12 ore pe zi. Atât munceşte tata de 30 de ani. 10 ore pe zi. Atât munceşte şi mama, tot de atâţia ani. Amândoi trăiesc în România şi câştigă până în 500 de euro. Au ieşit de câteva ori din ţară, dar doar la vecini. Mama visează să ajungă în Moldova, iar tata, după câteva plimbări prin Bucureşti, simte că ştie România. E drept, în tinereţile lor au făcut mai multe excursii. Dar, de 20 de ani amândoi văd marea doar la televizor. Când apare Mazăre sau când ni se vorbeşte iar şi iar de radiaţii. Aaa, şi am uitat, în ultimii ani le-am mai povestit şi eu cum e. Am fost pe banii lor, că aşa sunt părinţii, ştiu să facă doar sacrificii. Le-am spus că e murdară şi înghesuită. Nu le-am spus şi că mie îmi place marea românească. Mi-a fost frică să nu li se facă dor.

Mama şi tata mă întreabă mereu cum e prin Franţa. Mai mult de vreme, că le e frică să nu răcesc. Sunt sensibilă şi la temperaturile de afară, şi la cele omeneşti. Mereu mă întristez când vorbesc cu ei pe Skype şi îi aud, seara, pe la 8, că doar ce au ajuns de la serviciu. Iar eu până la ora aia mă duc la facultate, vin, mănânc, gătesc, spăl şi poate mă mai şi plimb. Sau doar stau pe Facebook, ascult muzică şi mă uit la filme. Măcar eu pot să fac asta.

Cel mai rău e atunci când plec în vreo excursie. Aproape de mine sunt Londra, Paris, Amsterdam, Bruxelles, Luxemburg şi multe alte zone frumoase. Mi-e frică să le povestesc cât de incredibilă e lumea. Cât de frumoase sunt podurile din Paris, câte monumente şi câtă istorie şi câte muzee. Mi-e groază să le spun ce am simţit pe turn, seara, când vedeam Parisul luminat. Şi cel mai rău îmi e când mă gândesc câţi părinţi de vârsta lor văd lumea. Şi ei nu. Nu le-am povestit nici ce am simţit când am intrat în Parlamentul European în Bruxelles şi cât de tristă am fost că nu a fost şi tata cu mine să vadă cum funcţionează politica europeană. Aş fi vrut până şi în Amsterdam să îi am, doar să se închine în faţa nebuniei de acolo şi să îi fac o bucurie lu’ taică-meu, care, de când îl ştiu, ţine cu Olanda. Şi maică-mea la fel, doar că nu am aflat de ce.

Aş fi vrut ca, în locul celor 12 ore de serviciu, să stea cu mine în căminul ăsta amărât, fără televizor, radio, bucătărie, toaletă, doar să se odihnească o zi întreagă. Să nu facă nimic. Să mă duc eu la cumpărături, să am bani, să iau un vin bun, să gătesc prost, dar să mâncăm toţi. Aş vrea să nu trebuiască să văd, în fiecare zi, adulţi care călătoresc. Străini de vârsta alor mei, cu aparate performante, care îşi developează albumul vieţii în colţurile lumii. Aş vrea să se amestece şi ai mei printre italieni, spanioli, francezi, germani, printre adulţii pentru care frumuseţea vieţii abia acum începe.

E trist. Să ştii că 12 ore de muncă pe zi îţi aduc nici 500 de euro, iar aici, o femeie de serviciu are 1300 de euro. Şi vă jur că e fericită. Iar ea munceşte doar 8 ore pe zi. Pe ceas. Preţurile la mâncare sunt ca la noi, dacă nu, chiar mai mici. Din 60 de milioane, să cheltui 5 pe mâncare. Şi 5 pe întreţinere. Dar îţi mai rămân 50 de milioane de persoană. Dacă sunt două persoane cu salariul minim pe economie, au 100 de milioane pe lună. Ştiţi, calcule din ăstea îmi fac mereu. Da, cât mai contează banii când ai vise măreţe. Aici, oricine îşi permite să călătorească. Să îşi cumpere haine, să îşi schimbe paltonul mai mult de o dată la 5 ani. Să mănânce bine, la restaurante. Să meargă cu TGV-ul aproape la fel de ieftin ca şi cu CFR-ul. Aici lumea trăieşte. Şi nu doar aici, ci în orice ţară în care oamenii nu muncesc doar pentru mâncare şi rate.

Draga mamă şi tată, nu o să am niciodată curaj să vă zic cât de nefericită sunt pentru nefericirea voastră. Ştiu totuşi că vă hrăniţi cu succesele mele şi ale fratelui. Eu am doar 21 de ani. Mai am mult până să reuşesc. Dacă o să reuşesc. În fiecare zi mi-e groază să nu fie prea târziu. Mi-e frică nu de eşecul meu, ci doar că nu o să pot să fac mai multe pentru voi.

Şi ce am scris mai sus e doar 0, 00001% din lumea asta. Oare o să reuşim măcar un 1% împreună? Mă tem că nu. Mai ales că eu am de gând să mă întorc în ţara în care părinţii nu au viaţă.

La început eram timidă. Şi acum sunt, doar că m-am transformat într-un soi de timid curajos. Un an de facultate a însemnat o schimbare, dar poate prea puţin pentru ce îmi doream şi prea mult în raport cu ceea ce există. Ca să fiu mai explicită, după un an de facultate am descoperit sau mi-am întărit convingerea că:

• Nu mereu totul este corect. Poţi să scrii perfect şi să iei notă mică, poţi să scrii puţin şi să iei notă mare, poţi să înveţi şi să scrii de la tine, iar ceilalţi să copieze şi lucrarea ta să pară cea mai slabă. Poţi să fii considerat invizibil dacă nu ştii să te prosteşti cât de mult poţi.

• Niciodată  notele nu vor reflecta realitatea, niciodată teoria nu va echivala cu practica, dar nici practica nu va fi eficientă fără o bază teoretică. Un fel de oul sau găina!

• După primul an de facultate am scăpat de 30% din complexul provincial. Ştiţi doar acele poveşti în care Craiova-oraş ratat, Craiova-învăţământ de proastă calitate, Craiova- zero şanse de viitor. Am învăţat că nu oraşul te face mai bun sau mai prost, nu facultatea te face inteligent, doar tu, omul din tine, poate ajunge la performanţă cu voia lui. E uşor să inventăm poveşti atunci când nu suntem capabili (da, am făcut asta), dar e greu să demonstrăm că ne merităm şansele. Una peste alta, orice se poate, numai şi numai cu voinţa noastră (am şanse până în anul III să scap definitiv de acest complex).

• Cultura generală e aproape totul. Eşti slab pregătit, ai auzit doar de Guţă, modelul tău în viaţă e Simona Gherghe, şi nu trece nicio zi fără CanCan, atunci poţi să fii multimilionar, poţi să ai bani, femei, maşini, bărbaţi, dar nu vei avea niciodată satsifacţie intelectuală. Adică simplitatea unui dialog cu oameni care gândesc.

• E ok să te angajezi ca ospătar să ai bani de mare, dar parcă statutul de student ar trebui să te facă să vrei mai mult. Sunt tabere, proiecte, burse cu care poţi să pleci cu bani puţini sau deloc şi nu trebuie să fii sclav pe plantaţii olteneşti, la patroni nesimţiţi şi clienţi ameţiţi. E de ajuns să te implici şi să vrei să faci şi altceva decât restul.

• Limbile străine. Măcar două limbi străine ştiute bine. Aici nu putem şi româna, da? – de fapt cu asta trebuia să încep. Ca să reuşeşti să te angajezi după ce termini o facultate trebuie să înveţi să scrii. CORECT. Fără „să fi” sau „nu fii”, ori „face-ţi” pentru că şansele se apropie de zero şi riscă să dea cu minus.

• Trebuie să ştii să tratezi şi să te tratezi de oamenii prefăcuţi. Poate crezi la început că e cel mai simpatic coleg, cu cel mai dulce zâmbet, dar după un an vei vedea ce îi poate şi creierul. Aşa că niciodată nu trebuie acordată mai multă încredere decât cea de nivel de colegialitate şi bun-simţ.

• Am mai învăţat că învăţatul nu e degeaba. La niciun examen. Rareori sunt materii nefolositoare. Din moment ce suntem la o facultate, asta înseamnă o nişă, iar cam tot ce studiem o să ajungem să folosim cândva (nu includem aici matematicile speciale sau alte discipline de profil real. Mă refer la filologia mea, jurnalismul meu).

• NU am aflat ce înseamnă un examen plătit. Din fericire, profesorii şi sistemul facultăţii mele nu permit asta.

Iar pe sfârşit pot spune că nu ştiu la ce o să mă ajute facultatea, dar din moment ce am conştientizat tot ce e mai sus,  înseamnă că deja am câştigat ceva.

Îi vezi în staţiile de autobuz şi la intersecţiile cu semafoare. Le mai dai un măr, o banană sau un sandwish, uneori te trezeşti cu ele azvărlite în păr, alteori primeşti un sincer muţumesc. În tramvai sunt bătuţi de ăi mari, şi ei mici şi murdari la vremea lor. Îşi ştiu textele, replicile, scenariu – fie scris, fie vorbit. Stau în grupuri şi uneori te sperie vocea lor stridentă. Îţi verifici geanta şi hainele, de parcă te-ar fura cu totul.

Îi vizitezi de Crăciun şi de Paşte şi trăieşte cu impresia că ţi-ai făcut norma de bun creştin. Le aduci o plasă cu dulciuri, câteva haine care nu mai sunt la modă pentru tine şi o prăjitură cumpărată de la rafturile din Kaufland. Te îmbrăţişează, se bucură, dar cred în promisiunile tale că îi mai vizitezi şi în cursul anului, când restul uită. Nu ştiu de ce, dar pentru ei contează mult o promisiune sinceră. Nu ştiu cum, dar uităm mereu de acea promisiune. Vizita se încheie şi vii acasă trist, povestind tuturor ce ai văzut şi cât te-a marcat. Atât de mult, încât a doua zi uiţi şi mergi să îţi reînnoieşti garderoba.

O auzi în faţa blocului. E fetiţa celor doi părinţi despărţiţi, căsătoriţi din dragoste şi divorţaţi doi ani mai târziu din prea multă ură. Acum au un copil care a făcut 7 ani. De fapt are, că fetiţa stă cu mama care încearcă să o înveţe, de mică, eşecul unei căsnicii. Dar ea nu renunţă. Află că, după multe luni, vine tatăl în vizită. Întreabă din oră în oră, la interfon, din faţa blocului, cât mai e până la 9 seara, când tatăl ocupat are timp să o vadă. Îl aşteaptă de dimineaţă. Se fac 12 ore de când speră şi nicio maşină care să sune cu a lui nu apare. Mama o strigă pe geam şi îi spune să vină sus că ta-so nu mai ajunge. Tristă, cu lacrimi în ochi, se obişnuieşte cu minciunile, speranţele şi amăgirile tatălui care a părăsit-o. Va ajunge mare şi tot ce îşi doreşte e un bărbat care să nu fie ca el – tatăl.

[Poveşti din categoria „Părinţilor care nu îşi merită copiii” şi categoria „Copiilor care nu îşi merită soarta”] Şi aici, povestea celor care sunt singuri pe lume.

Mereu m-am intrebat ce inseamna sa traiesti intr-un trib. Nici macar documentarele dramatice cu acei copii ingropati de vii nu ma pot face sa imi imaginez cu adevarat acea viata. Fara aspiratii, fara planuri, fara viitor. O viata in care singurul scop este simtul barbar de a manca si de a vana. E mai mult decat dramatic sa te nasti si sa nu stii sa scrii, sa citesti, sa nu ai prieteni, scoala, sa nu faci parte dintr-o comunitate cu scopuri comune. Fara tehnologie. Fara regrete de copil pentru un joc nou sau un laptop mai performant. Din pacate, o situatie trista, nu asemanatoare triburilor, dar la fel de nedreapta, este in mediul rural. Copii  nascuti de parinti betivani, 7-8 frati care nu au ce manca, nu merg la scoala, sunt pusi sa munceasca de mici si sa suporte bataia. Sunt acei copii tristi, cu capul in pamant, fricosi cand te intalnesc, dar cu speranta ca poti face ceva pentru ei. Tot acei micuti se vor transforma in barbari peste ani.

Mai jos o prezentare cu cateva sfaturi de care ar trebui sa tinem cont. As mai adauga ca nu trebuie sa ne gandim doar la noi, mereu va exista cineva care va avea nevoie de ajutor, si daca putem, sa nu ezitam sa oferim acel sprijin.

Am o prietena care sta la tara. Are 20 de ani. Acolo au nascut-o parintii ei, nu a fost intrebata daca ii place sau nu. Este o tipa blonda, inalta, cu ochii verzi, cum numai in filme pare sa existe asa fata. Scoala generala a facut-o la tara, unde, la examenul de capacitate a luat o nota buna ca sa poata veni la oras, la liceu. Dar nu a fost in postura de a isi decide propria soarta, pentru ca parintii nu au lasat-o sa vina la liceu. Trebuia sa munceasca.

Astfel, zi de zi era pe camp cu oi, vaci, cai. Zi de zi trebuia sa mearga la prasit, cules, legat, stropit, etc. Zi de zi trebuia sa faca paine, sa spele, sa gateasca. Era obosita. Dar totusi seara isi facea timp cateva minute sa vina pe la noi, atunci cand eram in vacanta. Ne invidia povestile despre oras si i se parea cel mai frumos vis pe care il poate trai cineva. Noi ignoram si nu vedeam nimic deosebit in asta. Pentru ca le aveam pe toate. A trecut timpul si a ramas in acelasi sat. La fel de obosita si din ce in ce mai stearsa. Pielea mai arsa de soare, parul blond, auriu, se deshidratase de la sapunul de casa folosit, soarele arzator din mijlocul campului si lipsa de ingrijire.

Nu am mai stiut de ea nimic 1 an. Imi mai spunea bunicul ca a intrebat de mine, dar nemaimergand in vacante la tara, am pierdut legatura. Acum insa stiu mai multe. Am vorbit cu ea la telefon. Am aflat ca s-a maritat si s-a mutat in alt sat. A nascut de curand, dar nu parea fericita. Vorbea in soapta. Mi-a povestit ca ii este cam frica de sotul gelos care nu o lasa sa vorbeasca cu nimeni la telefon. Are o sora pe care nu a mai vazut-o de cand a plecat de acasa. Parintii nu mai vorbesc cu ea. Soacra o pune sa duca mai mult decat poate. Avea o voce trista care ma face sa cred ca dreptatea nu e pamanteasca.

De ce viata le ofera atat de mult unora, si atat de putin altora? De ce un om atat de bun, frumos si deosebit, are o soarta atat de grea? Oare cum e sa nu intri niciodata pe internet, sa nu stii ce inseamna liceu, sa nu iesi niciodata intr-un bar, sa nu ai acces la nicio carte, sa nu ai prieteni si familia sa nu iti vorbeasca, sa treci de la munca din nou la munca, sa fii batuta si certata, sa nu ai nicio speranta de viitor? Sa nu ai la ce sa visezi. Si mai ales sa constientizezi toate astea. Pentru ca ea le simte in fiecare zi.

Aceasta este povestea unui om cu nesansa sociala. Diferenta a fost facuta de un loc, o familia si o cultura. Unii se nasc pentru a fi fericiti, iar altii pentru a suferi!

Ştim cu toţii că orice început e greu. Oricare. Chiar şi începutul unui articol. Scriu, şterg şi din nou scriu până găsesc ceva introductiv care să sune bine, sau măcar acceptabil. Cu acest gând am început şi facultatea, că orice este greu, important este să îţi placă şi să înveţi să ignori sau să înlături obstacolele din drumul tău.

Dacă materiile de pe primul semestru de facultate sunt numai cursuri introductive ale diferitelor discipline (introducere în relaţii publice, introducere în teoria comunicării, etc), la fel şi acest început de drum, la 20 ani, a fost o introducere în teoria realităţii.

Ce am descoperit în această introducere:

- Că trebuie să munceşti al naibii de mult pentru orice. Cât de mic ar fi lucrul pe care vrei să îl realizezi, trebuie să munceşti. Vremurile de liceu când veneai acasă şi dormeai 3 ore, după care vedeai 3 filme, citeai câteva pagini dintr-o carte, iar apoi dădeai fuga în oraş, nu mai există dacă vrei să fii cel puţin la un nivel. Niciodată în viaţa reală nu ai învăţat şi făcut tot. Mai există acel 99% pe care trebuie să îl cunoşti.

- Că lumea e rea. Şi nu generalizez sau scriu din cărţi. Chiar există multă invidie şi răutate pentru nimic. Chiar şi cel mai mic gest îţi este interpretat şi criticat, chiar şi adevărul pe care îl spui, deşi este un adevăr, este rău văzut în ochii celor incapabili să îl accepte. Şi atunci te gândeşti: să iţi faci un rău intenţionat, ştiind că exprimarea unei opinii atrage după sine multe controverse, sau să taci trăindu-ţi propria ignoranţă?

- Că există multă nedreptate. Fie decizii idioate cu care nu eşti de acord, fie notări proaste pe care nu le poţi contesta, fie gesturi pe care nu le poţi controla. În orice caz, introducerea îţi anticipează doar drumul pe care urmează să îl străbaţi, deci oricând poate fi mai rău de atât. Nu trebuie să fii deranjat că unul mai nepregătit decât tine îţi ia locul, că examenele nu vor reflecta realitatea şi că oricum diploma va rămâne o simplă diplomă fără aportul tău major în obţinerea ei. Toate astea sunt realitate.

- Că nu va exista nimeni care să te ajute. Chiar dacă familia va fi mereu un sprijin necondiţionat, tu eşti cel care trebuie să faci faţă provocărilor, tu eşti cel care trebuie să învingi superficialitatea, tu eşti cel care dai piept cu răutatea, invidia, egosimul celorlalţi. Tu trebuie să te “lupţi” pentru tine.

- Că prieteniile cele mai multe sunt doar din interese: pentru distracţie, pentru bani, pentru informaţie, pentru avansare, pentru imagine, pentru ajutor,  dar puţine sau deloc sunt din sinceritate. Acea sinceritate în care ai nevoie de acea persoană pe care să o poţi suna în miez de noapte. Acea sinceritate care să îţi spună: da, oricine are nevoie de un prieten adevărat.

Acestea sunt doar câteva exemple pe care această realitate mi le-a oferit. Aşa cum am mai spus, ele sunt doar câteva şi sunt doar începutul. Pe parcurs voi descoperi mai multe şi mai urâte. Imuabile şi profunde. Dar, dincolo de ele, rămânem noi. Oamenii din spatele unor realităţi. Capabili de a le descoperi, trăi şi depăşi. Pentru că singura şi cea mai bună lecţie este aceea că “suntem ceea ce vrem să fim”.

Cât de puţin interesaţi suntem de pasiunile noastre şi ale altora. Mi-am dat seama astăzi că nu am nicio pasiune care să mă reprezinte, cu atât mai puţin una care să imi ocupe timp, să ceară implicare si sacrificiu.

Astfel, poate din suferinţa de a nu mă putea defini prin ceva anume, eram genul de om care admira orice pasiune, dar mai cu seama colecţionarii. Mi se părea fascinant să văd oameni care strâng timbre, bani, poze, insecte, orice. Să poţi să te identifici cu ceilalţi printr-o pasiune comună. Toate astea însă până aseară când am dat peste o carte care m-a făcut să îi urăsc (ce mod ciudat de a fi manipulată – un roman ). Dar da, cu ce drept îşi însuşesc colecţionarii lucrurile care nu le aparţin?

Să vă povestesc câte ceva din carte. Se numeşte “Colecţionarul” (că doar de aici am pornit) si e scrisă de John Fowles. E uşor de citit, aparent e banală, dar reuşeşte să trezească multe sentimente de furie si indignare. Un fel de “o carte cu un psihopat în care ne regăsim cu toţii, prizonieri ai unor idei, sentimente, negări”. Un el, dintr-o clasă socială de jos, frustrat de poziţia lui în societate, se îndrăgosteşte de ea, studentă la arte plastice. El, Federick Cleg, câştigă la loterie, astfel îşi permite să cumpere o vilă în afara oraşului şi plănuieşte să o răpească pe Miranda Grey, cea de care se îndrăgostise, cu gândul de a o face să îl descopere, să il iubească si să il accepte. Doar că prin metoda găsită de el nu face nimic altceva decât să facă din ea un mort viu, ceva ce nu mai există decat material, dar care pentru el era puterea de a o avea captivă. O colecţionase şi îi ignorase dorinţa de libertate, cu toate că îi cumpăra orice aceasta cerea. Captivă într-o cameră izolată de lume, încearcă diferite metode de a îl determina să o elibereze: îi promite prietenia, îi oferă sfaturi, îl invaţă ce înseamnă arta, îi oferă pasiune şi plăcere. În capitolul I si III este descrisă lumea prin prisma jurnalului scris de el, iar în capitolul al doilea, ea îşi învinge singurătatea tot printr-un jurnal, dar care expune cu totul şi cu totul o altă lume.

Finalul deschis al cărţii m-a revoltat. M-a făcut să urăsc cartea, dar să o şi iubesc. M-a învăţat că trăim cu toţii izolaţi de libertate şi că suntem proprii noştri colecţionari: colecţionăm gânduri, idei, sentimente, pe care le omorâm din dorinţa de a căpăta si păstra frumosul. Ne obligăm să devenim prizonieri, paznici, doar pentru a ne asigura că putem avea ce ne dorim. Dar terminăm prin a renunţa într-un mod absurd la ce visam şi înlocuim vechea colecţie cu una noua. Aşa renunţam mereu la noi.

Astazi am mai invatat ceva important la facultate. Ca niciodata nu trebuie sa ridici statuie nimanui si ca nimeni nu trebuie sa iti fie model, ci doar reper in viata.

Asadar, la o intrebare simpla “Cine este reperul tau in viata?” m-am blocat. Am raspuns cu numele primului om care mi-a inspirat ceva in aria jurnalistica, dar poate e sau nu acea persoana. Nu imi pot da seama insa de ce nu mi-am pus pana acum aceasta intrebare. Sa fi fost atat de indiferenta chiar si cu mine?

Si, pentru ca merita sa aveti un raspuns la intrebarea asta, cine este reperul (model minimalizat) vostru in viata?

Incercati sa va imaginati ca de maine veti fi tigani. Dar nu doar o zi asa cum am propus in titlu, ci de maine o viata intreaga. De fapt mi-ar placea sa isi imagineze Basescu asta, dar cum sunt convinsa ca nu ar putea fi supus unui asemenea efort, prefer sa las oamenii inteligenti sa continue acest exercitiu.

De maine ati fi tigani si parintii vostri nu ar avea nicio pregatire, nici macar cele 4 clase terminate. Ati trai intr-o vila cu multe masini, toate furate, sau ati fi cu cortul la iarba verde, imbracati in cojoc, cu 2 carute din alea cu copertine pe care scrie geamuri si va pregatiti pentru iarna: cu fier vechi, paturi si covoare furate din magazine. Ati avea 2 copii, unul nascut cand aveati 14 ani, iar altul la 16 si acum, dupa multi ani, cand copiii s-au saturat de cersit si spalat parbrize, lumea nu stie care sunt parintii si care sunt copiii.

Nu ati avea niciun venit si cersitul sau vandutul covoarelor furate au inceput sa nu mai mearga. Nici macar furatul prin Franta si alte tari pentru ca stim cu totii episoadele cu tiganii expulzati, care, intampinati de jurnalisti la aeroport, injura, scuipa si ameninta.

Si fiind voi tiganii astia pe care i-am tot descris mai sus, vine presedintele tarii si face declaratii care va privesc pe voi. Bineinteles ca nu intelegeti nimic din ce spune el, dar prindeti o oarecare ura doar pentru ca va rosteste numele. La fel ca si restul populatiei care v-ar vrea izolati intr-o lume a voastra, sa nu mai stie nimeni de voi, altii nu va suporta pentru o sticla de Fanta pe care le-ati furat-o in copilarie, unii dintre voi sunteti atat de inconstienti, incat mergeti cu masinile furate fara permis pentru ca nu stiti sa cititi si astfel nici nu aveti cum sa incercati sa obtineti permisul, si omorati oameni nevinovati, si astfel lista cu lucrurile rele pe care le faceti continua mult si bine.

Dar, intr-o nu stiu care zi apare acest salvator, numit presedinte, care declara prin partile alea din care nu fura nimeni, pentru ca nu au ce, ca noi romanii trebuie sa recunoastem ca tiganii fura si ca ei din asta traiesc. Bai, ce chestie inteligenta. Deci presedintele asta vrea sa trezeasca poporul roman, sa il constientizeze ca tiganii fura si din asta traiesc. Isi imagineaza el ca noi, romanii, eram atat de naivi incat nu stiam asta. Incat credeam ca toti tiganii sunt profesori universitari, doctori la Paris, inalti functionari, reprezentantii culturii romanesti peste hotare, etc. Ha!

Revenind, voi sunteti tiganii si solutia gasita e ca ceilalti romani sa se razvrateasca si sa navaleasca pe voi, tiganii, ca furati. Si acum sa ne imaginam o solutie, pe care nu o vor aplica niciodata politicientii, dar care ar putea fi mai buna decat recunoasterea unui adevar pe care il stie toata lumea. Sa se introduca invatamanul obligatoriu pentru tigani si acele locuri din facultati disponibile pentru ei, sa nu fie doar 1 sau 2, si acelea ocupate de romani care au nu stiu ce strabunici romi si cu cateva pile intra cu o medie mica pe aceste locuri, astfel nu ar recunoaste niciodata ca sunt tigani.

Deci romii sa aiba fix aceleasi locuri ca si romanii, sa nu mai fie locuri speciale pentru ei, dar cele 10 clase sa fie obligatorii. Fiecarui rom sa i se asigure un loc de munca, sa fie interzis cersitul, copiiilor romi sa li se construiasca camine, unde sa fie cazati in conditii decente, sa fie supravegheati, sa fie pusi sa citeasca, sa invete ce e binele si ce e raul.

Sa fie luati acum toti copiii romi de au 7 ani si sa fie dusi la scoala. Supravegheati. Sa i se scoata din minte copilului rom perioada in care a fost pus sa cerseasca, lasat iarna in tricou pentru a inspira mila. Sa invete si sa ii placa sa faca parte dintr-un colectiv normal. Parintii lui, tiganii care si ei au trecut la randul lor prin aceeasi copilarie grea, in care au invatat doar sa fure, sa scuipe si sa injure, sa li se asigure cursuri de invatare a unei meserii. Sa ii consilieze cineva. Sa se faca ceva util pentru toti. Si atunci, cand acei copii de 7 ani vor creste, vor ajunge sa inteleaga ca nu la 14 ani se face un copil, vor ajunge sa mearga la facultate, sa invete, atunci isi vor forma o familie si vor reusi sa le transmita copiilor acele lucruri bune pe care ei le-au invatat, acele experiente din scoala, liceu, facultate care sunt de neuitat, ii vor pune la randul lor sa mearga la scoala si sa citeasca.

E de ajuns sa se schimbe o singura generatie de tigani ca ei sa deveni normali, sa devina oameni placuti si doriti de societate. Sa invete ce inseamna valorile, moralitatea, sa le dobandeasca, sa le iubeasca si sa le respecte. Sa fie fericiti, sa spere intr-un viitor, intr-o casa, familie si masina. Sa aiba diplome pe care sa le puna pe pereti ca celelalte generatii sa se mandreasca cu ei.

Tiganii nu se nasc inculti, rai, agresivi. Tiganii invata toate astea din nevoia de a trai si din lipsa alternativelor. Nu cred ca ii discriminam, dar nici nu ii ajutam. Nu cu bani sau mancare, ci cu legcare sa ii determine, sa ii oblige sa se schimbe. Nici noi romanii nu eram mai presus de tigani inainte sa fie infiintate scoli, universitati, inainte ca invatamantul sa devina obligatoriu. Dar daca o data s-a putut, se poate si a doua oara! Orice roman cu nesansa de a fi educat este la fel de rau ca un tigan!

Si acum, tu, cel care vei fi tigan de maine o viata intreaga, cum te-ai simti sa traiesti ca tiganii din ziua de azi?

Am primit pe mail un text destul de interesant al unui imigrant mexican in Suedia. Am incercat sa verific datele prezentate, cele mai multe sunt adevarate, altele eronate (populatia Suediei), plus ca l-am gasit preluat de multe bloguri si ziare. Se vorbeste despre stilul de viata lent, despre cum ar trebui sa functioneze un proiect, o intreprindere si cum ar trebui sa raportam nevoile noastre la ceilalti.

“In curand se implinesc 18 ani de cand am inceput sa lucrez la Volvo, o intreprindere suedeza. A lucra cu ei este ceva foarte interesant. Orice proiect aici ia 2 ani pentru a se concretiza, oricat de ingenioasa sau simpla ar fi ideea. Este o regula.  Procesele de globalizare cauzeaza in noi (brazilieni, argentinieni, columbieni, peruani, venezuelieni, mexicani, australieni, asiatici etc…) o anxietate generalizata in cautarea de rezultate imediate. In consecinta, stilul nostru rapid nu se incadreaza deloc cu termenele de scadenta intarziate ale suedezilor.
Suedezii dezbat, si iar dezbat, organizeaza “n” sedinte, efectueaza evaluari, etc…, SI LUCREAZA … dupa o schema mult mai incetinita. Ceea ce este uimitor, este ca acest stil tot timpul da rezultate, in timpul lor (al suedezilor), astfel ca punand impreuna maturitatea necesitatii cu tehnologia potrivita, nu prea inregistreaza pierderi.

(more…)