E un secret pe care, daca ar sti frate-meu ca il dezvalui, m-ar dezmosteni si in mod sigur cei 50 lei pe care ii mai vad unori cand ne intalnim, s-ar preschimba in “de ce ai facut una ca asta?” E secretul pe care am incercat sa il tinem ascuns cat mai mult timp, nu pentru a nu ne face de ras, ci pentru a nu parea penibili noi, unul fata de celalalt. Probabil de asta nici nu am mai vorbit despre el de cand aveam vreo 7 ani.
Eram doi dintre copiii care nu faceau altceva decat sa evite lucrurile care aduc ghinion. Doi superstitiosi mai exact. Ne creasem un ritual care ne rapea ore bune de somn, dar ne si macina in fiecare zi. “Oare nu mi-am facut bine gaurica de am avut azi ghinion?”, ii spuneam in unele zile cand nu reuseam sa furam liliac din bordei, sau mai rau, eram prinsi si batuti de cate un betivan.
Copilaria noastra nu s-a rezumat doar la jocuri si bataie, ci eu eram sora care tinea ascunse toate secretele. Ca mergeam sub pod si un tip mai mare cu cativa ani ne arata reviste Playboy, sau ca frate-meu le invata in beci pe fete arta sarutului, desi nu avea mai mult de 14 ani, erau puse sub eticheta “strict secret”.
Revenind la ritualul care ne-a furat toata copilaria, trebuie sa spun doar ca dura vreo 2 ore in fiecare seara, avand doar 3 sau 4 propozitii, ca doar la varsta aia nu filozofam teoriile lui Kant despre cunoastere. Astfel, la ora 22:00 cand trageam in pat sa dormim (caci pe vremea aia aveam un singur pat si o singura camera amandoi), ne ocupam locurile bine precizate: eu-perete, el-margine, cu o sticla de apa de 2 litri la marginea patului si incepeam sa rostim cele ce trebuiau rostite. Ne faceam rugaciunea, pentru ca asa fusesem invatati, desi la varsta aia mai degraba rosteam poezia, fara a sti de ce facem asta (noi credeam ca face parte din ritual), apoi incepeam ritualul propriu-zis. “Cosmin adormisi?”; “Nu, tu?”, ma intreba el. In fata patului aveam un ceas urias si regula era urmatoarea: nu aveam voie sa adormim in 30 de minute, dar nici sa vorbim in tot acest timp. Apoi, cu ochii atintiti catre ceas, urma ca el sa imi puna intrebarea “Flori, adormisi”? “Nu, tu?”il intrebam eu in cele din urma. Urmatoarele 30 de minute trebuiau sa fie de reculegere, deci din nou tacere profunda. Dupa abia o ora, propunea unul dintre noi (unul o seara, altul in alta seara) sa ne punem sa dormim. Dar din pacate, pentru incheierea ritualului trebuia sa mai asteptam inca 30 de minute ca eu sa pun punct acestui proces. “Stai sa imi fac si eu gaurica!”. Ce insemna asta? Sa scot piciorul afara din plapuma si sa fac o gaurica prin care sa intre aer. Astfel, stateam chinuita o noapte intreaga cu piciorul in frig de frica de a nu se inchide gaurica. Si asa cativa ani, pana si-a dat seama desteptu’ de frate-meu ca trebuie sa reducem timpul de la 30 de minute la vreo 10 minute. Dar piciorul meu tot chinuit a ramas multa vreme.
Acest ritual alaturi de cel de pe zi de la ora 15:00 cand il urmaream pe taica-meu de la serviciu pana acasa, alaturi de minutele de asteptare daca se oprea la o bere si noi ascunsi sa vedem ce face, au fost cele ce ne-au marcat copilaria. De atunci urasc superstitiile:d.
Voi aveti astfel de obiceiuri “ciudate” (la varsta aia orice parea normal)?
