Mă tem, încă de când am ales secţia de jurnalism, de viaţa în anonimat. E al naibii de trist să fii ziarist şi nimeni să nu îţi ştie numele. Bineînţeles că ai o mare parte din vina, dar ăsta e un risc cu care porneşti din facultate. Anonimatul. La primul articol într-un ziar eşti doar o înşiruire de litere care se pot pronunţa uşor. Uneori. Alteori eşti o combinaţie nereuşită de nume, aşa cum se cere în cărţi, mai puţin comună, iar tu, naiv, speri să fii reţinut pentru ineditul sunetelor. Dar există zeci de mii de publicaţii. Cu zeci de mii de nume. Care trebuie să informeze înaintea a alte zeci de mii de publicaţii. Şi care uneori sunt relevante, alteori nu.
Şi tu eşti jurnalistul pe care îl ignorăm zi de zi, deşi îţi sacrifici o mare parte din timp ca să nu rămânem noi inculţi. Eşti cel scris cu fond deschis în josul paginii, unde nu mai ajunge aproape nimeni pentru că cititul în diagonală a luat locul descifrării cuvintelor. Eşti cel al cărui nume se confundă cu pluginurile de shăruit pe facebook, twitter, gmail, tumblr, linkedin etc. Eşti nefericitul care lucrezi la un ziar online şi părinţii sau bunicii nu au descoperit încă misterele internetului. Eşti cel citit de pretenţioşii şi flămânzii de informaţie bună şi singura dată când ieşi din anonimat e când numele tău e luat la înjurături în comentariile unor frustraţi. Sau poate doar a unora sătui de informaţie proastă.
Tu, ziaristul care traduci texte din alte publicaţii străine, eşti în anonimat chiar dacă ai tradus cel mai bine. În ultimul timp, am început să citim şi noi marile ziare ale lumii. Şi eşti din nou nefericit că nici măcar comentarii nu sunt la articolul tău, dar să mai fii şi reţinut. În jurnalismul ăsta nedrept, nimeni nu pune preţ pe numele tău. De cele mai multe ori, deşi informaţia e muncită de tine, în frig, ploaie, sau ninsoare, te bucuri când vezi numele ziarului citat de alte ziare. Chiar dacă informaţia e a ta. La interviuri, după ore de documentare, intervievare, transcriere, aşezare, redactare etc, apare numele ziarului în locul tău. E just, munceşti pentru un trust, nu pentru tine. Şi cum spuneam, numele tău e undeva jos, în colţul paginii. Sau doar iniţialele în unele cazuri, ca să nu te compromiţi. Chiar şi când apari la televizor pentru că eşti relevant în domeniul tău, eşti doar o figură nouă (asta dacă nu te transformi în Nistorescu sau în Lidia Mitchievici) care transmite un mesaj. Numele tău e anunţat o dată şi reţinut de nimeni.
Bineînţeles că rămâi cu multe alte mulţumiri şi satisfacţii. Nu totul stă în recunoştinţa publică. Nu toţi punem fi CTP. Dar tu, ziaristule, cum te simţi când ştii că nici măcar o studentă la jurnalism nu are obiceiul să îţi citească numele atunci când îţi citeşte articolul? Atunci când îi dai porţia de ştiri şi ea gândeşte că e în fişa postului tău să faci asta, dar nu mai vede că în spatele unui scris e un om.
Da, dacă o să fiu ziaristă, şi o să muncesc să fiu, îmi e teamă de anonimat. De o muncă în care miile de vizite să însemne mii de ignorări pentru numele şi munca mea. Sau poate doar pentru numele meu. Că munca mi-o asum şi dacă sunt în anonimat şi dacă nu.
Cu regret şi bucurie pentru viitoarea mea meserie, F.D.
