Am un sentiment ciudat de fiecare dată când e duminică. Sute şi sute de amintiri mi se perindă prin faţa ochilor, ca şi cum ar fi fost azi.
Aveam vreo 10 ani. Fiecare sfârşit de săptămână mă găsea alături de părinţi sau de bunici. Îmi amintesc că duminica oficială începea odată cu vremea bună, motiv pentru care mergeam în parc. Mă chinuiam privind animalele închise, fără să înţeleg rostul acelor cuşti (acum înţeleg rostul cuştilor, dar nu şi al grădinilor zoologice), dar mă linişteam de îndată ce mi se cumpăra ceva: orice. Acasă, o plăcintă caldă şi friptura la cuptor întregeau plimbare din aer liber. În faţa blocului, parcă şi ceilalţi simţeau că are o însemnătate ziua asta. Ne strângeam câte 15-20 de copii şi făceam orice altceva decât într-o zi obişnuită: mergeam la furat de liliac, cireşe, trandafiri sau ne mărturiseam iubirea prin jocuri cu zei şi zeiţe.
La bunici, senzaţia era cu atât mai apăsătoare, cu cât se apropia ora de plecare spre oraş. Ai mei făceau bagajele, iar bunicul asculta/privea muzică populară pe eternul TVR1. Şi parcă o emisiune cu viaţa satului. Era ciudat să îmi iau rămas-bun până şi de la căţel, darămite de la el, fiind obişnuită să cresc acolo.
Mai târziu, pe la 17 ani, ziua de duminică mă prindea mereu la plajă, la grătare, cu rolele sau la iarbă verde, cu două prietene, mâncând fructe şi legume (de fapt mai multe dulciuri şi îngheţată). Singurele duminici urâte erau cele când aveam teze şi trebuia să ne scriem lucrările de acasă. Atunci nu aveam timp de ieşit. Acum însă, la 20 de ani, zilele de duminică sunt seci. Mă trezesc, mă uit la televizor, dorm, mă trezesc, mănânc şi iar dorm. Nicio activitate, nicio mişcare. Prieteni ocupaţi, plecaţi, angajaţi, recuperează ce în timpul săptămânii nu au putut face. În faţa blocului, pe bancă, nimeni. Vecini care dorm, vecini plecaţi, vecini care nu ies, vecini care pleacă în vizită la alţi vecini. Maşinile din parcare sunt nemişcate şi niciun urlet de Dacie nu te mai mişcă. Pe geam, doar musculiţe statice.
De câtva timp, sentimentul de duminică nu mai înseamnă nimic. Nici măcar odihnă, ci doar stat fără rost. O carte te salvează, dar parcă ai nevoie de mai mult. De ieşiri, de oameni veseli, de telefoane, de rude, de prieteni, de joacă, de râs, de emoţie, de excursie, de oboseală, de spontaneitate, de vreme bună, de stat pe bancă, de lins îngheţată, de tenis, de handbal, de mişcare, de alergat, de bicicletă, de lovituri, de bârfă, de monopoly, de maşină, de munte, de apă, de pescuit, de înălţime, de îmbrăţişări.
Cam la asta visez azi că aş face într-o zi de duminică.
