- Putem incerca si noi o reteta noua de prajituri?
- Lasa, mai bine o facem pe aia clasica, sa nu cumva sa dam gres.
- Bine, dar macar in casa putem face cateva modificari? Ar putea sta patul si pe partea dreapta.
- Nu, ar aparea urat ca ne-am obisnuit cu asezarea asta de 20 de ani.

Nu stiu daca vi se pare cunoscut dialogul, el e metaforic pentru mentalitatea noastra. El ilustreaza cel mai bine frica de nou, de schimbare, iubirea de tipare si de obisnuit. Ne este frica sa fim altfel decat se cere, sa facem altcumva decat ni se impune, sa incercam si sa experimentam.

Poate ca de vina sunt chiar clasele primare cand suntem pusi sa cream acelasi lucru, fara a lasa liber imaginatiei noastre si fara a putea observa ce talent are fiecare copil. Poate de vina sunt parintii care incearca sa ne uniformizeze si sa ne faca sa fim la fel cu ceilalti, altfel am parea ciudati in fata vecinilor. Poate de vina sunt oamenii in general care vor sa puna tiparele asupra noastra: baietii sa fie tunsi scurt, fetele cu parul lung, astfel cand vedem o inversare de roluri ne uitam ciudat si incepem sa facem categorisiri.

Tiparele le aplicam peste tot. Incepand de la lucruri materiale, unde avem tipare pentru haine, carti, mancaruri, pana la mentalitati si comportamente. Iar eu, in timp ce scriu acest articol si critic atitudinea noastra vizavi de obisnuinta, ma intreb: “Ce o fi in capul celor care de Pasti vopsesc oua de toate culorile, si nu rosu cum este traditia?”. Sa fiu si eu o amatoare a tiparelor?