Cristian Ţopescu a deschis ieri ediţia de toamnă a „Întâlnirilor SpectActor” organizate în fiecare duminică de Teatrul Naţional din Craiova. O voce naţională – această sintagmă părea să îl caracterizeze pe marele comentator sportiv când a fost prezentat publicului craiovean din sala I.D. Sârbu.
Un banal monolog
A fost prima dată când l-am văzut la doar câţiva zeci de metri. Şi-a început discursul cu mâinile pe foile de notiţe, aşa avea să treacă mai repede prin monologul pe care îl pregătise. Un monolog care trebuia să vorbească despre sportul ca fenomen cultural. Doar că, poate din comoditatea de a fi într-un oraş mic (Craiova e mică atunci când vorbim de astfel de întâlniri culturale), Cristian Ţopescu a uitat de tema propusă şi a transformat conferinţa într-un clişeu generalizat: fotbaliştii de astăzi vor doar sex, maşini şi femei, presa e vinovată de fulminantul avânt al unor non-valori, doppingul aduce performanţe, dar nu se încadrează în estetica fair-playului etc.
Am simţit cum alunecam uşor pe scaunele din sala de teatru. Discursul plictisitor şi plin de date despre fotbalişti mă plictisea îngrozitor şi nu găseam optimismul şi timbrul vocal al unei voci care făcea „evenimentul sportiv mai mare decât era în realitate”, aşa cum a punctat moderatorul întâlnirii. Închideam ochii şi încercam să văd un alt Ţopescu care să vorbească despre viaţă ca despre fotbal şi despre fotbal ca despre viaţă. Dar nu am reuşit să mai prind decât o remarcă rasistă la adresa Bucureştiului „stau aproape de Piaţa Victoriei, dar pe strada mea sunt numai coloraţi. După ora 9 nu mai am curaj să o las pe soţie să meargă la magazin”, a spus acesta. Banalităţile din discurs au fost numeroase: medicii şi profesorii nu sunt respectaţi. Învăţământul e de proastă calitate. Se făcea mai multă carte în epoca ceauşistă. Copiii români sunt obezi.
Şi un dialog dezarmant
După aproximativ 30 de minute, comentatorul sportiv a încercat să dialogheze cu publicul – un public sărac, împărţit în organizatori, presă şi câţiva tineri de la jurnalism curioşi de experienţele profesionale ale lui Cristian Ţopescu. Restul craiovenilor nu au simţit chemarea la Întâlnirile SpectActor nici măcar când domeniul vizat era sportul, cu mult mai accesibil decât alte teme culturale care s-au dezbătut până acum. Nici unii fotbalişti din generaţia de aur a Craiovei care au promis că vin nu s-au făcut văzuţi. „E duminică. Poate sunt la biserică”, a glumit Ţopescu. Rigiditatea monologului a fost spartă de trei întrebări venite din spate, din partea unui domn la vreo 60 de ani, spontan şi cu o cămaşă albă în carouri: „De ce nu dau faliment companiile de muniţii şi armament?” a fost una din întrebările pe care nu le-a înţeles nimeni din sală. Nici invitatul nostru care a zâmbit încurcat, pentru prima dată sau poate nu, de absurditate. Domnul în cămaşă ne-a cerut să medităm asupra temei (chiar şi acum încerc – poate îi găsesc substraturile filozofice), ca mai apoi să zică ceva de traseism politic. Târziu însă, căci indignarea puţinilor din sală a făcut să se treacă la următoarele întrebări. Cristian Ţopescu a povestit, la fel de anost, câteva experienţe din perioada comunistă. Am râs, am revenit la starea de amorţire şi la sfârşit, teleghidaţi de un clişeu tipic încheierii unui discurs, am aplaudat mecanic.
În faţa Teatrului Naţional câţiva îşi arătau indignarea. Ieri l-am văzut pe Ţopescu mai mic decât era. Poate pentru că a ignorat un public care avea aşteptări.
