Mergeam pe strada cu frate-meu si vedem un caine. Un caine care statea tolanit la soare, cu limba scoasa, ori ii era sete, ori foame, clar este ca nu avea alternativa. Se uita buimacit la toata lumea care trece si nu avea nimic de replicat. Mi-am zis in gand “ce viata de caine“.

M-am gandit la soarta cainele si am facut legatura cu anumiti oameni pe care ii cunosc. Multi dintre ei au o viata de caine, insa nu fac nimic sa o schimbe. Se uita cum trece viata pe langa ei, dar asteapta. Asteapta sa vina cineva sa ii salveze, sau pur si simplu s-au resemnat.

M-am gandit poate la copiii care sunt legati de parinti. Care sunt incapabili sa se deprinda, care asteapta sa fie luati de la scoala, sa fie plimbati cu masina in toate locurile unde voiesc, sa ceara voie pentru a iesi in fata blocului, sa se ascunda cu ceea ce fac, iar atunci cand raman singuri sa caute sa fie in centrul atentiei, sa izbucneasca, sa faca ravagii. In ambele situatii au o viata de caine: atunci cand sunt tinuti in zgarda, cerand libertate, si atunci cand li se da drumul la lant si se ratacesc.

O alta categorie de oameni, pe care eu i-am bagat la “viata de caine”, sunt cei care sunt robii banului. Cei care miros toate posibilitatile posibile, si nu vad nimic altceva. Exact ca un caine care alearga dupa un os, dar acel os este apucat de altcineva. De acolo izbucneste toata batalia, iar la sfarsitul luptei te trezesti invins, sau deja osul nu mai are gust. Sa te trezesti dimineata, sa vii seara, sa te culci, sa te trezesti, sa vii seara, sa te culci…Cred ca un caine ingrijit traieste mai bine decat un om in aceasta situatie.

Viata de caine, o au si smecherasii din cartier, care se dau mari intelectuali zicand ca “nu stii bah pe cine cunosc eu”. Asa e! Il cunoaste pe unul care de altfel se crede un pic mai smecher decat celalalt, il trimite sa ii ia tigari si bere, ca pe un catel, ii lasa o guma orbit ciubuc, iar apoi, celebrul catel vine plin de figuri in cartier, zicand:voi nu stiti cine sunt eu.

In general cam toti avem o viata de caine. Cam toti avem o slabiciune, pe care daca nu stim sa o stapanim, ne stapaneste ea pe noi si ne face sa devenim sclavi. Ne pierdem identitataea si dorintele din simple ganduri si ajungem sa traim stresati ca niste caini de frica de a nu fi atacati, de frica de a nu muri de foame, de frica de a nu ne prinde iarna pe strada, de frica de a iesi din casa, sau din adapost. Oamenii gresesc prin atentia exagerata pe care o ofera fiecarui amanunt, prin frica de a nu se intampla ceva rau. Ma gandesc ce poate fi mai rau decat sa stai inchis in casa ca nu te lasa maica-ta sa iesi la un suc? Macar iesi pana intelege, chiar daca iti iei bataie de 10 ori, decat sa nu apuci sa colinzi in 18 ani o data orasul pe jos. Ma gandesc ce e mai rau decat sa lucrezi pe salariul minim pe economie, sa ai un program enorm de lung, si cu toate astea sa iti fie frica sa nu fii dat afara. Ma gandesc ce poate fi mai rau decat sa nu fii stapan pe sine in nicio situatie, sa fii nevoit sa decida altii pentru tine, sa astepti sa iti formeze altii un viitor? Ce poate fi mai rau decat sa lenevesti o viata, sa nu ai o familie, sa nu iubesti, sa nu fii iubit, sa traiesti din betii si scandaluri?

Ce poate fi mai rau decat sa descoperi in fiecare om un caine, altii mai blanzi, altii mai rau, altii doar latra, unii mai si musca, dar fiecare are slabiciunea lui. Daca si-ar ascunde slabiciunea, poate ar reusi sa o si indeparteze! Daca o accentueaza in fieacare zi, refuzand sa se schimbe, va ramane caine.

Un caine plimbat de viata in lesa societatii!