Poate că suntem un popor de credincioşi sau doar unul fără cultură. Poate că simţim ceva când îl menţionăm pe Dumnezeu, sau poate e doar un reflex. Doar că e un reflex din cauza căruia mânjim orice formă de divinitate. M-am săturat de invocarea lui Dumnezeu şi atunci când ne latră un câine. Sau ne tăiem la deget. Ori ne vedem numele scris pe o diplomă.
Îl invocăm pe Dumnezeu la fel de des ca atunci când ne facem nevoile. La televizor în fiecare zi trebuie să existe cineva care, dacă ar fi bogat, ar dona banii bisericii, în numele Domnului. La şcoală cineva care ne învaţă că Dumnezeu e cel care ne ajută să luăm note mari, vedetele îl folosesc pe post de clişeu universal, scriitorii scriu despre incertitudinea credinţei, dar nu uită să îi recunoască meritele lui Dumnezeu, casa trebuie sfiinţită de trimisul Domnului, bani la biserică se dau tot pentru că Dumnezeu vrea să avem palate, nu mănăstiri de lemn în care să primeze credinţa.
Am uitat de intimitatea credinţei. De acel sentiment pe care ori îl avem, ori nu îl avem, atunci când ne raportăm la divinitate. Am găsit un nume comun dorinţelor noastre nerezolvate în ordinea lumească şi atunci lăsăm totul în cârca unei credinţe false: îl pedepseşte Dumnezeu, îl vede Domnul, îşi plăteşte păcatele pe lumea cealaltă. De parcă aici ne-am juca de-a viaţa şi tot ce contează e invocarea asta în tot şi în toate.
Mă gândesc că şi criminalii, hoţii, violatorii îl invocă în acţiunile lor. „Doamne ajută, a apărut o bunăciune”. Sau „Dă Doamne să nu mă prindă că sparg banca asta”. „Iartă-mă Doamne că l-am măcelărit”. De ce trebuie să exteriorizăm şi acel ceva rămas, încă, inexplicabil? Suntem mai credincioşi dacă ne bucurăm, înjurăm, plângem, urlăm, cu Dumnezeu pe buze?
