Pana acum ceva timp, credeam ca am destui prieteni adevarati pe care ma pot baza mereu. Dar, aparentele inseala. Intotdeauna ar trebui sa stiu ca este valabila sintagma “nimeni nu stie de nimeni”, de fapt in starea initiala era”Nimeni, nimeni, nimeni/Cu atat mai bine/Si de-atata vreme/Nu stie de mine/Nimeni, nimeni, nimeni…, insa mi-a placut mai mult generalizarea pentru ca este valabila pentru toti, nu doar pentru mine.
Ce sunt aceea prietenii adevarati? Nu o sa ma apuc sa caut acum pe net nu stiu cate citate despre prietenia adevarata, sau sa ma uit la status la mine in lista sa vad care ce mai scrie, pentru ca toata lumea e in stare sa copieze niste citate si sa le puna la status. Insa cati sunt in stare sa realizeze o legatura de durata, toata viata? Imi place sa cred ca eu sunt de vina pentru ca toti prietenii pe care i-am crezut adevarati au devenit niste umbre in trecutul meu. Imi aduc aminte cand eram mai mica, aveam prietenele din bloc, cu care faceau promisiuni sa ne intalnim peste ani si ani. Era totul frumos, intreaga copilarie petrecuta cu ele. A fost de ajuns sa ma mut din acel bloc, ca in cateva luni sa se produca ruptura. Acum cand ma mai intalnesc cu ele mai depanam cateva amintiri si doar atat. Apoi am mers la scoala, in generala, din clasa 1 pana in a 8a, o singura prietena cea mai buna, de fapt doua, Ramona si Irina. Cu Ramona am stat pana in clasa a 5a in banca dupa care am inceput sa ma inteleg bine si cu Irina, dar mai mult in ultimul an. Eram cele mai bune prietene, cel putin eu cu Ramona, ne povesteam absolut orice, treceam prin momentele grele ale adolescentei, suportam toate relele, dar stateam de multe ori dupa ore si radeam o ora, poate chiar mai mult, in mijlocul unui drum, de fapt intr-un colt al acelui drum. Diriginta chiar isi punea grave intrebari despre rasul nostru nebun. Era perfect, ne intelegeam de minune, aveam planuri si vise de imbatranire. Ne plimbam prin locuri minunate si visam ca acolo vom iesi cu copii nostri la plimbare, sau vom merge in bastonase cand vom fi babute. A fost de ajuns sa scapam de febra examenului de capacitate, sa intram in acelasi liceu, in aceeasi cladire, la un etaj diferenta, pentru a se produce ruptura. Poate din cauza ca nu suportam sa vad ca isi face prietene mai bune decat mine, sau invers. A fos trist, primul an de liceu nu am putut accepta ruptura, dupa 8 ani, dar apoi ne-am obisnuit cu un simplu buna pe coridorul liceului. Vorbim cand mai avem ocazia, dar privirile noastre s-au schimbat. Nu mai radem, nu mai zambim, ne prefacem preocupate, cand singurul nostru gand e ca de ce nu ma e ce a fost. Am trecut partial si peste aceasta etapa, desi mi-as dori macar sa aflu daca mai e ceva de facut. Am devenit prietena cu Mary, Bia, Cosmina. Faceam toate 4 un grup. Nu exisatu bisericute, ne intelegeam bine cu toti colegii, dar acesta era coltul vesel. Au existat multe certuri, barfe, ca niste gaite si babe, dar pana la urma tot ne spuneam adevarul in fata. Insa era acea satisfactie de a i se da dreptate uneia sau alteia. Ce e mai trist e ca nici ele nu mai sunt asa cum ar fi trebuit. De fapt ma inteleg bine, dar se intampla faze tot mai dese care demonstreaza ca suntem prietene de distractie, ca radeam si ne simtim bine doar la baza si ca atunci cand e vorba de sprijin ne cam lasam balta.
Fratemeo are prieteni super buni, din liceu, si de la tara, de unde petreceam vacantale. Se intalneste cu ei, la bere, la chefuri, ies numai ei in oras. Problema e ca se simt atat de bine facand glume, distrandu-se, dar nici unul dintre ei nu ar avea curaj sa spuna cu adevarat daca are o problema. Fiecare intrebat in parte, este altfel, dar nu este destul de curajos incat sa marturiseasca ce simte. Daca unul din ei are o relatie serioasa, ceilalti incep sa rada, sa il faca sa creada ca este inutil. Ma intreb daca acestea sunt prietenii adevarati. Fratemeo ar zice ca da, daca l-as intreba. Se simt bine, ies mereu, distractii, baza, chestii. Dar fara un gram de seriozitate!
Am incercat la inceput sa dau exemple concrete, dar acest articol nici nu stiu de ce l-am scris. E posibil sa nu intereseze pe nimeni viata mea, dar e posibil sa existe o speranta ca cei pe care i-am specificat sa schimbe ceva. Poate eu sunt de vina de atatea esecuri, insa nu vreau sa trec prin liceu stiind ca am avut parte numai de distractie si chefuri. Desi in mare parte asta inseamna, vreau sa stiu ca voi avea prietenii pe viata, ca toate aceste amintiri voi avea cu cine sa le depanez la batranete. Nu vreau sa ma rezum la un lucru in viata, vreau doar sa am o piramida a celor mai importante lucruri din viata mea. Vreau sa pornesc de la maxima cum laude si sa cobor treptat la cum laude.. Vreau ca piramida mea sa nu fie altcatuita doar dintr-un element, vreau sa le cuprind pe toate, si sa le asez eu ordinea. De aceea, poate sunt asa dura si stricta, pentru ca imi doresc sa am o piramida rezistenta, sau poate imi doresc doar sa ma inteleaga cei in care am avut incredere. Oricum, desi am pierdut atatia prieteni, sunt fericita ca exista totusi cineva care sa ma inteleaga.
