Pentru mine trenul a devenit o sursă de inspiraţie autentică. Cu o jumătate de an, în săptămâna Paştelui, descopeream lipsa de compasiune faţă de drama altora. Un om făcuse infarct în tren şi toţi se crizau că medicii încă încearcă să îl salveze, deşi şansele de viaţă erau aproape nule. Auzeam, rostite cu seninătate, vorbele unui călător “Să moară, ce trebuie să stăm noi după el”. Asta în faţa unei imagini înfricoşătoare cu soţia şi fiica sfâşiate de durere.

Zilele astea, după 14 ore de mers cu trenul, 7h dus – 7h întors, am descoperit cum opt oameni pot călători atâta timp fără să vorbească. Este o imagine pe care cu greu mi-o imaginam, ştiind că în tren există sute de subiecte de discuţie, iar uneori ai ghinionul de a coborî cu capul făcut praf de poveştile vreunui aventurier. De data asta, am nimerit într-un tren cuminte. Poate fi un început de civilizaţie pe care nu îl pot încă accepta. Din cei opt oameni, fiecare stăteam cu reviste, ziare, cărţi sau dormind. Nimeni nu scotea un cuvânt. Trei persoane peste 50 de ani, doi tineri de până în 25 de ani şi încă trei între 30 şi 50. Eterogenitatea trebuia, paradoxal, să creeze subiecte de discuţie. Nu putem fi toţi tăcuţi, îmi ziceam în timp ce mă frământa curiozitatea să ştiu ce gândeau şi ei – partenerii de călătorie. Mă întrebam, în amorţeala picioarelor cocoţate peste bagaje, când se va mai elibera vreun loc. Voiam măcar ca socializarea să îmi asigure informaţia esenţială pentru comoditatea mea. Dar, din păcate, nu a venit. Fiecare staţie era un motiv de speranţă, care murea la fluierătura omului de pe peron. De o singură persoană am aflat dinainte unde coboară pentru că am auzit-o vorbind la telefon.

Am crezut că e doar o întâmplare şansa sau neşansa de a nu comunica în tren. Până la întoarcere, când am trăit aceeaşi experienţă. Muţenie totală în călătoria cu trenul. Cauzele – mi-e greu să le descopăr că nu am studii de specialitate. Poate ne gândeam cu toţii la criză, la bani, la politică, la fotbal – poate ne-au amuţit problemele cotidiene. Poate nu ştim să furăm nimic din revoltele prosteşti ale altora şi cu timpul învăţăm să tăcem. Chiar şi în tren. Poate nu ne mai interesează nimic, nici măcar relaţiile inter-umane.

Poate. Nu ştiu dacă a fost coincidenţă sau au fost consecinţele realităţii de astăzi. Mă gândesc totuşi, cum putem interpreta muţenia a 15 oameni în două călătorii cu trenul de câte şapte ore fiecare?

Mi-e poftă de România. O ştiu atât de puţin, încât în călătoriile mele rare ajung să admir şi un câmp gol. Până mă plictisesc. De tot ce înseamnă ţara noastră.

Încep să îmi fac grăbită bagajele pentru Moldova. Aveam să merg de Paşte într-o zonă pe care istoria o respectă, geografia o laudă, iar România o ignoră. Trenul de 17:25 mă face să mă grăbesc. La 17:00 termin emisiunea radio şi un taxi lent mă duce la gară. Ajung cu 10 minute înainte şi cred că în sfârşit primesc vacanţa pe care mi-o doream. “Trenul accelerat 1824 prezintă întârziere 50 de minute de la data sosirii”, se aude o vocea înfundată. Minunat. Mă aşez pe o bancă la soare şi aştept. Doar mirosul de urină din gangul unde m-am aşezat mă face să mai simt ceva.

Întârziere.. doar o oră

Soseşte trenul. Încerc să ghicesc în ce parte e vagonul. În mulţimea de coate grăbite, mă urc în tren şi îmi ocup locul. Retrăiesc pofta de călătorie. Dar trenul se încăpăţânează să îmi contrazică sentimentele. Afară e frig, iar în vagon aerul condiţionat îţi omoară toate simţurile. Dacă încerci să dormi cu capul spre geam, te loveşti de frigul de mai. Dacă încerci în partea cealaltă, îl deranjezi pe partenerul de drum. De multe ori un sedentar nervos pe greutatea lui. Lichidul galben din wc-uri este scurs pe jos, iar apa nu funcţionează. Te abţii patru ore şi tânjeşti măcar după un lan de porumb. Mizeria şi mirosul de praf murdar te fac să uiţi de peisaje şi de ţară. Geamurile jegoase îţi întorc privirea spre oamenii din tren. Pe care ajungi să îi citeşti din gesturi întreaga călătorie. Se vede Bucureştiul. Mai întâi groapa de gunoi din apropiere şi oamenii străzii care o exploatează intens. Apoi blocurile căzute şi sinistre. Gara este aproape şi zarva de pe peroane mă linişteşte. Nu am făcut întârziere decât o oră. Mai prind metroul.

Peste două zile îmi fac curaj şi pornesc spre Moldova. Prima destinaţie: Bacău. La fel, ca o posesoare de permis fără bani de benzină, aleg trenul: un accelerat cu etaj în care cozile sunt mai mari ca la promoţiile de ulei. Bagajele ţin loc de scuturi, scările nu se mai văd de persoanele grăbite să prindă un loc, iar călătorul universal oftează resemnat. Trenul pleacă şi ajungem în Basarab. La doi kilometri de Gara de Nord. Trenul se opreşte. 10, 20, 30 de minute. Nu înţelegem nimic până nu vedem medici şi poliţie. Un bărbat de 55 de ani a făcut infarct. Încercarea de a îl restabili mai mult de o oră atrage aceleaşi nemiloase strigăte: “Să moară, ce trebuie să stăm noi după el”, spune indignat un călător. Naşu’ îl aprobă: “Şi eu le-am spus medicilor să îl dea jos din tren. Da’ cică nu au voie să îl mişte. Ce mă interesează pe mine de el. Eu vreau ca trenul meu să meargă”. Ţipete, urlete şi curiozităţi. Câte o veste din partea celor care mergeam în vagonul respectiv îi anima pe toţi: “Era cu fata şi soţia. Nu cred că mai scapă”. După 90 de minute de aşteptare şi nemulţumire din partea călătorilor, îl văd ieşind pe o targă nemişcat. “A murit”, spune controlorul. Cei din tren sunt mulţumiţi că în sfârşit plecăm şi speră să recuperăm din întârziere. De parcă moartea unui om în vinerea dinainte de Paşte nu înseamnă nimic. De fapt, chiar nu a însemnat nimic.

Oameni murdari în trenuri murdare

Ajungem în Bacău după şapte ore de mers cu trenul. Nimic nu mai era încântător. Cu atât mai puţin gara al cărui pasaj subteran era rupt din filmele horror: întuneric, rahat la tot pasul, mirosuri înţepătoare, pereţi decojiţi, pavaj rupt şi oameni ciudaţi. Ieşirea la lumină a însemnat o vacanţă de vis timp de aproape o săptămână. În mijlocul sălbăticiei neatinse de oameni. Iar acolo unde erau oameni erau mizerii, defrişări, depopulări ale apelor, afaceri murdare şi natură vândută prost pentru profit. La întoarcere din vacanţa, am avut acceaşi soartă tristă. Multe ore de mers cu trenul. În acest mijloc de transport mizeria este de două feluri: fizică şi umană. Iar cea din urmă devine din ce în ce mai apăsătoare. Pentru descoperirea ei, vă recomand o călătorie cu trenul pe ruta Craiova-Petroşani într-un personal. Este o experienţă pe care am trăit-o acum două zile şi pe care am marcat-o ca fiind: călătoria care omoară dorinţa de a călători. Mi-aş dori să cred că trenul este singurul care ucide sentimente şi etalează sărăcia noastră spirituală, dar sunt convinsă că şi pe şosele e la fel. Sau poate mai rău. Aşa că nu îmi rămâne decât să cred că România e frumoasă din avion. Călătorie plăcută!

Din pacate, n-am prins emisiunea de la inceput, Gabi m-a anuntat dupa ce incepuse, eu la ora aia priveam Barcelona – Sevilla (4- 0).

Despre Mihai Barbu am mai scris, este romanul care m-a impresionat cel mai mult in 2009.

[via]

Demult nu am mai recomandat un blog, am dat peste multe bloguri bune, insa nici unul cu adevarat deosebit, este din ce in ce mai greu sa gasesti unul care sa te faca sa scrii despre el.

Si totusi, de doua zile citesc un blog, unul care m-a impresionat, poate mai mult decat oricare alt blog citit pana acum.
Este vorba de mongolia.ro, al lui Mihai Barbu, un motociclist care pe 10 iulie, calare pe o Yamaha Virago de 250 cmc un BMW F650GS Dakar, a plecat intr-o calatorie lunga de 21.000 de kilometri strabatand Ucraina, Rusia, Mongolia, Kazakhstan, Kyrgyzstan, Tajikistan, Uzbekistan, Turkmenistan, Azerbaijan, Georgia, Armenia, Turcia si Bulgaria.
Partea interesanta este ca Mihai Barbu s-a hotarat sa vanda kilometri de povesti, pe drumul spre si dinspre Mongolia, si s-au vandut ca painea calda, in cateva zile, toti cei 21.000 km au fost vanduti.

Cei 21.000 de kilometri au fost impartiti in bucati de cate 500 de kilometri si astfel, fiecare dintre cei 43 de cumparatori (majoritatea colegi de pe forumul motociclism.ro), s-au ales cu povestea celor 500 de km, poveste care ii va fi adresata lui, fotografiile de acolo la rezolutie full si o pietricica de pe cei 500 de km.

Cei care au cumparat, au stiut ce cumpara, Mihai Barbu are har si talent de povestitor, scrie curat, corect gramatical, placut, cu umor si ce este mai important, reuseste sa te faca sa te simti ca esti acolo, impreuna cu el.

Pana acum a scris 17 posturi (povesti), eu am citit 10 dintre ele, pana diseara, sau cel tarziu maine dimineata, le dau gata si pe restul, apoi o sa stau cu ochii pe rss ca pe butelie.

Daca nu va plac povestile, nu-i nimic, puteti lua totul ca pe un documentar, cel mai bun documentar, oricum, va garantez, timpul petrecut pe mongolia.ro va fi un castig.

citez:

Apare in momentele astea ca un adevar indubitabil, e una din putinele dati cand chiar stii ce ti se va intampla. O sa cad. N-am nici cel mai mic dubiu.
Doyle (motocicleta) fuge de sub mine, intr-o fractiune de secunda. Ma trezesc cu el in stanga mea, alunecand impreuna cu mine, culmea, la deal. Il simt ca se agata cumva de mine, dar reusesc sa ma despart de el. De-acum suntem pe cont propriu, fiecare pe barba lui. Baiatul meu o ia inainte, eu dupa el, pe spate.

Gasesc hotelul. E fantoma, dar central. Dau peste un domn undeva la intrare, pazind un ghiseu. “Do you speak English?”. “Yes”. Si atat, de-aici incolo nu ne-am mai inteles.

Gasesc gangul din instructiuni si intru majestuos calare. Oaaa, ce fain se aud tobele in gang. Ies la lumina, si nu inteleg unde sunt si unde e numarul 8b, si mai mult decat atat, nu am loc sa parchez. Ies, afara pe unde-am intrat. Oaaa, ce fain se aud tobele in gang. Parchez.

Cautand niste poze cu broscute, facute la Baile Felix, mi-am adus aminte de Hotel International, un hotelul in care am stat in 2007 si care m-a impresionat.

Hotelul detine cea mai mare si mai moderna baza de tratament din tara. Dupa 4 ani de taximetrie, pe o masina fara AC, aveam mari probleme cu gatul si capul, devenisem sensibil la curentul de aer. Cele 4 proceduri pe zi, printre care si terapia laser, au rezolvat problema.

Peste doua saptamani am sansa sa compar 4 stele din Romania cu 4 stele din Bulgaria.

Daca ar fi sa definesc Bucurestiul intr-un cuvant mi-ar fi greu sa il gasesc pe cel mai potrivit. Cred ca as opta pentru cuvantul “posibilitate”. Si nu, nu urmaresc sa il compar cu Las Vegas, dar trebuie sa recunoastem ca iti ofera alte alternative decat cele din provincie.

Nu vreau sa strig ca nu imi place Bucurestiul doar de dragul de a face parte din grupul acelora carora le place sa critice tot. Mi-a placut sa ma plimb cu metroul si sa-mi pun de fiecare data intrebarea “da de ce bucurestenii sunt asa posomorati in metrou”, mi-a placut sa vizitez zone noi si sa ajung in renumitul Pipera sa vad ca pustietatea e mai mare ca la mine la tara si nu e deloc asa cum mi-l imaginam, mi-a placut sa merg in Carrefour si sa vad preturi mult mai mici decat cele din hypermarketurile Craiova, am fost incantata sa fac cumparaturi din diversitatea de magazine cu reduceri, m-au incantat pistele de biciclete, mi-a placut si Palatul Parlamentului, am trecut pe langa Guvern si imi parea atat de cunoscut, dar abia la plecare am aflat ca acela este Guvernul, am apreciat rapiditatea cu care ajungeau in statie autobuzele si troleibuzele si mi-a placut mult parcul Cismigiu.

Intrebarea mea este, oare bucurestenii apreciaza toate aceste lucruri pe care eu le-am vazut frumoase? Oare da vreun bucurestean importanta unui rasarit pe Dambovita?

Vama-Hotel cismigiu

Ma injura cineva daca spun ca e frumos Bucurestiul?

L.E. Desi am scris articolul inainte sa vad ca exista vreun concurs legat de aceasta tema, acum am citit si am hotarat sa inscriu articolul aici, avand argumente pro ca imi place Bucurestiul.

A observat cineva oamenii care merg pe strada? Majoritatea merg cu capul in jos, uitandu-se in fata doar la semafor, stalpi si eventualele obstacole. Acelasi lucru l-am sesizat si in autobuze, tramvaie, aceleasi fete triste si ganditoare. Parca in ochii fiecarui om se ascunde o poveste, mereu pare ca acel om are ceva deosebit, ce trebuie descoperit.

Am observat ca oamenii nici macar nu se mai privesc, rareori mai intalnesti doi ochi insistenti care te urmaresc, umbrele se inghesuie una peste alta, treci, il depasesti pe cel din fata, umbrele se intersecteaza, dar oamenii inca nu se cunosc. Probabil traim intr-un secol al umbrelor, mereu personalitatea noastra reala este cea din umbra.

La ce se pot gandi acei oameni care trec nepasatori pe langa tot ce ii inconjoara? La probleme, la bani, la sanatate, sau la cele mai frumoase clipe? Cateodata te intristeaza gandul ca nu ai parte de viata pe care candva chiar sperai sa o ai. Ma gandesc ca de mult timp nu am mai facut nimic care sa imi provoace atatea emotii. Mi-as dori sa ma urc intr-un tren, si sa imi aleg locatia. Sa calatoresc, sa vad lumea de la un nivel mult mai inalt. Am descoperit acum catva timp acest blog. Este plin cu fotografii, cu locuri vizitate, pe care nici nu visam sa le vedem vreodata. Si cel mai trist mi se pare faptul ca cei care au trecut de 40 de ani au sanse minime sa mai vada ce frumuseti ascunde aceasta planeta. Ma gandesc la parintii mei care nu au vazut niciodata Europa, ma gandesc ca India, Africa, China, America, vor ramane nedescoperite. Ma gandesc ca in Romania au vazut prea putine locuri, desi cand erau mai tineri mergeau mai des la munte, acum o data pe an, daca si atunci, iar de cele mai multe ori in acelasi loc. Daca merg cu gandul mai departe, la bunici, ma gandesc cu tristete ca nici Bucurestiul nu l-au vazut. Ce sa mai vorbesc de mare, munte, tari, peisaje. Cat de trist poate sa fie sa te nasti cu un orizont atat de ingust? Sa nu apuci sa vezi nici macar o parte din aceasta gradina minunata, numita Terra.

Si totusi, ma gandesc ca unele persoane se multumesc doar sa aiba o familie. E de ajuns. Chiar daca excursiile si restul lucrurilor frumoase aduc numai sarcini pozitive vietii, de multe ori lumea se multumeste cu un singur nucleu. Acela de a isi urma drumul, de a se gandi la binele celor cu care convietuiesc, de a baga capul in pamant, si a isi privi umbra: cateodata scurta, alteori mai lunga si indrazneata, dar de cele mai multe ori nesemnificativa pentru majoritatea care o privesc. Fiecare om e calator pe drumul lui.

As vrea sa ajung si eu aici:

Sursa poza

Daca as avea un numar foarte mare de tari pe care sa le fi vizitat, as fi putut scrie cu mai multa usurinta acest articol. Pana atunci o sa ma rezum la ceea ce am vazut.

In primul rand, pentru mine cea mai frumoasa tara este Romania, fara dar si poate. Este una din tarile care dispune de toate formele de relief si de toate conditiile pentru o vacanta frumoasa. Din pacate, nu am avut posibilitatea de a cunoaste niciun sfert din aceasta. Dar acesta va fi primul lucru in randul excursiilor, atunci cand voi avea bani si timp.

In al doilea rand, restul tarilor sunt frumoase pentru ca este prima data cand am mers in ele. Probabil daca as locui in Italia sau In Franta m-as obisnui si nu as mai vedea frumosul ca pe ceva stralucitor. Prima data cand am iesit din Romania, am dat in Ungaria. Wow! Altceva! Mi s-a parut frumoasa, pentru ca era si Dunarea noastra si am crezut ca este interesanta. Cand am ajuns in Austria, am crezut ca acolo imi vad visul cu ochii. Mai ales ca cersetorii erau imbracati in Beethoven si faceau poze cu tine, iar tu in cutie puneai cati bani voiai. Ar fi mult de povestit de fiecare tara, insa am mai spus cate ceva si in alte articole precedente, asa ca o sa ma rezum la una singura, despre care nu am vorbit niciodata: Andorra. Ea este tara unde mi-as dori sa locuiesc. Fiind in zona de munte, este perfecta pentru mine. Niciun pic de aglomerare. Cateva magazine, iar locuinte dintre cele mai selecte. Printre cel mai curat aer, si cati mai putini turisti. Preturi accesibile, aproape ca in Romania. Cred ca era aidoma unui cartier de-al Craiovei. O suprafata mica, cu oameni simpli si primitori. Una din exemplele Europei, fara a ne gandi la dezvoltarea economica. Daca ar fi sa fac o comparatie intre aceasta tara si niste orase din Romania, ar fi Andorra-Sibiu, Brasov, Baile Herculane.

Unde nu mi-a placut? In Germania! Nici nu am stat prea mult, mai mult in trecere am vazut, insa totul arata ca niste cartiere marginase. Cel putin in Berlin asa mi s-a parut. Iar garile si metrourile (asta chiar in toata Europa), erau infricosatoare, datorita imigratiei de negri care te injurau in toate limbile posibile. Aceste ghetouri ale Europei pe care lumea se face ca nu le vede.

Bani, droguri, mafie, exista oriunde, asa ca nu putem spune ca o tara este buna sau rea. Dupa parerea mea, o tara poate fi judecata sau apreciata dupa ceea ce ofera pe plan mondial: petrol, carbuni, gaze naturale, turism, sport, economie. Ca economie si organizare, apreciez Germania, ca turism si frumusete apreciez Franta, ca mancaruri si haine Italie, pentru liniste as alege Andorra, pentru distractie si viata de vis merg pe variantele Monaco, Nisa, pentru aglomeratie urbana potrivita este Austria, pentru toate cele de mai sus aleg Romania.

Iar ca oras, m-as stabili in Brasov, sau Timisoara, in interiorul tarii, iar in exterior as merge in Biarritz. Ce tara sau oras va place cel mai mult?

Am o cunostinta care tocmai s-a intors din China si ne-a povestit cateva lucruri, ba chiar ne-a facut si cadouri (mai bine nu). Oricum, ceea ce ne-a adus, s-a stricat in aceeasi zi.

Ca orice roman nemultumit, s-a intors numai cu reprosuri. Nu ca nici eu nu as obiecta in ceea ce priveste soarta nefericita a acestor oameni, nu ca mi-ar placea ca Romania este plina de chinezi (si totusi, de ce nu, decat sa mearga romani la munca in alta tara, mai bine sa mai vina si altii sa munceasca la noi), nu ca as putea manca vreodata toate acele ciudatenii in fiecare zi, nu ca mie mi-ar placea sa fiu conditionata sa fac doar un copil, si sa mananc cu betele. Insa, nu inteleg de ce nu ramanem obiectivi in ceea ce priveste traditia si cultura lor?

A venit plina de nemultumiri ca ce e cu mancarea aia la ei. Pai da, aceea e mancarea lor, ca ne place sau nu, trebuie sa o respectam. Ca mananca serpi, broaste, rame etc. La fel de bine si noi mancam peste, raci, scoici etc. Pentru ca ne-am autoeducat si autosugestia si-a facut loc in psihicul nostru. Stim ce sa alegem sa mancam, ce este comestibil, si ce nu. Dar asta nu inseamna ca educatia noastra trebuia sa coincida cu educatia tuturor popoarelor! Am fost uimita sa aud:” nu as fi gustat niciodata din preparatele de acolo, am murit de foame, pana am gasit un restaurant cu mancare turceasca si am bagat in mine sa tina locul zilelor in care nu mancam”. Ma intreb acum, ce rost mai are omul pe pamant daca are ocazia sa incerce, si refuza categoric? De ce sa ajungi pana in china, si nici macar sa nu fii curios sa vezi ce gust are mancarea de acolo? Iar despre piciorusele de broscute, pot zice ca sunt delicioase, am mancat si au fost de-a dreptul gustoase, dar asta pentru ca am incercat. Mereu am fost de parere ca oriunde mergi, desi crezi ca nu iti va placea, incearca doar  stim cu totii zicala”nu e lupta mai grea ca cea care nu se da“. Din pacate, sunt oameni care vad doar drept, si a caror mentalitate nu se poate schimba din cauza unor principii proaste sau poate din cauza inculturii.

O alta nemultumiri a stimabilei a fost ca nu toti intelegeau engleza, si cum ea nu stia chineza, de ce ei isi permit acest lucru. Sau de ce nu stiu atat de bine precum ar fi normal? Pai daca ar fi sa intreb acum, cati dintre romani, cate vanzatoare din Romania stiu perfect engleza? Ca vine un strain si cere ceva, trebuie sa se descurce cum poate, mai greu mai usor. De altfel, ungurii, daca nu vorbesti limba lor, te ignora total. Poti sa mori si sa spui in 10 limbi, daca nu vorbesti ungureasca, mori linistit. Si mi se pare destul de corect, in fond, asta e patriotismul. De ce sa fiu nevoita sa aud toti analfabetii din Romania strigand pe strada: OMG, LOL, BRB, SEE YA. Mi s-a urat, romanii canta in engleza, dau mesaje in engleza, romanescul “te iubesc” nu mai are nicio valoare, noi cumparam maimutoaie care canta “i love you”, ca suna mai bine. In sfarsit, daca vrei sa nu mai ai nicio nemultumire pe acest pamant, dute si cumparati carti cu limbajul uzual al fiecarei tari, si asa te poti descurca pe oriunde mergi!

De ce au salariu mic chinezii, de ce au lucrurile asa ieftine si proaste, si totusi muncesc atat de mult? Ne-a aratat un prosop brodat pe care, cred ca daca as fi incercat eu sa ii fac toate floricelele acelea, si sa il cos exact asa cum era el, imi lua cel putin o luna. Iar acel prosop chiar a fost croit cu mana de om, fara masina, fara nimic. Cu toate acestea prosopul costa in china 2 lei, iar in Romania este pus la vanzare cu 5 lei. Pentru 2 leiii sa muncesti atat? Nu pot sa simt decat mila pentru acest popor.

Ca o ultima nemultumire idioata a persoanei respective, a fost foarte nemultumita de felul cum mancau chinezii. De ce folosesc betele? De ce nu mananca si ei ca toata lumea? De ce mananca orez asa de mult? De ce nu au nu stiu ce castroane si linguri?

Cred ca o adevarata excursie si experienta este aceea cand reusesti sa te integrezi in cultura si obiceiurile poporului, este aceea cand te gandesti “ce avantaje sau dezavantaje as avea ca si locuitor in aceasta tara”. O adevarata selectie nu se face “am fost in Canada am mancat numai de la fast-food-ce bine, ce viata, am fost in China-am murit de foame, oribil”. In fond, se tine cont si de valorile unei tari, de ceea ce a facut de-a lungul timpului si ce rol a avut acea tara in omenire. Omul nu are numai stomac si gura si organe, are si minte, suflet si capacitatea de selectie.