În liceu, ca urmare a rezistenţei pe care o opun profesorii veniţi la catedră inainte de 89, există unele practice tacite, anormale, dar despre care citim prea puţin şi le aprobăm prea mult. Eram una din zecile de mii de elevi din ţară care dădeam bani pentru protocol. Protocolul, un cuvânt intrat în memoria colectivă, se rezuma la cafele, sucuri, covrigei şi alune pentru profesorii cu care urma să avem un examen. Eram, ca mulţi alţii, îndobitocită şi mă învinovăţeam dacă uitam sau întârziam să aduc banii. Credeam noi că indulgenţa poate fi cumpărată cu aceste gesturi materiale. Şi chiar putea.
Doar că, după terminarea liceului am ajuns să detest tot ce înseamnă micile atenţii, la doctor, frizeriţă sau taximetrist, să urăsc să plătesc în plus doar pentru că aşa se face. Grav a fost să întâlnesc practica protocolului pentru profesori şi în facultate. Doar într-un caz ce-i drept, însă, spre deosebire de liceu unde ni se cerea să dăm bani, acum protocolul însemna să ne delegăm singuri obligaţia asta. Să fim autorii morali ai unui gest condamnabil din punctul de vedere al corectitudinii. Din păcate, protocolul a fost primit fără mustrări de conşţiinţă de către persoana de la care încercam să obţinem indulgenţă.
Aş vrea să înţeleg de ce se pratică în licee, facultăţi, la conferinţe de presă acest obicei. De ce nu se simt jigniţi cei care sunt cumpăraţi cu astfel de practici? Aş putea înţelege ca în astfel de situaţii protocolul să însemne o sticlă de apă plată sau cafele, dar de ce pe listele celor mai mulţi apar prăjiturele de casă, sărăţele, sucuri fără acid etc?
Şi, ca o extindere a protocolului gustativ, la anumite examene, în şcoala generală şi în liceu, se dădeau bani pentru lănţişoare de aur sau alte obiecte semnificative. Bineînţeles, nu am văzut niciodată vreo anchetă din partea presei sau din partea poliţiei. Curios este până unde se va merge cu protocolul, de orice natură ar fi, şi când vor fi pedepsite aceste practici?
