Am avut de făcut la facultate un articol despre gara din Craiova. Despre orice. Am focalizat pe cele două extreme, gara curată pentru călători şi gara murdară a muncitorilor. Nu îmi imaginam că o experienţă atât de simplă ascunde atât de multe.
Am mers mai întâi la muncitorii dintr-o baracă dărăpănată, aşezată la distanţă mare de gara modernă şi de ochii călătorilor. Condiţiile erau mizere, dar ei păreau resemnaţi cu situaţia. Ne-au povestit că nu şi-au mai primit bonurile de masă, că sunt nemulţumiţi, dar că se fac multe disponibilizări. Apoi, deşi voiau să zică mai multe, şi-au dat seama că nu au voie să vorbească. Că nu sunt în măsură. Am mers la şeful de tură. Un birou frumos amenajat, simplist, în care erau doi bărbaţi şi o femeie. Sunt dornici să ofere informaţii, să confirme date şi statistici, dar aleg ca răspuns aceeaşi frază : “Noi nu suntem în măsură să dăm informaţii. Mergeţi la biroul de presă”. Am ajuns acolo, dar portarul infirmă existenţa vreunui birou de relaţii publice. La fel de amărât ca restul ceferiştilor, aprobă condiţiile grele de muncă, dar nu poate să mai vorbească. Îşi pierde locul de muncă dacă o face.
Rămân uimită de disperarea unor oameni care renunţă la libertate pentru un loc de muncă. Nu pot să cred că dincolo de probleme trenurilor, naşilor corupţi, birocraţiei, există oameni cu probleme reale. Care muncesc în frig, în ploaie, pe ninsoare, care locuiesc în cocioabe cu temperaturi ca cele de afară, care stau noaptea pe liniile de cale ferată şi care nu au curaj să ceară nici măcar ajutorul. Sau să îşi recunoască proastele condiţii în care muncesc. Totul arăta ca un cerc închis în care toţi au ceva de spus, dar nimeni nu o poate face. Eu încă nu înţeleg ce se întămplă cu ceferiştii şi de unde aceste ordine de sus şi lecţii primite şi învăţate de muncitori. De ce nimeni nu are voie să vorbească? De ce nu există un birou de presă? De ce aceste condiţii insalubre? De ce comunismul continuă să trăiască ascuns printre oamenii manipulaţi de sărăcie?
