Din întâmplare am citit articolul despre omul care a mers pe jos din Africa în România. La început am crezut că e doar un titlu pus aiurea (nu sunt rea, jurnaliştii mai obişnuiesc să facă din astea) şi în text să găsesc scenariul unui film sau al unui joc video. Din fericire, am găsit o poveste care merită citită.

Un francez a plecat în expediţia vieţii lui. Vrea să meargă din Africa până în Franţa pe jos. 20.000 de kilometri. Cu doar 7.000 de euro. Acum a ajuns în România, după doi ani de mers fără telefon, GPS, ci doar cu o cameră video. A băut apă de ploaie, a făcut baie în râu, a dormit sub cerul liber sau prin clădiri părăsite. În fiecare zi merge 80 de kilometri pe jos.  El spune că nu are altceva, decât visul ăsta.

Citesc şi mă gândesc ce înseamnă să ai timp pentru tine şi pentru visele tale. Să uiţi de rigorile societăţii şi să începi să trăieşti: vezi lumea, socializezi cu oameni diferiţi, înveţi să învingi limitele fizice, bei şi mânânci ce apuci, dar îţi trăieşti visul. Uiţi de superficialitatea de a fi robot. Fără ore fixe, fără meserie de o viaţă şi fără un concediu petrecut în fiecare an, în acelaşi loc, cu aceleaşi persoane.

E greu să ne depăşim limitele. Probabil ar fi o nebunie să ne urmăm toţi visele. Sau să plecăm în astfel de călătorii. Dar mă gândesc cât mă sperie să merg noaptea singură. Sau cât aş vrea să merg cu autostopul, dar fiecare şofer mi se pare un posibil violator. Ori să ajung să văd Clujul, dar de fiecare dată mă gândesc că banii îi pot folosi la altceva şi am destul timp să îl văd.

Sursă poză

Sunt invidioasă pe acest francez care nu face nimic cu viaţa lui şi totuşi face atâtea. Nici nu ştiu de ce avem nevoie în viaţă ca să ne simţim împliniţi. De ceva care să ne depăşească limitele, de familie, de resemnare? Şi când suntem destul de motivaţi ca să ne urnim fundul la magazin fără să ne urcăm în maşină? Când societatea noastră o să descopere frumuseţea mersului pe jos sau a minunatelor peisaje şi locuri din lume? Până să găsim răspunsuri la frustrările noastre, mă bucur să citesc astfel de poveşti. Aştept ca francezul să termine expediţia să îi pot spune, virtual, felicitări! Aici îi puteţi urmări traseul.

Nu am vrut niciodată să fiu perfecţionistă pentru că nu înţelegeam sensul acestui cuvânt. Ceva bun care să devină şi mai bun. Mă gândeam că suntem oricum supuşi unui proces de filtrare. Proces la care contribuie fiinţa noastră, autoperfecţionistă fără voie. Astfel, de ce să ne preocupe ceva care, mai devreme sau mai târziu, prin presiunea socială, avea să se întâmple?

Plecând de la această dilemă a nevoii de a deveni mai buni, mai ştiutori, mai critici, mă frământă gândul robotizării conştiinţei. Mai suntem oameni? Când avem voie să greşim? De fapt, avem voie?

Şi nu există început mai frumos decât acela de a avea libertatea să greşeşti. Nu spun din proprie experienţă, că nu am avut parte de un asemenea început. Dar mi-am reamintit de un video în care un jurnalist, devenit bun şi profesionist în timp, şi-a început cariera la 19 ani la un ziar local. Cea mai mare satisfacţie era această libertate. Putea greşi şi putea primi răspunsuri la greşelile lui. Fără ţipete, fără ameninţări, fără dat afară. Doar un „dragă tinere, aici poate fi mai bine”. Şi cum să nu vrei să ai lângă tine oameni care nu te vor roboţi, oameni care te vor oameni? Supuşi greşelii şi învăţării. Dar poate că oamenii mari (oamenii mari pot fi şi mici, dar să vorbim de cei mari ca vârstă) nu mai au răbdare să te ajute pe tine, om mic, să devii ceva. Poate că se aşteaptă să ştii mai multe decât trebuie sau ai putea să ştii, sau mai multe decât nu ai fost în stare să ştii. E loc de greşeală în educaţie, în formare şi în devenire. Dar pentru cine? Pentru cine este acest loc?

Ne este frică să greşim chiar şi în faţa noastră. Ne mustrăm, ne încărcăm de reproşuri şi de replici care ne aruncă pe scara inutililor. Să facem cele 11 porunci. Cea din urmă să fie „să nu greşeşti”. Pentru că oricum nimeni nu are nevoie de oameni care nu sunt perfecţionişti, cu atât mai mult de oameni care cer ajutorul. Dar nu se încalcă regula nici dacă eşti tânăr? De fapt, e mult prea dilematică problema. Cine stabileşte dacă ne este permis sau nu să greşim? Cei de care depindem, pentru că avem nevoie de ceea ce ne oferă, sau noi, care avem nevoie de ce putem oferi altora?

Într-o lume plină de greşeli, mai comitem încă una: nu le permitem celor de lângă noi luxul de a nu le şti pe toate. Mai mult, îi judecăm, îi jignim şi îi criticăm. Le spulberăm visele, începuturile şi idealurile. Dar în niciun caz nu admitem să ştim că cineva poate greşi.

Ar fi pacat sa nu vedeti acest videoclip si sa nu adormiti imaginandu-va in aceste locuri:

1 octombrie se anunta a fi o zi importanta din viata mea: prima zi de studenta. Am sarit-o. Frumusetea Bucurestiului si nevoia de a petrece cat mai mult timp cu frate-meu m-au facut sa aleg sa nu fiu acolo. De fapt aici. Imi rodeam unghiile cand vedeam imagini de la diverse facultati si imi imaginam cum o sa ma plimb ratacita pe holurile aglomerate sau pustii, inghetate sau foarte inghetate ale facultatii.

A venit ziua de luni si pasii ma ghidau spre fostul liceu. L-am urat, imi ziceam in gand si incercam sa merg spre facultate. Acolo unde trebuia sa imi incep o noua etapa a vietii. Nicio figura cunoscuta, doar banci populate si un profesor rigid: “Cu mine veti face politologia”. Stiam ca avea sa fie vorba de politica, dar refuzam subiectul: mass-media ma facuse sa il urasc. De fapt nu mass-media, ci politica m-a facut sa urasc politica. In sfarsit un chip ce imi parea cunoscut. De fapt fusese prietena mea cea mai buna din primii ani de liceu, dar chipul ei imi parea distant. La inceput. Acum e din ce in ce mai distant. Socializarile din prima zi m-au dezavantajat. Se purtau tigarile lungi, subtiri, intr-un pachetel roz, ingust, cu plamani arsi si descompusi desenati in partea de jos a ambalajului, intr-o toaleta insipida si goala . Se auzeau doar voci pitigaiate luptand cu fumul gros. Ma simteam ca in asteptarea marelui loz castigator, doar ca lozul meu insemna momentul cand aveam sa plec acasa. Ma plictisisem si teama dinaintea inceperii facultatii se adeverise: am intalnit aceiasi oameni dezinteresati ca si pana atunci. Merge si asa, ar spune cei mai multi.

Doar profesorii pareau indragostiti de materiile lor. Si o data cu ei m-am indragostit si eu. De orice lucru simplu sau complicat pe care ni-l povesteau. Si parca tot mai mult imi aminteam ca informatia costa bani si, pe un colt ascuns al agendei, imi notam cate un nume despre care nu stiam nimic. Nici macar nu il notam corect, dar acasa avea Google-ul misiunea de a imi oferi varianta corecta. Si tot asa in fiecare zi…

3 saptamani si 3 zile de la primul curs. Ma plimb uituca pe aceleasi coridoare pe care mi le imaginam si ma ratacesc in rasetele, zambetele sau tristetea celorlalti. Ma intreb cati mai sunt ca mine cei care nu se regasesc? In colegi, in nepasare, in sali, in timiditate si indecizie. Caut o biblioteca despre care stiu ca e undeva ascunsa bine. O gasesc la un subsol, dar accesul la carti pare interzis. Doar un geam deschis si nimeni care sa ma intrebe ce doresc. Soseste. O doamna, blonda, eleganta, cu mers drept si haine stramte ce o faceau sa para mai degraba o secretara cu cizme negre, decat o bibliotecara obosita de ordinea cartilor. Dar ma ajuta sa imi notez actele necesare pentru fisa. Ies grabita. Ma lovesc din nou de fete cunoscute. Colegi din alte clase din liceu. Ne stim doar dupa figura, dar parca locul asta stramt, dar mare ne face sa ne dam un buna cat mai scalcit. Simtim nevoia de apartenenta. Altadata am fi tacut.

Ajung la iesire si singura bucurie e ca am umbrela. Ploua din ce in ce mai rau. Dupa 10 pasi cred ca am inceput sa zbor. Dar nu, e doar umbrela data pe spate si rupta de vant. Inca o bucurie sfaramata.

Auzisem acum cativa ani de Sigmund Freud, dar rapiditatea cu care studiam o materie in liceu ma facuse sa uit la fel de repede acest nume. Din fericire, curiozitatea unei fraze din manualul de psihologie m-a facut sa il descopar mai mult, dar mai ales lucrarile sale sa ma faca sa meditez asupra proprie-mi vieti.

Una din lucrarile si subiectele care m-au interesat ale lui Freud a fost “Interpretarea viselor”. Poate ca acest subiect devine fascinant din simplul motiv ca totul este incert, ca inconstientul este de cele mai multe ori mai puternic decat constientul si ca nu putem fi decat intr-o oarecare masura stapani ai viselor noastre. Exista insa o explicatie a viselor care ar trebui sa ne faca sa reflectam. Aceea ca vissele reprezinta viata netraita, reprezinta regrete din viata cotidiana, bariere pe care nu le putem depasi cand suntem constienti, dar pe care le refulam in vise si cu ajutorul carora reusim sa implinim si acea parte care ne lipseste.

Ma intreb atunci care este adevarata noastra identitate? Sau mai degraba fericire? Aceea a constientului in care normele si regulile nu trebuie sa lipseasca, propriile sentimente sunt inselate de autocontrolul ce ne face sa ne stapanim dorintele, ideile raman doar idei de teama esecului, incercarile sunt puse sub semnul indoielii din cauza religiei, prejudecatilor, abtinerilor si stapanirilor? Sau aceea a viselor in care viata se desfasoara la cote maxime, nicio placere nu este refuzata, sentimentele se implinesc conform simturilor, abtinerile dispar si apare ardoarea de a repeta ce in viata reala nu avem curaj sa facem?

Bineinteles ca nu putem iesi din aceasta colivie. Traim intr-un secol in care fiecare tinde sa se afirme mai mult pe scara societatii, dar pentru asta trebuie respectate principii, norme, reguli ale societatii. Din nefericire pentru fericirea noastra ramanem doar niste prizonieri ai propriilor noastre dorinte. Captivi in vise.

Ramane sa va intreb ce vis (nu cu sens de ideal de viata) l-ati face realitate? Mai exact ce anume nu aveti curaj sa faceti/nu credeti ca ar fi potrivit sa faceti, dar v-ati dori macar o data in viata sa se intample acel lucru?

E vara. Strazile orasului inabusit abia mai respira iar cativa oameni rataciti merg apatic. La fel si eu. Probabil visam. Un gand ce ne face sa tresarim inca de la 1 mai. Marea. Acea mare despre care se canta, se povesteste, se scrie. E marea unde soarele rasare sub ochii indragostitilor si apune sub caldura pasiunii. Singura pasiune comuna a fiecarui om.

E ca o aparitie pe scena fiecare zi petrecuta la mare. Oriunde am merge parca mereu ea este cea care are o poveste. Poate ati observant ca oricine o viziteaza are ceva de spus cand se intoarce.. chiar si despre porumbul fiert de pe marginea plajei.

Inca visez. Mi-aduc aminte de povestea mea la mare. Eram mica si m-am pierdut. Asteptam la o coada ce nu avea sfarsit. Era coada la inghetata. Era fascinant sa vad cum din fata mea veneau persoane cu inghetata la cornet, acea masinarie ce pe atunci mi se parea uimitoare. Intre timp cozile s-au diminuat, masinariile acelea s-au modernizat si au parut alte zeci de arome de inghetata. Ce nu s-a schimbat este iubirea si pasiune pentru ele: marea si inghetata. Oare exista combinatie mai buna decat cele doua? Povestea mea se continua… dar in gand. Hmm, oare povestea voastra care e? Dragoste, distractie sau dezamagire?

Din pacate, n-am prins emisiunea de la inceput, Gabi m-a anuntat dupa ce incepuse, eu la ora aia priveam Barcelona – Sevilla (4- 0).

Am primit leapsa de la Milhail Musat , o leapsa ce are drept scop evidentierea a 3 lucruri importante pe care le-am realizat in 2009 si 3 lucruri pe care as vrea sa le indeplinesc in 2010.

Sa incepem cu 2009. Ar fi trebuit mai degraba ca titlul sa arate asa 0+3=3 in ceea ce ma priveste, dat fiind faptul ca pentru mine anul 2009 nu a adus niciun eveniment care sa merite fi specificat. De fapt, nici nu vreau sa specific evenimentele anului 2009 pentru ca altceva mult mai important mi-a adus acest an. El a reusit sa imi ofere posibilitatea de a cunoaste oameni impresionanti, oameni care in mare mi-au schimbat modul de a gandi si m-au determinat sa vad si fata nevazuta, dar frumoasa, a fiecarui om de langa mine. Anul 2009 a insemnat in cea mai mare parte maturizarea mea, dar si intarirea credintei ca sunt in continuare copil, a insemnat constientizarea vietii, dreptul de a fi om si obligatia de a respecta orice faci.

In timp ce scriam acest articol ma gandeam la anii precedenti in care trebuia sa merg sa iau apa sfintita pentru ziua de Boboteaza (poate pare ca nu are legatura cu subiectul, dar are), si mereu ma plangeam pentru cozile imense din fata bisericii. Cu o zi inainte de Boboteaza am avut ora de religie la scoala si am intrebat daca pot bea din apa de anul trecut, pentru a nu fi nevoita sa mai stau ore intregi la coada. Am primit un raspuns pe care cred ca o sa il aplic in mai toate domeniile. “Nu conteaza atat de mult apa, cat conteaza dispozitia cu care te duci sa o iei si cu care astepti la coada”. Va dati seama ce inseamna asta? Nu conteaza in fond ca am reusit 0 lucruri sau 100, conteaza dispozitia cu care le-am facut, conteaza fericirea pe care am simtit-o pentru a ajunge la scopul final. Pentru ca daca ne plangem tot timpul cat facem un lucru, cum este de exemplul statul la coada pentru apa sfintita, practic nu mai conteaza prea mult rezultatul. In fond ne-am amarat si pe noi si ii amaram si pe ceilalti. De aceea, statistica anului 2009 pentru mine nu se masoara in rezultate, ci in bucuria pe care am simtit-o ajung la rezultate.

Anul 2010. Probabil si el se rezuma la lucrurile de mai sus, insa aici nu pot vorbi doar despre placerea de a face anumite lucruri, ci de obligatia morala si necesitatea fizica de a le indeplini. Un prim obiectiv este bacalaureatul, pentru care trebuie sa ma motivez, dat fiind faptul ca este foarte accesibil, trebuie doar un pic de motivatie.

Al doilea obiectiv ar fi intrarea la facultatea pe care mi-o doresc, care tine tot de mine si nu as vrea sa ma dezamagesc in aceasta privinta, desi sunt constienta ca am sanse mici de reusita. Insa am invatat destul de bine lectia ca atunci cand invingem trebuie sa mergem mai departe, iar atunci cand nu invingem trebuie sa ne ridicam si la fel, sa mergem mai departe. Asta o sa fac si eu indiferent de rezultat.

Al treilea? Greu de spus. Cele doua care tin de mine sunt suficiente pentru a fi fericita in acest plan al materialismului. Probabil ar treilea as vrea sa fie binestarea celor din jur, fericirea lor, realizarea lucrurilor pe care si le doresc. Ar mai fi iubire, fericire, prietenie, realizare, scris, citit, invatat, inteles. Sunt convinsa ca atat restul, cat si eu, vom putea indeplini cele 3 obiective.

Dau mai departe leapsa catre toti cei care isi doresc si sper sa fie doritori. In fond este doar o discutie sincera pe care poate, in alte situatii, nu avem curaj sa o purtam cu noi. E un exercitiu minunat!

Unii dintre ei imi pareau cunoscuti fizic, dar totusi stiam atat de putin despre ei. Era unul care suferise cel mai mult in generala si care ajunsese sa aiba grave probleme de socializare. Acum un an si ceva m-am intalnit cu el, iar dupa o jumatate de ora de discutii a realizat ca nu ma cunoaste, desi fusesem colegi 4 ani. Un altul m-a ajutat sa imi car bagajele, chiar anul trecut de Craciun, niste plase cu hainute pentru copiii de la orfelinat, ca doar atunci ne amintim sa fim mai buni. Al treilea dintre cei cu care m-am vazut azi era cel care reusea sa faca o clasa intreaga sa rada, in special fetele, si cu care am pastrat legatura. Era printre colegii mei preferati din generala. Si al profesorilor pentru ca era roscovan.

Cel al carui nume incepe cu B si prenume cu A era misterios, curios, matur fata de acum 4 ani cand am schimbat ultimele vorbe. In rest doar un buna aruncat in statia de autobuz. Au mai ramas trei: un arbitru care rade de noi ca suntem intretinuti.. are dreptate. Banii lui sunt bani munciti de el. Mereu am avut incredere ca se va descurca, chiar si atunci cand imi arunca ghiozdanul pe geam iar diriga ne muta impreuna in banca pentru a ne rezolva conflictele. Ne impacam repede. Penultimul este cu mine in liceu. E amuzant ca astazi am iesit la suc, dar in liceu ne vorbim mai rar. Tot acelasi buna. E in clasa  cu o colega de-ale noastre, cea mai buna prietena a mea. Ea a lipsit. Ultimul, al carui prenume incepe cu E este asa cum il stiam: cand serios, cand amuzant, dar intotdeauna foarte de treaba. Tacut dar si vorbaret, retras, dar si sociabil.

Ele, au fost 3 in afara de mine. Planuri mari pentru viitor: stomatolog, pilot si avocat. Cea care vrea sa devina stomatolog este cea care intretinea orele din generala cu yoga si un sunet de ammm in fiecare ora. Tot ea spunea bancuri, glume si reusea sa barfeasca in cel mai amuzant stil. Ea, cea care vrea sa intre la Academie Fortelor Aeriene la Brasov, presupun eu ca pilot, era cea mai inteligenta dintre fetele din clasa, impreuna cu cea care vrea sa devina avocat. Ce fete… la fel de neschimbate, sincere, dornice de realizare si de vise marete. Le cunosc de 12 ani. Mai mult de jumatate din viata mea. E un lucru mare.

Restul, restul au lipsit. Totul a fost prea din scurt. Am dat un telefon, ne-am strans 2, apoi 4, apoi mai multi pana am ajuns la 12. Era frumos sa fim toti 27, sau 29, caci nici noi nu ne mai stim numarul. Stiu ca este imposibil, dar dupa 4 ani, am facut o mica reuniune de clasa.

Din clasa I pana intr-a VIII-a am devenit prieteni, dusmani, buni, rai, despartiti. Ma bucur pentru ziua de azi si pentru aceasta reuniune cu colegii din generala. Ma bucur sa stiu ca ei sunt cei care se bucurau la un brad facut in preajma Craciunului in clasa, la o poza de grup, la o excursie impreuna, la o carte in timpul orei, la un campionat de fotbal al baietilor si unul de handbal al fetelor, la un telefon, la un mesaj, la o urare, la o plimbare. Acum suntem majori. Rascolesc poze cu ei de la 7 ani si pana la 18. Ce schimbari majore. Doamna invatatoare, doamna diriginta, doamna profesoara, domnul profesor.. ce amintiri frumoase legate de generala.

In clasa a VII-a, o poza cu un telefon care pe atunci era performant pentru ca avea camera.. o camera vga.