De câteva săptămâni (de fapt şi de drept, de când am început sesiunea), în fiecare seară, la 23:30, mă duc la alergat. Asta ca să îmi oxigenez creierul spălăcit de atâtea chestiuni teoretice pe care nu le regăsesc în practică dar şi, bineîneles, pentru starea de bine pe care ţi-o oferă sportul. Şi, pentru că tot mă chinui să devin jurnalistă cu diplomă, predispusă efortului, cu măreţe planuri de conştientizare a importanţei sănătăţii, fac un dublu exerciţiu: scriu un text pentru concursul din cadrul campaniei Mişcarea face bine, organizată de Dolce Sport, smartatletic & GetFIT şi vă îndemn să mergeţi sâmbătă, 23 iunie, în Parcul Lumea Copiilor din Bucureşti, între orele 9:00-21:00, să vă bucuraţi de cea mai mare oră de sport.
De ce să mergeţi? Pentru că, de data aceasta, o oră nu se măsoară în minute, ci în oamenii care aleg să susţină mişcarea, sportul, în oamenii care vor dansa, alerga, face fitness, zumba, kangoo, flotări, ciclism etc. O zi cu zâmbete, sport, socializare, premii şi multă distracţie. Vedeţi mai jos cum a fost data trecută:
Revenind la tema concursului, cea mai mare oră de sport – cum să nu ţi-o aminteşti când cei mai severi profesori, din generală şi din liceu, au fost de sport. În clasele V-VIII mi-am învins toate fricile legate de degete rupte, picioare julite sau săritul peste capră. Aveam o profesoară care ne puncta mai ceva ca la Jocurile Olimpice, interpretând corectitudinea, frumuseţea şi rapiditatea fiecărui exerciţiu. Şi asta, într-o boxă numită sală de sport, că, nu-i aşa, după unii, materia asta merită doar o încăpere uitată la parterul instituţiei. Dar nu locul ne împiedica să măturăm toate saltelele cu exerciţii complexe de dute-vino, stai trei secunde în cap, fă-i lumănarea şi revino în poziţie de lebădă. Apoi, fie soare, fie ploaie, turele în curtea şcolii erau obligatorii. Chiar dacă uneori umilitoare pentru cei ce gâfâiam în urletele colegilor mai mari, răzbunători pe slăbiciunea noastră. În ultima parte a orei, ca răsplată pentru sufletele ieşite şi limbile scoase, noi, fetele, jucam handbal, iar băieţii fotbal. Erau poate cele mai frumoase 20 de minute din săptămâna de şcoală. Spriritul învingătorului prinsese rădăcini în sufletele de puştani şi, cu orice sacrificii, luptam până la ultima minge, pasă sau gol.
În liceu mi-a lipsit mult handbalul. Dar am dat peste un profesor mai nebun şi mai simpatic. Poate cel mai simpatic dintre toţi. Dacă ştiţi expresia aia cu „a scoate untul din cineva”, ei bine, din noi, domnul Golea, scotea şi unt şi transpiraţie şi înjurături şi zâmbete. Începeam ora cu exerciţii de încălzire, o continuăm cu exerciţii de rezistenţă şi o încheiam cu câteva lovituri la coşul de baschet sau un meci de volei. La sfârşit de semestru, eram ameninţaţi cu corigenţă, note mici (ehe, chiar erau medii mici la sport) şi probe interminabile: probă de viteză, de rezistenţă, săritura în lungime, aruncarea mingii medicinale sau, dacă era iarnă, exerciţii la saltele, aparate etc.
Acum, cea mai mare oră de sport nu mai e la şcoală, dar o găsiţi sâmbătă, 23 iunie, în Parcul Lumea Copiilor din Bucureşti. Aveţi grijă la degete, picioare şi respiraţie. Că de note se ocupă organizatorii:)
