R, h, m, z, s – litere care nasc obstacole. Sunt fie din franceză, arabă, italiană, spaniolă sau germană. Pe holurile Universităţii din Lille le aud pe toate, numai româna nu. Sau poate, secundă de secundă, în gândurile mele.
Am ajuns în Franţa de 14 zile şi sunt mai frustrată decât credeam că aş reuşi. Sunt nervoasă pe mine că nu îndrăznesc să gândesc decât în limba mea, şi, mai grav, nu reuşesc să mă exprim în nicio altă limbă. Amuţesc atunci când profesorul de filozofie vorbeşte de Dr. House şi face legătura între artă şi simptome medicale, mă intimidez atunci când francezii cu care sunt în grupă la cultură şi ştiinţe sociale vor să facem un reportaj despre echipa de fotbal a oraşului. Aş fi vrut să povestesc măcar, la practică jurnalistică, tot ce ştiu despre politica internă şi internaţională şi să fiu capabilă să scriu un articol, orice articol, dar să pot să îl scriu. În franceză. Dar tot ce am reuşit a fost să mă bâlbâi atunci când am povestit istoria încurcată a politicii din România.
Sunt nulă la franceză, iar statul român, bineînţeles, cu complexele sisteme de verificare a comptenţelor lingvistice, mi-a dat şi certificat de limbă. Iar eu, cu un act a cărui valoare mi-o însuşeam greşit, am crezut că e de ajuns. Am crezut că cele 10 ore de cursuri se reduc la 5-6, aşa cum, uneori în ţară se întâmpla. Am sperat că 3-4 zile de învăţat înainte de examene vor fi suficiente pentru 10 pe linie. Am tocit sute de pagini şi am ştiut că aici voi avea de învăţat mai puţin. Şi am, doar că aici, nimeni nu vrea să pui virgulele din dictarea profesorului, ci vor să te vadă pe tine gândind. Şi eu gândesc. Dar în limba mea.
Am acceptat, până să ajung aici, clişeele idioate că românii sunt cei mai inteligenţi şi occidentul e plin de retardaţi. Doar că, aceşti retardaţi pe care îi arătăm cu degetul au cultură generală, sunt informaţi din toate domeniile, sunt competitivi, sunt interesaţi. Aici, sportul e materia la care ai toate şansele să pici. Şi sunt vreo 10 profesori cu peste 30 de sporturi. Pentru care trebuie să fii aproape olimpic ca să treci. Aici, „retardaţii din occident” nu epatează, nu îşi vând imaginea prin haine, prin maşini sau case de lux. Nimeni nu te critică pentru cum te îmbraci, cum arăţi, câţi cercei ai în nas.
(Încă) nu îmi place Franţa. Nu iubesc (prea mult) diversitatea de naţii care, ba te sperie, ba te face să vrei să cunoşti mai multe (africani, arabi, turci). Urăsc faptul că totul se închide devreme, că sunt magazine puţine, că nu lucrează aproape nimeni în week-end, că metroul e scump. Mă irită răceala francezilor, ignoranţa lor în faţa celorlalte culturi, traducerile exagerate (mouse – souris, şi restul cuvintelor). În schimb, îmi iubesc Universitatea, e exact ca în filme, campus, studenţi întinşi pe iarbă, pe jos, pe holuri, biblioteci imense, săli securizate, amfiteatre uriaşe, aparatură modernă, profesori deschişi la minte, sinceri. E locul în care vrei să te formezi, să cercetezi, să te documentezi.
Ultimul of al experienţei mele în Franţa e căminul studenţesc – destul de scump (şi e cel mai ieftin dintre cămine, 180 euro), cameră mică, baie comună. Doar că, nu pot să nu fiu fericită pentru şansa pe care am avut-o, întâlnind aici persoane deosebite. Şi, dacă tot am amestecat o groază de idei şi gânduri, închei prin a spune că internetul şi telefonia în Franţa sunt super mega slabe şi scumpe (cartele care au valabilitate doar 7, 15 zile, minute puţine, trafic pe mobil de la 20 de euro în sus). Aşa că, măcar de asta să ne bucurăm în România:).
