Mi-e poftă de România. O ştiu atât de puţin, încât în călătoriile mele rare ajung să admir şi un câmp gol. Până mă plictisesc. De tot ce înseamnă ţara noastră.
Încep să îmi fac grăbită bagajele pentru Moldova. Aveam să merg de Paşte într-o zonă pe care istoria o respectă, geografia o laudă, iar România o ignoră. Trenul de 17:25 mă face să mă grăbesc. La 17:00 termin emisiunea radio şi un taxi lent mă duce la gară. Ajung cu 10 minute înainte şi cred că în sfârşit primesc vacanţa pe care mi-o doream. “Trenul accelerat 1824 prezintă întârziere 50 de minute de la data sosirii”, se aude o vocea înfundată. Minunat. Mă aşez pe o bancă la soare şi aştept. Doar mirosul de urină din gangul unde m-am aşezat mă face să mai simt ceva.
Întârziere.. doar o oră
Soseşte trenul. Încerc să ghicesc în ce parte e vagonul. În mulţimea de coate grăbite, mă urc în tren şi îmi ocup locul. Retrăiesc pofta de călătorie. Dar trenul se încăpăţânează să îmi contrazică sentimentele. Afară e frig, iar în vagon aerul condiţionat îţi omoară toate simţurile. Dacă încerci să dormi cu capul spre geam, te loveşti de frigul de mai. Dacă încerci în partea cealaltă, îl deranjezi pe partenerul de drum. De multe ori un sedentar nervos pe greutatea lui. Lichidul galben din wc-uri este scurs pe jos, iar apa nu funcţionează. Te abţii patru ore şi tânjeşti măcar după un lan de porumb. Mizeria şi mirosul de praf murdar te fac să uiţi de peisaje şi de ţară. Geamurile jegoase îţi întorc privirea spre oamenii din tren. Pe care ajungi să îi citeşti din gesturi întreaga călătorie. Se vede Bucureştiul. Mai întâi groapa de gunoi din apropiere şi oamenii străzii care o exploatează intens. Apoi blocurile căzute şi sinistre. Gara este aproape şi zarva de pe peroane mă linişteşte. Nu am făcut întârziere decât o oră. Mai prind metroul.
Peste două zile îmi fac curaj şi pornesc spre Moldova. Prima destinaţie: Bacău. La fel, ca o posesoare de permis fără bani de benzină, aleg trenul: un accelerat cu etaj în care cozile sunt mai mari ca la promoţiile de ulei. Bagajele ţin loc de scuturi, scările nu se mai văd de persoanele grăbite să prindă un loc, iar călătorul universal oftează resemnat. Trenul pleacă şi ajungem în Basarab. La doi kilometri de Gara de Nord. Trenul se opreşte. 10, 20, 30 de minute. Nu înţelegem nimic până nu vedem medici şi poliţie. Un bărbat de 55 de ani a făcut infarct. Încercarea de a îl restabili mai mult de o oră atrage aceleaşi nemiloase strigăte: “Să moară, ce trebuie să stăm noi după el”, spune indignat un călător. Naşu’ îl aprobă: “Şi eu le-am spus medicilor să îl dea jos din tren. Da’ cică nu au voie să îl mişte. Ce mă interesează pe mine de el. Eu vreau ca trenul meu să meargă”. Ţipete, urlete şi curiozităţi. Câte o veste din partea celor care mergeam în vagonul respectiv îi anima pe toţi: “Era cu fata şi soţia. Nu cred că mai scapă”. După 90 de minute de aşteptare şi nemulţumire din partea călătorilor, îl văd ieşind pe o targă nemişcat. “A murit”, spune controlorul. Cei din tren sunt mulţumiţi că în sfârşit plecăm şi speră să recuperăm din întârziere. De parcă moartea unui om în vinerea dinainte de Paşte nu înseamnă nimic. De fapt, chiar nu a însemnat nimic.
Oameni murdari în trenuri murdare
Ajungem în Bacău după şapte ore de mers cu trenul. Nimic nu mai era încântător. Cu atât mai puţin gara al cărui pasaj subteran era rupt din filmele horror: întuneric, rahat la tot pasul, mirosuri înţepătoare, pereţi decojiţi, pavaj rupt şi oameni ciudaţi. Ieşirea la lumină a însemnat o vacanţă de vis timp de aproape o săptămână. În mijlocul sălbăticiei neatinse de oameni. Iar acolo unde erau oameni erau mizerii, defrişări, depopulări ale apelor, afaceri murdare şi natură vândută prost pentru profit. La întoarcere din vacanţa, am avut acceaşi soartă tristă. Multe ore de mers cu trenul. În acest mijloc de transport mizeria este de două feluri: fizică şi umană. Iar cea din urmă devine din ce în ce mai apăsătoare. Pentru descoperirea ei, vă recomand o călătorie cu trenul pe ruta Craiova-Petroşani într-un personal. Este o experienţă pe care am trăit-o acum două zile şi pe care am marcat-o ca fiind: călătoria care omoară dorinţa de a călători. Mi-aş dori să cred că trenul este singurul care ucide sentimente şi etalează sărăcia noastră spirituală, dar sunt convinsă că şi pe şosele e la fel. Sau poate mai rău. Aşa că nu îmi rămâne decât să cred că România e frumoasă din avion. Călătorie plăcută!
