Ar fi o minciuna sa spun ca nu cred in Dumnezeu, in Lumea de Apoi si in tot ce tine de religie. Ba mai mult, imi face mult mai bine sa cred ca bunica-mea ma vede de acolo de Sus si are grija de mine. Dar e un sentiment ce nu il exteriorizez, in care cred si pe care il port in inima.

De la a crede in ceva si la a face ceva mi se pare un drum lung. Acest verb “a face” l-am intalnit atat de des la inmormantarea bunicii mele ( nu mai are rost sa vorbesc de evenimentul in sine si de sentimentele din momentul acela si chiar din acesta..) unde vorba “cate bordeie atatea obicee” a fost intalnita la tot pasul. De la pomenitul pana la 6 saptamani, la cei 44 de colaci, cele 44 de batiste cu lumanari, cele 12 pomeniri, etc cel mai absurd mi s-a parut “bocitul”.

Fiecare femeie care tamaia mortul trebuia sa il jeleasca. Dar nu numai atat, sa ii compuna si versuri si sa il planga cu toata forta glasului. La inceput am fost impresionata si aceasta jale ma apasa din ce in ce mai tare. Dar aceasta jale dura doar 1 minut, pana era tamaiat mortul, apoi femeia care jelea, iesea in curte, radea, povestea, etc. Ba mai mult, pe vremuri aceste bocitoare se plateau pentru a plange si compune versuri mortului. Nu stiu daca romantismul a avut o asa influenta, sau mai degraba simbolismul unde moartea capata alt sens, dar aceasta traditie mi se pare sadica. Sa plangi fals pentru un om mort. Este macar etic, este macar corect fata de cei carora le pasa?

Traditie sau nu, ritualul de inmormantare este destul de dificil de implinit. Pentru simplul fapt ca din 100 de persoane uiti sa dai un prosop unei singure persoane care a aparut in curte intr-un moment in care nu ai fost pe faza, a doua zi tot satul afla de supararea si isprava persoanei care nu a primit un prosop. Imi ramane sa sper doar ca exista o Lume mai buna decat cea de aici.