Brasov si au ramas incantati de cate se pot face. Pacat ca trebuie sa mergem la munte pentru a intalni puritatea anotimpului.

Dar sa se rezume acest alb doar la zapada? Eu am observat in iarna asta ca toata lumea a fost rea. In sufletul nimanui nu am regasit acea puritate, acea dorinta de bine si de realizare. Ca ati avut parte numai de cadouri de Craciun, vi s-a parut. Aceia au fost numai bani cheltuiti, iar oamenii aceia au dat cu regret ultimii bani la casele din hypermarket.

Au inceput sa predomine din ce in ce mai mult culorile inchise. Televiziunile ne arata numai crime si omoruri, dar de mult nu am mai vazut emisiuni de cultura generala, in politica fiecare arunca vina pe celalalt, iar noi nu stim cum sa mai cautam motive pentru a reprosa. Reprosam orice: mancarea nu e buna, suc de ce nu este in casa, de ce la scoala ne mai asculta daca avem deja doua note, de ce nu primim mai multi bani, de ce nu mergem in oras sa ne distram si tot asa. Sufletul nostru are numai nuante de gri, uneori si negru.
Nimic in iarna asta nu e alb: nici oameni, nici copaci, nici politicieni(ei sunt separati de categoria oameni), nici haine, nici farduri. Ne place sa ne imbatranim. Ma deprima femeile de 50 de ani care se tot intreaba”cum arata, oare am imbatranit, oare mai sunt placuta”, dar cu prima ocazie stau si barfesc vecinii. Mai e aceea tinerete, sau oare sufletul s-a transformat si in iarna si in negru?

O iarna neagra a inceput sa apara la toti in casa: a crescut euro, au crescut pretentiile, a crescut numarul de medicamente pe care le cumparam pentru ca dupa atatea mese copioase de sarbatori, urmeaza si reversul medaliei, si asa, am reusit sa realizam ca nimic nu mai este alb in iarna asta. Si cand ma gandesc ca toata lumea asteapta primavara ca sa infloreasca pomii, si sa avem floricele albe. Dar, daca ma gandesc mai bine, cred ca nimic nu va fi alb nici la primavara, si nici la vara, iar in toamna nici atat, noi, oamenii si politicienii, suntem prea preocupati de iarna ce va urma, ca sa traim prezentul. Si iata asa am adaptat natura sufletului nostru.
Cu totii suntem opusii lui Eminescu si ratam asta:

Dupa ce am citit cartea , Ortodoxie pentru postmodernisti, Savatie Bastovoi, mi-am dat seama de multe lucruri din viata mea. Am realizat ca lumea chiar nu stie sa isi traiasca viata.

Comparatiile dintre iubirea pamanteasca si iubirea pentru Dumnezeu au fost cat se poate de bine realizate. A vorbit despre dragoste ca despre un sentiment atat de bine cunoscut, dar atat de greu de atins. A vorbit despre literatura, despre perioada comunista, despre sovietici.
Mi-am notat cateva idei din primele capitole sau povestiri ale acestei carti:

-Nimeni nu se bucura decat regasindu-se in altcineva;
-Oamenii se despart din cauza ca dorintele lor se schimba pe parcursul vietii;
-Nu iubim ceea ce suntem, iubim ceea ce putem fi;
-In gura celui care iubeste orice cuvant poate fi considerat o declaratie de dragoste;
-Despre lucrurile pe care nu le cunoastem nu putem vorbi decat gresind;
-Cei ce iubesc nu au nevoie de demonstratii;
-Libertatea inseamna sa nu poti fi santajat de nimeni si nicicand, iar pentru asta este nevoie sa urmezi adevarul.

Am selectat ceva ce mi-a placut foarte mult:

Oamenii, în special tinerii, traiesc complexul ca nu-si pot exprima dragostea, ca vor fi intelesi gresit de cel iubit sau ca nu vor fi intelesi deloc. De aceea cei mai multi prefera sa se dea in spatele unor autoritati consacrate. Un tanar va suferi mai usor esecul unui inceput de relatie, daca acest esec va fi provocat de un biletel care continea un vers de Eminescu sau o maxima a unui guru indian. Pare de neconceput, dar un adolescent prefera sa-si incredinteze soarta sa in mainile unui om care se „pricepe” la cuvinte, cerandu-i sa-i redacteze o scrisoare de dragoste catre fata pe care o iubeste, decat sa-si asume responsabilitatea de a fi el insusi in fata dragostei.

De unde aceasta teama de a vorbi celui iubit? De unde teama de a vorbi despre dragoste?

Din pacate nu am apucat sa citesc decat o parte din carte, in cateva pauze la scoala, pentru ca era a unei colege, dar o sa o imprumut si o sa o citesc pe toata pentru ca oricine are ceva de invatat. As minti daca as spune ca este o carte ce poate fi citita si doar atat. Pentru a intelege cu adevarat totul trebuie sa mai citesti si alte carti pe langa. Merita citita si recitita.

Din fericire am gasit si blogul lui Savatie Bastovoi unde sunt publicate unele articole din acea carte.

Mi-am dat seama, dupa ce am scris acest articol, ca adolescentii sunt cei care simt cel mai mult. In acel articol am facut referire la cat de usor iti pierzi prietenii, la cat de naiv poti fi in alegerea lor, si la cat de mult suferi in acel moment cand pierzi pe cineva drag. Cand imi aduc aminte de sentimentele mele de copil, mi se par nesemnificate. Ma gandesc ca in acele momente sufeream daca a mea colega de banca se muta cu altcineva, sau daca imi era divulgat vreun secret. La fel am observat si in comentariile ce le-am primit la acel articol, majoritatea de la tineri pana in 15 ani, care sufera din lipsa prieteniei. Cat de importanti sunt prietenii in adolescenta? Foarte importanti! Atunci cand nu avem curaj sa le spunem parintilor ce ne macina, atunci cand alergam disperati dupa cineva care sa ne asculte, dar mai ales sa ne dea dreptate.

Nu imi imaginez cum ar fi sa vina fetita mea la varsta de 13 ani sa imi spuna ca este indragostita. Probabil as incepe sa rad copios, dar in fata ei m-as arata foarte entuziasmata de ceea ce se intampla. Dar daca imi spune ca are probleme in dragoste? Voi putea fi un bun psiholog sau macar o buna mama care sa o inteleaga? In perioada adolescentei, credeam ca situatia mea este cea mai grava, ca eu ma simt cel mai prost, ca parintii mei nu o sa inteleaga niciodata nimic, chiar daca 99% din persoane imi spuneau ca o sa treaca si acea perioada dificila. Cu toate astea, cand ai sentimentele acelea de copil tii sa le dezvolti mai intai in interiorul tau, le faci sa creasca in fiecare noapte, si te trezesti dimineata speriat ca nu esti in stare sa faci nimic. Oricat as incerca sa ofer un sfat celor care sufera ca nu au un/o prietena de incredere, ca sufera din dragoste, ca parintii nu ii inteleg, nu are nicio relevanta explicatia mea. Cu timpul, vor realiza ca aceste sentimente de copii vor fi mai tarziu doar simple zambete.

Intrebarea asta este in gandul fiecarui om caruia ii lipseste ceva. Bineinteles ca si eu pot completa restul intrebarii cu ceea ce imi doresc, si inca nu am putut atinge.

Insa intrebarile mele sunt de ordin banal: “Oare cum este sa ai foarte multi bani”? Acum cateva zile discutam la ora de romana despre fata unui patron de club sportiv care mananca salam la 20 de milioane kg. Nu ca mi-as dori sa aflu cum gusta acel salam, pentru ca nu mai sunt demult o degustatoare a mezelurilor, insa ma tot intreb” Oare cum e”. Tot o intrebare banala este si cea “oare cum e sa cumperi o cutie de icre de 100g, la 5 milioane, pusa in Real in sisteme de siguranta? La fel de bine ma intreb “oare cum e sa ai o casa ca in vise”? Dar bineinteles este timp de toate pentru mine. Nu am avut nefericirea de a ma intreba lucruri mult mai grave, cum se intreaba cei cu nevoi adevarate.

Ce e dureros pentru cineva? Sa il vada pe cel de langa el ca sufera. Ori din lipsa banilor, ori din lipsa afectiunii, ori din lipsa nevoilor materiale. Oare cum e pentru un copil care vede in fiecare zi inconstienta parintilor, si trebuie sa treaca peste, sa se prefaca in cercul de prieteni ca are o familie cel putin la fel de fericita ca si a altora, ca acasa traieste intr-o euforie totala? Oare cum e pentru un copil care a implinit 20 de ani (il numesc inca un copil pentru ca inca stie sa rosteasca cu aceiasi pasiune cuvantul “mami”, chiar daca a depasit varsta adolescentina), sa astepte o zi intreaga sa il sune tatal lui, care este despartit de mama lui, si nu l-a mai sunat de atata timp? Oare ce crede el cand nu suna telefonul pana la ora 12 noaptea, ziua urmatoare? Ca tatal lui a uitat cumva ca are si copii? Ca a fost prea ocupat, dar isi va da seama mai tarziu? Ca se va pocai pe patul de moarte? Oare se intreaba acel copil oare cum e sa iti faci ziua de nastere, intr-o familie completa? De ce toata lumea plange de mila cersatorilor, saracilor, celor ce nu au o paine sa duca la gura? Nu vreau sa fac pe sociologul egoist, care spune ca fiecare om primeste dupa cat munceste, ca fiecare om merita atat cat a reusit in viata, sunt de acord si cu aceasta teorie, desi diferenta dintre clasele sociale este foarte mare, iar crimele Tariceanu au inceput sa marcheze noua epoca. Insa foarte putini sunt oamenii care apreciaza, de exemplu, un copil care invata. Mai ales daca acesta are si o stare financiara buna. Se presupune ca acesta ar fi dat spaga, ar fi luat note pe nedrept, ca doar este unul dintre cei bogati. Mi-am dat seama ca si cei bogati au intrebari de genul “oare cum e sa te aprecieze lumea la adevarata ta valoare, nu prin prisma parintilor tai”?

Punandu-mi mereu aceasta intrebare “oare cum e”, mi-am dat seama ca omul sau romanul traieste mereu sub semne de intrebare, care uneori pot fi rezolvate. Sa dezbatem pe rand fiecare caz. Daca as avea 20 de ani, si as avea un tata care prezinta dezinteres fata de persoana mea, as merge la el acasa, as purta o discutie cat se poate de serioasa si barbateasca, si l-as face sa se simta sa ii para rau ca m-a nascut. Daca as fi foarte saraca, mi-as depasi conditia umana, as deveni una dintre cei ce sunt respectati pentru ceea ce au fost si pentru ceea ce au ajuns, si i-as pune si pe altii sa imi urmeze evolutia. Daca nu as fi respectata pentru ca am ajuns la un nivel inalt si s-ar considera ca am facut asta prin prisma altor persoane, as demonstra oficial ceea ce stiu.

Bineinteles ca tot timpul va exista o intrebare “oare cum e”, care nu poate fi rezolvata deloc sau nu in timpul pe care mintea noastra l-ar percepe ideal. In cazul bloggerilor, cred ca fiecare dintre noi se intreaba “oare cum e sa ai milioane de afisari, milioane de comentarii, milioane de euro:D”?