O colega de Catedra mi-a povestit recent o intimplare vesela din experienta sa didactica a ultimilor ani. Tinea un curs de limba engleza la Facultatea de Educatie Fizica si Sport si, la prima intilnire cu studentii, a intrat intr-un amfiteatru imens, ticsit cu o multitudine de centimetri de masa musculara si cranii rase dupa moda pustiurilor tibetane. La vederea tinerei domnite “de engleza“, masa musculara s-a animat subit, emitand icnete si sughituri ce puteau trece, la rigoare, drept urale si ovatii. Colega a avut un moment de inspiratie astrala, care a salvat-o practic pentru tot restul semestrului. A ridicat mainile in slavi – precum sefii de stat care saluta multimea in delir – si a strigat din adancurile fiintei, acoperind isteria furibunda: „Copii, ati intrat pe usa principala a cladirii atunci cand ati venit incoace?“ „Daa!“ – a raspuns un cor baritonal, nedumerit. „si ati vazut o placuta neagra, dreptunghiulara, lipita de zid, in dreapta?“ „Daa!“ – a zumzait armata de atleti, pe culmile excitatiei nervoase. „Ei bine, acolo scria, cu litere aurii, frumos rotunjite, in limba romana, Universitatea Al.I. Cuza. Sa tineti minte! Asta înseamna ca aici ne aflam la Universitate. La Universitate, stam cuminti in banci si facem liniste. La stadion, strigam Ura ori Huo. La Universitate, nu. Deci, Universitate egal ciocu’ mic. Stadion egal ciocu’ mare. Ati inteles, puisori?“ „Îngî“, s-a mai auzit, timid si vag perceptibil, din multimea cazuta, neasteptat, intr-o tacere mormantala.
Acest gen de „dialog“ profesor-student nu este singular in zilele noastre si nu se aplica exclusiv – cum ati fi poate tentati sa credeti – facultatilor cu profil sportiv. Corpul studentesc al Romaniei a incetat de mult sa mai fie un grup de elita si s-a transformat intr-o multime eterogena, preponderent degradata intelectual, la fel ca majoritatea compartimentelor asa-zicand „suprasegmentale“ ale tarii in care traim. Motivele sunt multiple, dar doua depasesc, prin consistenta, toate ratiunile mentionatei degenerari – pana la urma – culturale.
Primul se leaga de subfinantarea cronica a invatamantului postceausist, fapt care a dus la nevoia universitatilor de a elimina traditionala admitere si de a accepta orice individ de pe strada, dornic sa intre în tagma studenteasca si apt sa plateasca o suma (taxa) modica anuala in schimbul „serviciului“ eliberarii unei diplome de licenta.
Al doilea se refera la „generalizarea“ (nescrisa doar!) a studiilor superioare in Romania, prin constituirea (inflationista!) a zeci de universitati (particulare si de stat) in majoritatea catunelor tarii. Niste statistici europene confirmau, de curand, o realitate ingrijoratoare, pe care, personal, o banuiam, de altfel, de multa vreme. Actualmente, Romania are cea mai mare cifra de studenti de pe continent, in raport, desigur, cu numarul populatiei. Am devenit, cu alte cuvinte, un neam de intelectuali. Aproape ca nu mai poti sa calci pe strada de teama sa nu strivesti vreo sinapsa cu neuroni.
In urma cu vreo patru ani, cand s-a discutat si, in cele din urma, adoptat (si la noi) fisa de evaluare a cadrului didactic de catre student, un profesor a pus, intr-o sedinta publica, o problema de nuanta, la care eu (sustinator neconditionat, dupa model american, al ideii ca studentul trebuie sa dea, la randul sau, o nota dascalului), marturisesc, nu ma gandisem. „Domnilor – a spus el la timpul respectiv –, nu ma opun in nici un fel acestei evaluari din partea studentilor – evaluare necesara indubitabil –, dar ma indoiesc sincer ca multi dintre actualii mei discipoli au capacitatea intelectuala de a face un asemenea lucru.“ Observatia poate parea dura, insa cei cu experienta amfiteatrelor contemporane o vor gasi perfect legitima. Astazi traim intr-un spatiu academic populat cu personaje fundamental inadecvate, pentru care intrarea într-o Universitate ar putea fi asemanata, prin exotismul ei, cu dansul unui cimpanzeu la Carnegie Hall. Imi zicea, de pilda, un amic cu ore la „Economice“ – facultatea cu populatia studenteasca cea mai numeroasa – ca are frecvent, in fata ochilor, sali-mamut, unde auditoriul este compus, predominant, din persoane fara exercitiul elementar al petrecerii unui timp oarecare intr-un spatiu inchis. Acestora, campia natala, infinita, imbinata maiestuos cu cerul la orizont, le lipseste precum aerul. Stau cu caciulile (ori sepcile) pe cap in timpul cursului, crispati si amenintatori, iar atunci cand presiunea locului devine insuportabila o zbughesc pur si simplu afara, in chiar mijlocul expunerii profesorului, nelasand ragazul vreunei explicatii.
Povestirea nu m-a surprins, intrucat am vazut cu ochii mei amintita „neputinta“ psiho-somatica a unor studenti de „tip nou“ de a sta (numai!) in Universitate. Vara trecuta, am avut un examen interesant cu studentii unei sectii de la Alma Mater – Studii Europene, pe numele ei. Amfiteatru arhiplin, cu toate fizionomiile pamantului, atmosfera irespirabila. Un tanar, in mod deosebit, atragea atentia imediat. Era tatuat neverosimil pe maini si pe ceafa si, pe linga cercei si tinte infipte in pielea fetei, purta un belciug in nas. Tepii din cap pareau niste flacari primejdioase, dintre cele care ard, toamna, cocenii pe cimp. Omul (care nu venise vreodata la curs) nu putea, realmente, sa stea in banca. Am banuit, initial, intentii necurate, dar, treptat, mi-am dat seama ca nu avea cum sa fie vorba despre asa ceva (la urma urmelor, si fituicile implica un minim efort intelectual). Individul nu stapinea, neural si fiziologic vorbind, gestul de a sedea pe un scaun si a scrie. A cerut sa iasa in mai multe randuri afara, iar eu i-am permis, intrat fiind, la randu-mi, in stare de abulie. In final, a predat lucrarea alaturi de ceilalti. Eram convins ca voi gasi acolo ceva similar unei fraze memorabile, descoperite de o alta colega de-a mea, la un simpatic student (la Teologie Pastorala, de data aceasta), intr-un test de limba engleza: „Nu pot sa zic, ca stiu umpic engleza!“. M-am inselat. Sub numele de familie – a rotunjit cu stangacie de analfabet -, circarul scrisese un singur lexem, greu inteligibil, pe care eu l-am descifrat totusi drept: „Îngî“
Codrin Liviu CUTITARU
primita pe mail – Tnx @camouflage
