Inca nu pot vorbi din perspectiva unui parinte asa ca nu stiu exact ce este bine si ce nu, insa o sa scriu din punctul meu de vedere.
In primul rand trebuie sa ne gandim foarte bine ce inseamna aceasta responsabilitate de a avea un copil ca dupa cativa ani sa nu se ajunga la vreo situatie cu parintii despartiti ori cu parinti rai adica maniosi pe copii, sau cel mai rau caz dintre toate sa ramana copilu fara parinti.
De cele mai multe ori ma gandesc cum ar trebui sa ne comportam cu un copil, apoi cu un adolescent. Spatiul dintre cele doua extreme este destul de mic. Adica intotdeauna trebuie sa acordam libertate unui copil, insa prea multa libertate inseamna extrema opusa, scaparea de sub control. Cred ca cel mai mult conteaza si cel mai important dupa parerea mea este educatia parintelui. Eu cred ca mereu fiecare parinte este tentat sa isi educe copilul dupa educatia pe care el insusi a primit-o. Nu cred ca este foarte corect, insa pentru multi este o metoda mai sigura. Eu cred ca fiecare parinte ar trebui sa incerce sa se adapteze nevoilor copilului, insa in mod limitat. Nu sunt de acord cu bataia sau cu certurile la varste mici. Nu cred ca un copil poate intelege prin bataie de ce nu e bine sa faca un lucru, daca nu ii este explicata situatia. Cea mai frecventa greseala este cea de a anula comunicarea cu copii. Atunci cand face un lucru gresit nu trebuie tratat cu “ce dracu facusi”, “copil tampit” sau alte adresari de acest gen. Atunci cand un copil este supus unei astfel de cresteri rolul lui in societate va deveni minoritar. In sufletul lui va exista mereu teama de a se exprima de frica de a nu gresi. Fiecare lucru si fapt gresit trebuie explicat. Insa daca acel lucru este repetat la infinit o mica cearta nu strica.
Cred ca exista 4 tipuri majoritare de parinti: parinti normali, cei indiferenti, cei ce isi maltrateaza copii si cei care ii parasesc ( in ultimele trei cateogorii am ezitat sa scriu cuvantul “parinte”). Ce inseamna sa fii normal? Sa stii cand sa ii oferi libertate, sa ai incredere in copilul tau, de fapt mai intai sa il inveti ce inseamna incredere, apoi respectul, sa ii stabilesti niste limite, si sa culegi mai tarziu roadele educatiei tale. Cred ca nu mai are rost sa definesc cuvantul indiferent. Cred ca indiferenta se simte de cele mai multe ori atunci cand exista mai multi copii intr-o familie si unul se simte dezapreciat. De aici si comparatiile intre frati si cum de unul reuseste si celalalt nu in viata. Desi cred ca nu prea exista parinti care sa isi iubeasca mai mult sau mai putin unul din copii, eu de multe ori am simtit dezavantajul acesta desi nu a fost adevarat. Asa ca discriminarile de genul cum ca el e baiat si are dreptul si tu esti fata si nu ai dreptul sau el e mare tu esti mic, nu isi au rostul, pentru ca in sufletul si mintea copilului se creeaza devalorizare in comparatie cu restul. Deja imi vine greu sa vorbesc despre cei ce isi maltrateaza copii, insa am vazut un astfel de caz in autobuz, cand un copil de 5 anisori era batut de mama lui pe motiv ca si-a cerut caciulita. Nu stiu cat de normal a fost acel gest, insa exista cazuri si mai rele si cred ca decat a deveni un astfel de parinte mai bine refuzam sa facem copii. Despre greseala de a iti parasi copilul se poate scrie mult, insa ma rezum la a sublinia ca cel ce nu are o situatie minima de a isi creste copilul, oricat si-ar dori nu trebuie sa il chinuie cu neajunsuri. Divortul este la fel cea mai grea pedeapsa pentru un copil. Un lucru e cert cu sigurantza, nu face bine sa fii “orfan de un parinte” si mai grav sa existe undeva si sa nu il intereseze.
Ma gandesc oare cand poate sa isi dea seama un parinte ca a gresit in educatia pe care a oferit-o? De multe ori aud parinti care se plang ca au scapat de sub control un copil si nu au ce sa ii mai faca. Mi se pare greu de crezut ca se poate ajunge in aceasta situatie, insa si daca se ajunge, oare a cui e vina? Mereu un parinte ar da vina pe anturajul copilului, insa eu cred ca atata timp cat un copil are stabilite niste bune principii in cap, conteaza prea putin parerea celorlalti. Ma intreb oare cum este posibil sa nu ai incredere in educatia pe care i-ai oferit-o propriului copil. Sa nu crezi in ce spune, sa nu ai incredere in ce face, si toate astea din vina educatiei. Copii sunt cei care sufera de cele mai multe ori din cauza proastei educatii a parintilor, sau mai precis din frica de a nu da gres, exact atunci se greseste mai mult. O alta mare greseala este de a rasplati proasta educatie prin rasfat exagerat si indeplinirea fara pic de limita a dorintelor copilului.
Cred ca cea mai buna cale de a deveni cel mai bun parinte este de a te gandesti tu ce ai fi vrut pentru tine cand ai fi fost copil si aplica in prezent copilului tau tot ceea ce ti-a lipsit.
